joi, martie 31, 2011

Etapele vietii


"Semeni fapte bune şi culegi deprinderi, semeni deprinderi şi culegi un caracter, semeni un caracter şi culegi un destin." - proverb chinezesc

De regula etapele de dezvoltare ale vietii noastre, ar fi ideal sa curga intr-un continuum, de la una la alta frumos inlantuite. Sunt atat de frumos "aranjate" si cu continuitate, incat e pacat sa stricam lantul pe undeva, candva: ne nastem cu atata pompa si zgomot, dupa care pasii se indreapta spre o copilarie la care o sa visam mereu si pe care dorim s-o revedem, ajungem sa cunoastem frumoasa adolescenta care ne ajuta sa devenim adulti, sa cunoastem maturitatea, maturitate care ne imbogateste spiritual, profesional si social, dar care ne paveaza drumul spre o batranete plina de intelepciune dar si regres. Urmeaza si ultima etapa, care incheie un ciclu de viata plin de urcari si coborari, anume moartea care lasa in urma sa un "noi" complet, plin de amintiri in memoria celor dragi si poate un "noi" exemplu pentru cei ramasi sa-si implineasca ciclul vietii.
Dar cand etapele importante vietii nu sunt unite intre ele, cu acelasi inteles si sens, se poate intampla ca parcurgand etapele care-i succed celei de dinainte, sa nu intelegem exact care-i este rostul celei in care tocmai am intrat. Nu-i intelegem rostul sau nu-l gasim pentru ca fara sa stim suntem blocati undeva, intr-o alta etapa. De ce? Acolo au ramas evenimente care nu le intelegem, evenimente care n-au definitie, intrebari fara raspuns, vise care au ramas in urma nerealizate, personaje importante pe care nu am reusit sa le intelegem, vorbe pe care nu le-am inteles, povesti care aveau un talc fara sa reusim sa-l deslusim, jocuri care aveau un rost si nu l-am gasit. Asa se face ca ne trezim o persoana adulta, maturi fiziologic, in cautare de ceva care sa ne adune, sa ne linisteasca, sa ne ajute sa ne gasim rostul, sa stim care este scopul vietii noastre. Sa stim care ne sunt realizarile scopurilor propuse. Indiscutabil ar trebui sa fie unul singur: viitorul. Acest viitor toti ni-l dorim frumos, fara batai de cap, fara esecuri, fara suferinta, fara incertitudini. Dar daca acest viitor este incert si inca nu se poate contura, acest fapt se datoreaza blocajelor.
Se prea poate ca intr-o etapa a vietii de inceput, sa ni se fi transmis, ca pe un disc zgariat: "nu esti in stare de nimic!", "n-ai sa reusesti sa faci nimic in viata!", "n-ai sa realizezi nimic", "o sa fii mereu pe drumuri si n-o sa ai familia ta", etc. Si se pare ca tocmai asta am si facut, nu pentru ca ne-am fi dorit sa ducem la indeplinire "previziunile" si nu pentru ca persoana/ele care strigau asa ceva erau vizionare, ci pentru ca in constiinta noastra se intampla sa prinda radacini indoiala: daca asa vor sta lucruile, daca acea persoana stie mai bine (poate fi tata, mama), dat fiind ca este o persoana mai in varsta si cu mai multa experienta? Prin urmare, ne trezim facand tot posibilul sa nu se adevereasca ceea ce s-a tot strigat si repetat. Intamplarea nefericita face, ca aceste strigate sa se inpregneze atat de puternic in inconstientul nostru, incat fara sa ne dam seama urmam calea pierzaniei, adica facem ce nu vrem sa facem, pentru ca odata cu acele strigate s-a "deplasat" increderea in noi si in ceea ce am putea face, pierzandu-ne in intrebari de genul "oare asa sunt?", "oare m-a vazut asa cum sunt?", "daca are dreptate?". Marul discordiei deja a fost plantat. Numai ca acest mar ramane doar intre "noi cu noi", uitand cine a fost promotorul ideilor pentru ca ajungem sa ni le insusim, asa ca la un moment dat lupta este in interiorul nostru ravasit de intrebari si incertitudini. Toate aceste indoieli, fara sa vrem le punem in slujba vietii noastre reale, indeplinind inconstient previziunile date, plecand la drum incarcati cu dorinta de a arata ceva, nedandu-ne seama ca suntem deja calibrati numai pe asta, iar la un moment dat devenim asta. Pentru ca tot timpul incercam sa demonstram contrariul, ne pierdem in detalii, ne ratacim de la propriul nostru drum, incercam sa demonstram ce, de fapt, nu ar trebui sa demonstram si uitam de propriile noastre vise, de propria noastra viata, uitam de noi. Uitam de noi, inlocuindu-ne cu acea persoana careia trebuie sa-i demonstram ceva. Acest trebuie impune reguli, restrictii propriei noastre vieti, pe care n-o mai vedem din cauza cautarilor in care ne-am ratacit. Aceste reguli aduc cu ele (printre altele) si atacuri de panica pe care le confundam uneori cu diverse boli, pentru ca intram in panica in momentul cand atat de mult ne-am incalcit in propriile ite, incat ne este teama ca n-o sa putem iesi, iar persoana care ne-a strigat ca nu suntem in stare de nimic ne imaginam ca ne poate vedea ca nu suntem in stare. Asa ca ne ratacim in detalii dictate candva de altcineva si care ne-a schimbat traiectoria. Si ajungem sa ne dam seama ca viata noastra a trecut, noi fiind pierduti in etape din care nu am putut sa iesim, constransi mental de previziuni transmise si induse prost si pe care noi le-am tinut strans, fara sa le dam drumul, fiindca nu am stiut cand si daca trebuie sa le dam drumul.

