A fost odata ca niciodata...

A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti.
Inceputul multor basme si povesti, cu care majoritatea dintre noi am crescut, am adormit, am trait copilaria, le-am jucat interpretandu-le cu prietenii sau la scoala, basme si povesti cu care incercam sa ne identificam, care ne dezvoltau imaginatia, descopeream sentimente noi pentru acea varsta, cu care ne confruntam si incercam sa le dam un nume, asa cum aveau si personajele pe care le descopeream. Fiecare se identifica cu cate un personaj, indiferent daca pentru unii acel personaj inseamna cel pozitiv sau cel negativ. Chiar si din aceste identificari parintii pot descoperi adevaratul copil de langa ei, copilul lor, care le arata cine vrea sa fie, pentru ca e posibil ca  acest copil ajuns la maturitate, poate inca sa astepte si sa spere (viseaza) ca in viata lui sa se intample exact ca in povestile copilariei, pentru ca nimeni nu i-a explicat bariera dintre o poveste scrisa si plina de imaginatie si o poveste care urmeaza s-o scrie fiecare in cartea lui, adica cea reala.

"A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi, nu s-ar mai povesti" - un inceput de poveste pe care toti l-am memorat ca pe ceva la care tindeam ca vom putea ajunge candva. Pentru ca parintii (majoritatea) nu spun ca este doar o poveste care nu a existat sau ca este doar o imaginatie frumoasa pusa in paginile unor carti. Ca totul tine de fantezie si de o lume iluzorie, lume in care copiilor le place sa traiasca, sa se expuna, insa vine un moment cand bariera lumii iluzorii se va destrama, descoperind o alta fata a povestilor si a vietii. De data aceasta o viata reala.

Chiar cu riscul de a primi critici, o sa continui analiza asa cum vad eu vorbind doar de inceputul si sfarsitul povestilor/basmelor: "a fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi nu s-ar mai povesti..." si "...au trait fericiti pana la adanci batraneti."

Daca inceputul acestor povesti il luam pe bucati si incepem mai intai cu "a fost odata", un copil isi poate imagina ca daca a fost odata, inseamna ca s-a intamplat cu adevarat, si ca atare de ce nu i s-ar intampla si lui. A doua parte, cea cu "ca niciodata", contrazice inceputul care spune ca a fost odata, adica este un nonsens (a fost sau n-a fost?). Urmatoarea spune "ca daca n-ar fi" este o contradictie totala intre a fi si a nu fi; ultima parte cu "nu s-ar mai povesti", este sfarsitul unui inceput care nu a existat sau nu a inceput vreodata. "Si au trait fericiti pana la adanci batraneti", un sfarsit care-i confirma unui copil ca a existat, exista si poate exista. Un sfarsit iluzoriu care face copilul sa se gandeasca la ceva ce poate avea si el.
Realitatea, insa, este uneori izbitoare si contrarie. Un adult poate face diferenta intre real si iluzoriu, nu un copil. Copilul asculta povestea pe de-a-ntregul, iubeste personajele si-si imagineaza ca va reusi sa fie vreodata unul dintre ele, nespunandu-i-se ca acele personaje sunt doar personaje fictive, sunt lasati sa creada "realul" din poveste. Imaginatie de care multi raman legati ca de un cordon ombilical, imaginandu-si ca atunci cand vor fi mari vor reusi sa aiba o viata identica ca cea din povestile citite sau auzite.
Cred ca ar trebui sa incepem sa le spunem copiilor care este diferenta dintre realitate si povesti. Multi dintre ei, intrebati ce se vor face cand vor fi mari, vor raspunde ca si-ar dori sa fie printi, printese, Fat-Frumos, Ileana Consanzeana, Batman, Spiderman si altii.
Am intalnit adolescenti care inca se identifica cu personaje din basme sau desene animate, continuand sa petreaca mult prea mult in fata televizorului, uitandu-se la niste desene animate pentru prescolari.
In mod normal, pentru o varsta de 15 ani de exemplu, preocuparile ar trebui sa fie cu totul altele, nemaimentionand ca astazi sunt prea putini care mai citesc, preferand televizorul si calculatorul in locul cartilor, dar acesta este un alt subiect.

Nu stiu cat am reusit sa redau din ce am gandit si cat de coerenta am fost pentru ce am dorit sa transmit. Sper sa primesc din partea voastra mai multe feedback-uri.