miercuri, martie 30, 2011

Masochismul moral

Cand ne gandim la masochism, implicit ne gandim la durere. Durere fizica, durere psihica, durere impusa sau durere indusa. Insa masochismul moral, este o durere indusa psihic de persoana in cauza, din diverse motive pe care nu le constientizeaza, simtind o vinovatie care-l fac sa se autopedepseasca, suportand cu stoicism repercursiunile, crezand ca-si merita pedeapsa. Unele persoane ar considera ca asta este crucea pe care o au de dus, ca asa le-a fost scris, asta este destinul.  In consecinta nu se gandesc la nimic pentru a schimba situatia sau sa ia atitudine, considerand ca toate acestea i se cuvin, primindu-si o pedeapsa meritata pe care trebuie s-o accepte. Devin victimele propriilor interdictii morale. Insa situatia nu este asa.
Nu mi-am propus sa schimb viziunea cuiva vis-a-vis de modul cum isi priveste viata sau cum isi primeste pedeapsa care considera ca o merita, pentru ca toate acestea nu tin de mine ci tin de puterea de schimbare care traieste in fiecare. Nimic nu se face fortat. Trebuie doar sa vada, sa-si inteleaga limitele gandirii proprii si apoi poate face si schimbari in propria viata, pas cu pas, nu fortat, nu impus si nu indus. Uneori limitarea orizontului o facem prin propria noastra intelegere a vietii in general, o facem opriti de mentalitati, o facem opriti de o frica inexistenta si de o pedeapsa care va sa vina asupra noastra. Toate depind de noi si sta in puterea fiecaruia sa se "deschida" in fata cunoasterii propriului corp, minte si suflet. Sa cautam in trecutul nostru nu este intotdeauna o intoarcere ineficienta, in cazuri de genul acesta. Cautarea fata in fata cu noi si trecutul, inseamna o poarta pe care o deschidem numai daca vrem sa intelegem de ce se intampla acum sau mereu unele evenimente care ne starnesc, care ne face sa repetam greseli la infinit, care ne face sa gasim aceleasi tipare care, de fapt, nu ne plac, care ne fac sa acceptam durerea fara sa incercam s-o inlaturam.
Masochismul moral seamana, cumva, cu paragraful din biblie care spune ca trebuie sa intinzi si celalalt obraz cand cineva iti da o palma, pe care cei mai multi il transpun in viata de zi cu zi, crezand ca daca nu procedeaza asa vor fi pedepsiti. Acesti oameni cauta suferinta, constient sau inconstient, se culpabilizeaza chiar si pentru gandurile care le au, indecente uneori in viziunea lor, chiar daca sunt ganduri care ar tine de normalitate, insa raman doar ganduri care nu se incadreaza in normalitatea (impusa sau indusa) a persoanei. Se invinovatesc, iar aceasta vinovatie trebuie pedepsita, iar pedeapsa vine ca o placere aplicata meritat, fiind privita ca un beneficiu secundar al culpabilitatii. Aceasta satisfactie inconstienta a pedepsei meritate produce cumva o tensiune intre Eu si Supraeu, pentru ca Eul este incapabil sa satisfaca un Supraeu impunator si care se crede  un model de urmat, un ideal. Acest Supraeu idealizat e posibil sa fi luat nastere conservand unele caracteristici ale parintilor pe care i-a interiorizat, sau e posibil ca un Supraeu sa se intareasca si sub influentele exterioare ale unor persoane mult prea exigente, inoculand pedepse pe care s-ar putea sa le primeasca daca...Aici ma gandesc la exigentele educative, religioase.
Un Eu slab conturat, fragil, vulnerabil si indoctrinat, care accepta compromisurile exigentelor unui Supraeu care se intareste la fiecare batalie pierduta de Eu, nu va putea face fata realitatii. Un Supraeu prea intarit si "hotarat" isi va ocupa locul ca o autoritate de care Eul trebuie sa se ghideze, sa se execute, va ocupa locul unei instante morale si de cenzura morala, de care trebuie ca Eul sa tina cont si sa asculte, altfel este "amenintat" cu pedepse, sentimente dureroase si culpabilitate.
Dupa parerea mea, femeile sunt cele mai multe care accepta se se victimizeze astfel, cel mai adesea.
Aveti grija de Eul vostru si realitatea/realitatile in care il introduceti.

Dictionar de psihologie:
Eu = persoana constienta si afirmata;
Supraeu = ansamblu de interdictii introiectate.

luni, martie 28, 2011

Of, vine noaptea!

Foarte multi ar spune: "ei, si ce!" Dar acest "ei, si ce!" nu este valabil pentru toti, pentru ca noaptea vine impreuna cu bezna, vine impreuna cu frica, vine impreuna cu spaima care invaluie precum o manta prin care nu se desluseste nimic. Noaptea te face sa te simti neajutorat, te face sa bajbai cautand ceva de care sa te agati, te face sa te inchizi tremurand de spaima, iti dezvaluie imagini pe care le proiectezi ca niste diapozitive a unor scene de groaza. Asa ca te gandesti sa adormi asteptand ziua. Dar nici asta nu poti sa faci, pentru ca trebuie sa inchizi ochii, iar ochii sunt ecranul imaginilor proiectate de un creier  prea inspaimantat si prea plin de comenzile date si de filmele pe care singur le-ai regizat, pentru care mai platesti si bilet cu nopti pline de spaima, nesomn, oboseala, panica. In astfel de cazuri fobiile si atacurile de panica sunt la ele acasa, incatusate de propria-ti minte si propria-ti frica. Te-ai gandit sa-ti infrunti teama, sa vezi ce se ascunde acolo unde crezi ca exista sau ti s-a parut ca vezi ceva, sa te ridici si sa pui mana pe imaginea care crezi ca te-a incremenit in pat, pitita de dupa perdea sau de sub patul in care dormi? Incearca! Nu? De ce? N-ai curaj? Iti este frica?
In astfel de momente sunteti inca acel copil inspaimant de bezna si imaginea a ce ar putea ascunde ea. Suntem trecuti de copilarie! poate imi veti spune. Ei si ce! spun eu. Atata timp cat lasati fobiile si atacurile de panica sa puna stapanire pe intreaga voastra fiinta, inca sunteti blocati in spaimele copilariei. Ce si cand s-a intamplat si de ce, puteti afla infruntandu-va propriile voastre cosmaruri, dar cu toata fiinta si cu tot curajul. Declarati-le razboi, pe care sa va propuneti sa-l si castigati. Daca nu veti reusi si va lasati coplesiti, aduceti-va aminte ca sunt doar propriile inregistrari pe care le-ati stocat in inconstient, intr-o perioada cand erati prea neajutorati si prea mici sa intelegeti exact ce se intampla.
Un copil este atat de fragil! Este atat de usor sa planteze toate aceste spaime in mintea lor, si totusi atat de greu sa se debaraseze de ele! De ce? Pentru ca voi nu le lasati sa se elibereze. De ce sa traiti constransi de propriile voastre spaime? Eliberati-va si va veti simti ca intr-o alta viata. O viata fara constrangeri, libera, frumoasa, puteti visa cu ochii deschisi chiar si noaptea, care poate veni asa cum ii este dat si o puteti vedea in toata splendoarea ei: atat de frumoasa! La fel de frumoasa ca ziua. 
Daca veti considera ca este un razboi pe care nu-l puteti infrunta sau pe care nici nu vreti sa-l incepeti singuri, apelati la specialisti care va pot ajuta sa intelegeti, sa va descoperiti si sa va recapatati libertatea. Acea libertate descatusata dupa care tindem toti, nu-i asa?!

miercuri, martie 23, 2011

A fost odata ca niciodata...


A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti.
Inceputul multor basme si povesti, cu care majoritatea dintre noi am crescut, am adormit, am trait copilaria, le-am jucat interpretandu-le cu prietenii sau la scoala, basme si povesti cu care incercam sa ne identificam, care ne dezvoltau imaginatia, descopeream sentimente noi pentru acea varsta, cu care ne confruntam si incercam sa le dam un nume, asa cum aveau si personajele pe care le descopeream. Fiecare se identifica cu cate un personaj, indiferent daca pentru unii acel personaj inseamna cel pozitiv sau cel negativ. Chiar si din aceste identificari parintii pot descoperi adevaratul copil de langa ei, copilul lor, care le arata cine vrea sa fie, pentru ca e posibil ca  acest copil ajuns la maturitate, poate inca sa astepte si sa spere (viseaza) ca in viata lui sa se intample exact ca in povestile copilariei, pentru ca nimeni nu i-a explicat bariera dintre o poveste scrisa si plina de imaginatie si o poveste care urmeaza s-o scrie fiecare in cartea lui, adica cea reala.
"A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi, nu s-ar mai povesti" - un inceput de poveste pe care toti l-am memorat ca pe ceva la care tindeam ca vom putea ajunge candva. Pentru ca parintii (majoritatea) nu spun ca este doar o poveste care nu a existat sau ca este doar o imaginatie frumoasa pusa in paginile unor carti. Ca totul tine de fantezie si de o lume iluzorie, lume in care copiilor le place sa traiasca, sa se expuna, insa vine un moment cand bariera lumii iluzorii se va destrama, descoperind o alta fata a povestilor si a vietii. De data aceasta o viata reala.
Chiar cu riscul de a primi critici, o sa continui analiza asa cum vad eu vorbind doar de inceputul si sfarsitul povestilor/basmelor: "a fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi nu s-ar mai povesti..." si "...au trait fericiti pana la adanci batraneti."
Daca inceputul acestor povesti il luam pe bucati si incepem mai intai cu "a fost odata", un copil isi poate imagina ca daca a fost odata, inseamna ca s-a intamplat cu adevarat, si ca atare de ce nu i s-ar intampla si lui. A doua parte, cea cu "ca niciodata", contrazice inceputul care spune ca a fost odata, adica este un nonsens (a fost sau n-a fost?). Urmatoarea spune "ca daca n-ar fi" este o contradictie totala intre a fi si a nu fi; ultima parte cu "nu s-ar mai povesti", este sfarsitul unui inceput care nu a existat sau nu a inceput vreodata. "Si au trait fericiti pana la adanci batraneti", un sfarsit care-i confirma unui copil ca a existat, exista si poate exista. Un sfarsit iluzoriu care face copilul sa se gandeasca la ceva ce poate avea si el.
Realitatea, insa, este uneori izbitoare si contrarie. Un adult poate face diferenta intre real si iluzoriu, nu un copil. Copilul asculta povestea pe de-a-ntregul, iubeste personajele si-si imagineaza ca va reusi sa fie vreodata unul dintre ele, nespunandu-i-se ca acele personaje sunt doar personaje fictive, sunt lasati sa creada "realul" din poveste. Imaginatie de care multi raman legati ca de un cordon ombilical, imaginandu-si ca atunci cand vor fi mari vor reusi sa aiba o viata identica ca cea din povestile citite sau auzite.
Cred ca ar trebui sa incepem sa le spunem copiilor care este diferenta dintre realitate si povesti. Multi dintre ei, intrebati ce se vor face cand vor fi mari, vor raspunde ca si-ar dori sa fie printi, printese, Fat-Frumos, Ileana Consanzeana, Batman, Spiderman si altii.
Am intalnit adolescenti care inca se identifica cu personaje din basme sau desene animate, continuand sa petreaca mult prea mult in fata televizorului, uitandu-se la niste desene animate pentru prescolari.
In mod normal, pentru o varsta de 15 ani de exemplu, preocuparile ar trebui sa fie cu totul altele, nemaimentionand ca astazi sunt prea putini care mai citesc, preferand televizorul si calculatorul in locul cartilor, dar acesta este un alt subiect.
Nu stiu cat am reusit sa redau din ce am gandit si cat de coerenta am fost pentru ce am dorit sa transmit. Sper sa primesc din partea voastra mai multe feedback-uri.

marți, martie 22, 2011

Gelozia, bat-o vina!


Nu este doar un cuvant intr-un dictionar, indiferent de specialitatea lui, este o stare afectiva a ceea ce se manifesta prin teama de a pierde pe cineva sau teama de a fi parasit. Aceasta teama isi poate avea radacinile chiar in copilarie, unde copilul ori nu a primit destula atentie de la persoana pentru care manifesta cel mai profund atasament, adica mama, ori mai existau si alti frati de care mama trebuia sa se ocupe, ori mama avea mult mai multe preocupari decat acelea de a se ocupa de copil, ori...Variantele sunt multiple, fiecare isi poate cauta raspunsul, daca are suficienta baza solida la realitatea motivelor pentru care isi manifesta gelozia. Gelozia are inceputurile ei, radacinile ei, ca de altfel  orice careia noi ii dam sens si numim traire. Orice traire are inceputul ei. Gelozia poate fi, uneori, innobilata, ridicata la gradul de ceva maret, privita ca ceva frumos de unii dintre noi, privita ca pe ceva care, daca nu exista, inseamna ca nu avem nimic. Un cuplu, de exemplu, ar spune ca daca nu exista gelozie, nu exista iubire. Am auzit destul de frecvent aceasta replica.
Poate exista iubire si fara gelozie!
Insa nu poate exista iubire fara a sti ce simti cu adevarat si fara a fi sincer, in primul rand cu tine. Indiscutabil aceasta stare se transmite si se poate simti, dar poate fi camuflata de aceasta gelozie careia i se da importanta care nu i se cuvine, ascunzand in spatele ei neincrederea sau diverse complexe ascunse.
Intr-o relatie, trebuie doar sa existe incredere, comunicare si sentimente sincere. Cineva care nu are incredere in sine, nu poate avea incredere nici intr-o alta persoana, cu atat mai mult cand isi declara sentimentele, punandu-le mai presus de orice, pentru ca aceste sentimente pot ascunde fetele nevazute ale geloziei. Indoiala face ca gelozia sa prinda aripi.
Multi vor spune ca am facut o fixatie din a lega totul de copilarie si ca poate este ceva personal. Copilarie am avut toti, nu ne-am nascut direct adulti, sarind peste etapele normale ale evolutiei noastre. Iar copilaria, asa cum am mai spus, este inceputul a ceea ce inseamna viitorul nostru ca oameni, acolo s-au pus bazele formarii noastre. Incepand chiar cu conceptia, fiecare etapa pe care am parcurs-o si-a pus amprenta asupra noastra, am inmagazinat o istorie, istorie la care tot timpul adaugam cate ceva. Aceasta istorie este cartea noastra de vizita si cu ea coexistam, indiferent cum se prezinta ea sau daca vrem sa-i aducem imbunatatiri.
Intorcandu-ne la subiectul nostru, nu cred ca cineva se simte confortabil si, realmente liber, cu aceasta gelozie standu-i in spate permanent, pentru ca gelozia inseamna restrictii de orice fel, frica de a merge mai departe, frica de a pierde ceva sau pe cineva. Nu poate exista bucurie in asa ceva si nu poti transmite mai departe bucuria, acest sentiment atat de eliberator.  Gelozia, o data lasata libera, pune stapanire si ocupa frumosul si incetul cu incetul te invaluie de tot, iar gelozia trecuta la un alt stadiu poate deveni obsesie de control, de ingradire a libertatii, se poate manifesta egoist si manipulator.

luni, martie 21, 2011

Buletin de Bucuresti


Perioada de dinainte de anii '90 a ramas inca o amintire vie in memoria multora, in mod special pentru cei care incercau sa sparga granitele capitalei, bine incatusate si bine ingradite. Bucurestiul era o cazarma, unde daca doreai sa traiesti iti trebuia bilet de voie aprobat. Aprobat, ori de cate vreo ruda la care se apela prima data ori la vreun localnic, care daca era de acord si daca i se acceptau conditiile impuse sau puse, si bineinteles dupa ce se stabilea si cealalta parte care tinea de plata (?), din acel moment se simtea si se credea de parca era stapanul tau. Pentru ca el hotara daca este de acord si pentru ce perioada era de acord sa stai in capitala. Nu era, pentru multi, ceva facut pentru totdeauna. Era o intreaga corvoada. Trebuia sa te ia in spatiu, sa te recunoasca si abia dupa aceea, daca dorea acel "stapan", mergea mai departe spre a intocmi buletinul de Bucuresti. Acest buletin, pentru provincialii care incercau sa sparga portile capitalei, insemna mai mult decat o acceptare, insemna o zbatere pentru propria viata si pentru propria identitate. Insemna inceputul unor noi chinuri, unor noi incercari neimaginate pana atunci. Chiar daca foarte multi nu mai vor sa recunoasca sau nu mai doresc sa-si aminteasca, acea perioada a insemnat acceptarea unor compromisuri greu de aprobat pentru majoritatea dintre noi si amintirea unei perioade pe care multi ar dori s-o stearga din memorie, asa cum stergi o tabla cu buretele. Dar fiecare lua decizia in functie de felul cum gandea si de cat de motivat era, de interes si de cum ii era mai usor sau la indemana. 
Oricum si in orice fel s-ar interpreta si orice ar fi incercat un provincial pentru a obtine acel buletin, realitatea simtita ramanea  una singura: discriminarea. Aceasta discriminare, in propria ta tara, era traumatizanta si traita de foarte multi ca pe un abandon. Erai abandonat de/si in propria ta tara.  Chiar si cu acel buletin, nu aveai aceleasi drepturi, nu simteai ca esti egal cu bucurestenii, nu erai aprobat si acceptat, erai un parvenit, dar puteai, macar, sa-ti gasesti un loc de munca, altul decat in constructii sau la curatenia strazilor.
Acest episod dintr-o perioada de discriminare, a fost si pretextul pentru care s-a regizat filmul "Buletin de Bucuresti" in 1982, care l-am perceput ca pe o parodie a vietii reale, dar care, presupun ca avea un singur mesaj, acela de a se schimba ceva.
Cati au curajul sa relateze povestea drumului parcurs pana a obtine acel buletin? Un buletin egal cu identitatea, insa alta decat acolo unde se nascuse fiecare. Identitatea de capitala!
Cata suferinta si cate suflete s-au pierdut pe drumul obtinerii acestui drept la identitate!? Pentru ce, de ce si pentru cine?
Va imaginati, ca in anul 2011, si deja trecuti intr-un alt secol, mai sunt persoane care cer tribut pentru acel buletin amarat, facut intr-o astfel de perioada? Sunt sigura ca nu-si imagineaza nimeni si acest lucru dintr-un singur motiv: este absurd si aberant.
Chiar si asa, aflati ca exista! Nu este incredibil si terifiant? Nebunesc, chiar.

vineri, martie 18, 2011

Competitia parintilor


Parintii nu au intotdeauna aceleasi idei in modul si felul de a transmite ceva copiilor lor si de cele mai multe ori fiecare are modul lui de a vedea viata in general. Conteaza, printre altele, si cat de mult s-a adaptat generatiei actuale si cata deschidere are sa o inteleaga, pentru care vrem sau nu vrem trebuie sa incercam permanent sa fim adaptabili atunci cand avem copii. Nu intotdeauna situatia este aceasta.Vedem adesea parinti, care fiecare pe cont propriu, incearca sa se faca auziti de copilul lor, chiar in incercarea de a-si impune propriile idei uneori, care nu intotdeauna concorda cu modul de gandire al copilului, indiferent de varsta lui. Cu atat mai mult cand are deja o personalitate conturata sau bine conturata. Asa ca este mai la indemana sa recurga la diverse metode, printre care si competitia.  Numai ca aceasta competitie, de cele mai multe ori ii imparte pe parinti in doua tabere, devenind ambivalenti. Pentru ca fiecare are propria lui gandire si fiecare are modul lui de a vedea lucrurile, care nu intotdeauna este aceeasi cu a celuilalt, chiar daca este vorba de propriul lor copil. Asa ca incepe competitia, unde fiecare incearca sa creada despre celalalt in functie de fiecare situatie in parte si cu propriul mod de a gandi, chiar crezand uneori ca incearca sa-si atraga de partea lui copilul. Acest lucru se poate intampla atunci cand unul din parinti nu are puterea sa depaseasca propriile lui limitari in gandire si propriile lui probleme neintelese, motiv pentru care poate deveni egoist, ranchiunos, razbunator, carcotas si certaret, astfel uitand ca acest "razboi" interior dauneaza celor dragi. Dar nu se ia in seama un lucru semnificativ. Acest "razboi" interior este razboiul lui, razboiul cu propriul lui copil si cu propria lui copilarie. "Marul discordiei" nu este familia actuala si divergentele prezente provocate in van, ci este un razboi cu familia de provenienta si diversele ei probleme nerezolvate sau neintelese atunci, poate asemanatoare cu cele care le provoaca acum si care continua sa existe si va exista daca nu se vor lua in seama si nu se va gasi o cale de a le intelege.
Se mai amintim ca exista competitii in care parintii sunt in plin razboi de "care pe care" si cine pe cine" si uita totalmente ca la mijlocul acestui razboi sau motivul pornirii acestui razboi este propriul lor copil. Copil care, culmea, este dat la o parte din aceasta competitie acerba, nu pentru a-l proteja, ci pentru a se ocupa fiecare de cautarea armelor cu care sa lupte. Cand la mijloc sunt si multi bani, copilul trece pe locul secundar, iar competitia isi muta baza in conturi, nu in a limita suferintele cu efectele ei devastatoare prezente si viitoare ale copilului. Asa ca in prim plan conteaza doar orgoliile si onoarea lor, de care vorbeam intr-o postare anterioara, minimalizand si dand la o parte adevaratul motiv pentru care se razboiesc, daca un copil poate fi numit "motiv". Daca facem un salt in viitorul unui astfel de copil, unde credeti ca va avea probleme? In relationarea cu un partener de viata si nu numai si la capitolul incredere. Aceasta competitie este doar un capitol inceput de parinti, urmandu-si cursul in aceeasi nota si in viata copilului. Si aceasta se intampla pentru ca sunt parinti care-si uita scopul si rolul adevarat: acela ca sunt doar parinti si au responsabilitatea de a forma un viitor om integru si cu coloana verticala, fara distorsionari.

luni, martie 14, 2011

Cei 7 ani de-acasa

O expresie folosita atat de des si in exces, incat cred ca incepe sa-si piarda din sensul ei adevarat. Dar care este sensul adevarat? De cele mai multe ori auzim folosindu-se expresia de catre cei mai in varsta decat noi, nemultumiti de o anume atitudine si facand referire in mod strict la respectul pe care ar fi trebuit sa-l primeasca, in functie de o situatie anume. Dar ce inseamna mai exact cei 7 ani de acasa? Pentru ca, in mod sigur, inseamna mult mai mult decat acel respect la care se face referire. Voua ce va evoca atunci cand auziti facandu-se referire la cei 7 ani de acasa? Presupun ca aproape imediat si fara sa vreti, se declanseaza pe ecranul mintii filmul copilariei voastre, cu diverse scene, impreuna cu diverse peisaje si persoane care au facut parte implicit din aceste amintiri. Cei 7 ani de acasa inseamna de fapt, acei ani pe care i-am petrecut pana a pleca la scoala, iar de cei 7 ani sunt, de cele mai multe ori responsabili parintii. Pentru ca majoritatea fac referire la educatia primita acasa, educatia data de parinti, mai exact la respectul pe care ar trebui sa il invatam sa-l avem pentru semenii nostri.
Din punctul meu de vedere, si facand un rezumat pe scurt a celor 7 ani de acasa,  inseamna mult mai mult, nu se rezuma doar la respectul fata de altii, se rezuma in mod special la respectul pe care il avem fata de noi. Daca avem respect fata de noi, vom avea respect si fata de ceilalti. In cei 7 ani la care se face referire, acumulam o multime de amintiri -frumoase sau mai putin frumoase, acumulam sentimente - frumoase sau mai putin frumoase, acumulam invataturi - bune sau mai putin bune, dar putem acumula si neplaceri, regrete, frustrari, complexe, dureri, nemultumiri...Fiecare dintre noi acumulam cam cat putem duce, pentru ca in momentul in care nu mai putem duce, se transforma in traume care distorsioneaza dorinte, placeri, vise. Se mai poate transforma si in tulburari care distorsioneaza adevarata realitate in care traiesti prezentul si in care percepi trecutul, etc.
Asa ca, cei 7 ani de acasa inseamna mult mai mult decat se evoca intr-un simplu repros cu trimitere la "acasa" al fiecaruia. Pentru ca, vrem sau nu, fiecare avem o rampa de lansare, iar aceasta inseamna copilaria, familia noastra. Dar ma intreb, cei care cresc sau au crescut in centre de plasament sau in alte locatii, cum se pot raporta, mai exact, la cei 7 ani de acasa?
Acasa! Acasa inseamna acolo unde cresti si te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om care vom deveni. Fiecare dintre noi acumuleaza cat poate, ca un burete, pastreaza cat poate, interpreteaza cum poate, dar si buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricate eforturi ar face parintii, fiecare  primeste cat poate, iar unii nu pot mai mult. Acest burete mai tarziu il schimbam cu masti. Masti pe care le folosim pentru a ne ascunde sau a nu se vedea adevarata fata, pentru ca implicit mai intervine si cenzura. Cenzura impusa de societate. Unii nu folosesc aceasta cenzura, se manifesta, nu cum au fost invatati, ci asa cum se simt bine, netinand cont de cei din jur sau ca vor primi reprosuri, sau ca nu se incadreaza in acel respect la care se face referire de multe ori. Unii, de exemplu, sunt razvratiti. Pe ce si de ce sunt razvratiti? Raspunsul se poate afla in cei 7 ani de acasa, dar fara niciun dubiu se afla in ei, dar nu fiecare este dispus sa-l gaseasca.
Rezumand pe scurt cele scrise aici, cei 7 ani de acasa inseamna mult mai mult si face referire la copilaria noastra, trairile noastre, experientele noastre, amintirile noastre, invataturile noastre si cu ce anume a ramas fiecare din toti acesti ani. Cautati in voi!

vineri, martie 11, 2011

Criza si depresia sau depresia si criza?

Gandindu-ma la acest titlu, mi-am adus aminte de legendara intrebare: cine a fost primul oul sau gaina? 
Se vorbeste foarte intens despre criza si despre multele ei efecte pe care le are asupra noastra, in mod special despre efectele devastatoare asupra portofelelor pe care se grabeste sa le goleasca intr-un ritm ametitor, dar si de efectele pe plan social si psihic. Una este inlantuita de cealalta si se intra intr-un cerc vicios. Deocamdata, fiecare face fata cum poate sau cum reuseste mai bine si  ideal ar fi ca toate acestea sa fie cat mai aproape de o gandire sanatoasa si sa incercam sa ramanem legati de normalitatea universal valabila si acceptata de majoritatea.
Oare are puterea aceasta criza, care s-a stabilit de vreo 2-3 ani, sa faca asa de multe ravagii mai pe toate planurile? Chiar trebuie lasata libera in psihicul nostru afectand si chiar distrugand aproape tot, ce cu migala si eforturi s-a "construit" in mult timp? Se intampla ca, fara sa vrem, si de cele mai multe ori nu vrem, sa auzim pe posturile noastre de tv, de cate o sinucidere, de cate o tentativa, de depresii nebagate in seama si necontrolatre, de caderi psihice majore, etc...Cauza? Criza!
Numai ca  aproape toata lumea este in criza. Iar noi romanii suntem in general o tara care a fost intr-o permanenta criza (nu numai financiara), dar acest lucru nu inseamna ca trebuie sa ne cufundam in adancurile negre ale unor ganduri la fel de negre si sa ne lasam condusi spre depresie cu atata usurinta,  ci ar trebui  sa incercam sa rezolvam si sa privim cu mult optimism (cel putin de optimismul acela romanesc de care se tot spune), cu incredere si curaj, sa ne mentinem sanatosi cu mintea, spiritul si corpul, fara alte ganduri nefaste sau sa alunecam intr-o prapastie de unde o sa facem eforturi care ne costa pentru a iesi.  Pentru ca nici  macar sa ne mutam pe o alta planeta nu putem!
Parerea mea este ca aceasta criza este doar pretextul declansarii unei depresii (in diversele ei stadii) care se instaleaza pe un fond prielnic si bine fixat inca de mult. Sunt familii predispuse la depresii, insa momentul declansator poate veni oricand, nu-i trebuie un motiv foarte clar sau profund incat sa afecteze neaparat.  Este ca o bomba care asteapta doar declansatorul. O alta persoana/e, ar considera ca este o banalitate sa intri in depresie doar pentru asa ceva (criza de exemplu). Acesta este motivul pentru care am spus ca unele persoane/familii au fondul constructiei lor predispus la depresii si nu numai. Pentru ca oamenii sunt construiti in feluri diferite, modelati diferit, cu gene diferite, iar mostenirea genetica arata ce, cat si cum poate duce fiecare. Asa ca, pana la urma cine a fost prima: criza sau depresia?


miercuri, martie 09, 2011

Un mitoman de vorba cu un ipohondru

La prima vedere tilul pare amuzant doar daca ne imaginam o astfel de scena si cum fac eforturi sa se faca credibili. Poate parea chiar si amuzant. Dar nu este. Este dramatic in situatia in care convietuim cu unul dintre ei si ne lasam afectati de manifestarile lor pentru ca poate fi enervant, stresant si foarte derutant. 
Mitomanul - cand incepe sa vorbeasca, daca nu-ti dai seama sau nu cunosti, poate parea chiar o persoana revigoranta, exemplara, model pentru unii si exemplu pentru altii, pentru ca mai tot ce spune este legat de ideal.  Important este daca  poti sa sesizezi cat poate fi de credibil si important  tot ce transmite, incat  te poti  lasa prins in acest joc al imaginatiei,  incepi sa crezi  ca e posibil (pana la proba contrarie) gandindu-te doar la pozitivismul pe care il transmite, la credinta neclintita in tot ce a facut si ar vrea sa faca, in dorinta de perfectionare,  incat nici prin minte nu-ti trece ca acea persoana minte atat de mult si improvizeaza cu atata "curaj" ca te face sa crezi absolut tot ce transmite. Insa tot ce transmite este credibil si foarte important pentru el, pentru ca in momentul in care declanseaza un subiect, automat se declanseaza si imaginatia impreuna cu improvizatia. Se declanseaza dorinta de atentie, de idealizare, de importanta, de credibilitate, de pozitivism uneori. Are nevoie sa creada. Crede cu tarie in absolut tot ce spune si nici nu se gandeste ca iese din normalitate, pentru ca el traieste intr-o vesnica improvizatie si fantasmare. Daca cineva ii aduce argumente viabile ca totul este minciuna, gaseste rapid ceva care sa ascunda motivul  adevarat pentru care  a inventat totul. Am  auzit cu totii ca o minciuna mica te scapa de o pedeapsa. Dar de la o minciuna mica , poate nesemnificativa, la minciuna cronica (mitomanie) este un drum cu un inceput clar si bine definit in istoria persoanala, care se poate rezolva apeland la  serviciile unui profesionist. Este colectionar de "inventii si fictiuni"  la modul cel mai fantasmatic.
Ipohondrul -are foarte multe asemanari cu primul, dar imaginati-va ca totul este intors pe invers. Emana stare de negativism, de suferinta permanenta, de dureri crunte uneori, de boli imaginare si permanente, de nevoie de a fi asistat, crezut si tratat in toate bolile lui imaginare, vaicareli necontrolate si chiar nervozitate  cu efecte isterice atunci cand i se transmite ca nu are nimic. Daca i se spune ca nu are nimic, cauta pana gaseste pe cineva care ii spune ca are. Vorbeste permanent de cate o suferinta pe care si-o imagineaza ca o are,  mimeaza suferinta foarte bine si asteapta de la ceilalti sa-i asculte peroratia numai pe teme de boli si suferinta cauzata de ele,  cautand foarte multa mila, atentie si credibilitate. Crede cu tarie  in ce spune si simte,  afisand si suferinta caracteristica bolilor pe care si le imagineaza ca le are. Daca se intampla sa sufere intr-adevar de ceva, exagereaza atat de mult durerea incat transmite chiar ca este posibil sa moara din asta. Este un colectionar de medicamente, la un ipohondru gasiti in permanenta medicamente pentru toate afectiunile, pentru ca are grija sa se aprovizioneze cu mult stoicism si multa perseverenta. 
Ce au cei doi in comun?  Imaginatia vasta, cred in ce spun si simt. Sunt colectionari, fiecare  cu "indeletnicirile" lui. Primul parca doreste sa construiasca permanent castele de nisip pentru a-l aprecia ceilalti si chiar pentru propriul Egou si a fi privit important, iar cel de-al doilea, strica acel castel de nisip pentru a-si declansa suferinta si a atrage atentia. Ambii doresc ascultare, atentie si crezare. 
Ambii cred in ce spun si fac tot posibilul sa fie fie ascultati si crezuti. 
Pentru amandoi se potriveste foarte bine povestea cu ciobanul, satenii, oile si lupul, pe care presupun ca o stiti cu totii.

luni, martie 07, 2011

Mentalitate vs psiholog

Titlul nu este intamplator, ordinea nu este intamplatoare si nici abordarea nu este intamplatoare. Tocmai datorita faptului ca mentalitatea este aceea care "impune" reguli si dicteaza cum si ce sa facem , ne opreste de la un demers care tine de normalitate si de un curs normal spre intelegere si autocunoastere. Sunt o multitudine de carente care  pot veni din   educatie, cultura, dar pot veni insa si  dintr-o  frica de cunoastere de sine, frica de a se descoperi.  Numeroase sunt caile Domnului.....
Nu ezitam, cand ne doare ceva si suferim, sa mergem la doctor pentru a ne face analiza; cand dorim sa "stam" de vorba cu Dumnezeu, nu ezitam sa mergem la preot. Atunci, de ce  nu se abordeze si psihologul cu aceeasi usurinta si nevoie  de deschidere spre cunoastere? La doctor mergem pentru suferintele corpului,  pentru spiritul nostru  mergem la preot. Dar sufletul si mintea cui le lasam? Le abandonam? Aha! Mergem la preot si pentru acestea! Am inteles.
De multe ori ne agatam de financiar, insa consider ca este  doar o scuza, pentru ca , de regula, platim oricum orice serviciu, platim cand mergem la doctor si platim cand mergem la preot. Toate serviciiile se platesc, nimic nu este gratis, nici macar o informatie. Chiar si greselile se platesc!
Se cunosc foarte multe mituri despre psihologie si psiholog, insa  acela ca "spala creiere" este una dintre cele mai avangardiste si daunatoare. Din punctul meu de vedere a "spala creierul" cuiva tine de ingradirea  psihica a persoanei de a se cunoaste si frica venita din strafundul inconstientului,  frica de a constientiza declanseaza un intreg razboi interior. Asa ca preferabil este sa ne ascundem in spatele numeroaselor scuze si imagini construite de propriile noastre limitari.
Apelarea la serviciile unui psiholog poate insemna si ca te faci de ras dupa opinia unora,  iar daca se va afla, lumea  va crede ca esti nebun sau ai probleme grave (vezi si cazul Madalinei Manole care nu a dorit sa fie cunoscut public faptul ca are probleme). Expresia : "nu sunt nebun sa merg la psiholog" a intrat deja in analele miturilor  si nu vreau s-o comentez acum  prea mult. 
Mai grav este cand parintii transmit copiilor lor acelasi mod de a gandi, iar ei la randul lor gandesc  in acelasi mod : ca sunt nebuni si ca vor rade colegii/prietenii de ei. Neincrederea, lipsa de informatie, frica de necunoscut (mai precis necunoscutul-cunoscut din ei)  ii fac sa nu mearga mai departe. E mai simplu sa spuna "nu sunt nebun" ca pe ceva legat de normalitate si sanatate, pentru ca simplul gand ca ceva din interiorul lor  nu le da pace, ar ascunde o anormalitate pe care nu o va intelege si nu  va sti cum s-o abordeze. La fel de frecvent si tot din necunostinta, se face confuzie intre un psihiatru si un psiholog, dar refuza cu indarjire sa se edifice, macar atat. Raspunsul se afla in fiecare si la fiecare. Teama de necunoscut, asa cum il percepe fiecare, ii fac sa creada ca sunt vulnerabili. 
Un alt exemplu de discurs pentru propria convingere dar si pentru a se asigura ca  modul de gandire  este corect si sanatos, suna cam asa: "sa merg sa-i spun unui necunoscut problemele mele, singur nu pot sa mi le rezolv?". Si de aceasta data neputinta isi pune amprenta la fel de pregnant ca si mentalitatea, pentru ca amandoua nasc ingradiri peste ingradiri si limite peste limite. Insa atunci cand esti copil, sub protectia parintilor, sub buna lor indrumare, te astepti ca acestia sa ia cele mai bune decizii. Mentalitatea pune multe piedici, oriunde si oricand.
Trebuie sa luam in seama ca multe sunt manifestarile care nu trebuiesc lasate si neluate in seama, si aici ne gandim la cele mai frecvente dar cu consecinte in timp. Copiii sunt cei mai vulnerabili, sunt deschisi, ei nu stiu, inca, sa se ascunda in spatele minciunilor si prefacatoriilor, asa ca sunt usor de modelat, de studiat  si receptat unele manifestari pe care le simtim, macar, ca  nu se incadreaza in acea normalitate pe care o percepem noi, cum ar fi: o furie pe care nu si-o poate controla, cand are un comportament antisocial, cand incearca sa se autopedepseasca prin diverse metode proprii, cand isi roade unghiile permanent, (chiar pana la carne,) cand se balbaie necontrolat si mult timp in ani ,cand are spaime nocturne prelungite, si nu numai, obezitatea poate avea si ea  grave consecinte psihologice, tacerea (nu vorbeste) prelungita in ani, etc. Lista poate continua. Sunt doar cateva pentru care ar trebui sa fiti mai buni observatori si sa luati masuri. In timp util, nu atunci cand poate deveni prea tarziu.

sâmbătă, martie 05, 2011

Orgoliu sau onoare?


De cate ori nu am fost pusi "fata in fata" cu una din cele doua sau cu amandoua? Cum le-am abordat? In ce situatii ne-am folosit de ele? Sunt folositoare? Depinde de contextul in care le folosim.
Unii se gandesc la orgoliu ca la ceva care le pericliteaza onoarea, altii se gandesc la onoare ca la ceva care le pericliteaza orgoliul, iar altii le (se) folosesc pe (de) amandoua ca pe ceva principial sau transmis in familie ca pe un testament nescris. Se prea poate.
Este de la sine inteles, presupun, ca discutam de tot ce se incadreaza in normalitate (!). Apropos de asta, profesorul Florin Tudose, scria intr-una din cartile dumnealui, si daca-mi amintesc bine enuntul, cam asa: "....de fapt unde se opreste normalitatea si incepe anormalitatea?".
Unii se cramponeaza indaratnic de una sau de amandoua ca de ceva vital, alteori simt ca pierd ceva sau  ca s-ar rupe ceva, undeva,  in interiorul lor, sau ca s-ar face de ras. Asta este? Voi ce credeti?
Cate situatii favorabile am pierdut in viata, datorita faptului ca ne-am agatat -la figurat-  de una sau de amandoua? De cate ori, in viata de cu zi, nu ne-am lovit  direct sau indirect de una din cele doua si ne-am lasat afectati? Chiar si un simplu telefon pe care ar trebui dat, de exemplu, se poate opri in fata unui orgoliu de neexplicat pentru ceilalti. Insa situatiile pot fi nenumarate: in implinirea unei dorinte, in cazul relatiilor de tot felul, profesional, in dorinta de a fi cu cineva drag, cand ar trebui sa cerem iertare, sau...
Suntem orgoliosi? Tinem cu dintii de onoare? Da, dar macar sa le folosim constructiv, sanatos si sa  nu  ne alungam dorintele, starea de bine si chiar fericirea in sacul orgoliului sau onoarei. Gasiti-le un loc de unde sa le scoateti in anumite situatii, nu intotdeauna. Fiecare are sensul si rostul lui, dar nu in exces!
"Oamenii incep viata iubind neconditionat, dar orgoliul ii lipseste intai de dragoste si apoi de viata."- Jean de la Bruyere
Free background from VintageMadeForYou