joi, decembrie 22, 2011

Revolutia fara raspuns

In propriul drum al vietii, multi dintre noi ajung sa se confrunte cu propria revolutie, fie ea interioara sau exterioara, pe ceva sau cineva, cu scop sau fara scop. Daca extindem, gandindu-ne la revolutia in masa, atunci lucrurile se schimba, avem nevoie de un lider sau de un deschizator de drumuri sau de curaj sau de interes/e, insa mecanismul dupa care functioneaza sistemul este acela gen turma. Poate parea descurajant sau jignitor, dar daca vom aprofunda ideea ajungem sa credem ca in momente de criza, cum ar fi producerea unei revolutii si nu numai, fiind vorba de o masa de oameni, functionam sau incepem sa functionam apropae la fel, urmand indicatiile celor care au avut initiativa/curajul/interesul (sau altceva) sa iasa in fata si sa inceapa sa manipuleze acea masa de oameni, prin anunturi pe care cei multi le asteapta, cum ar fi  o viata mai buna, schimbari in bine, totul in mai bine, totul impreuna si in favoarea tuturor, mai ales intr-o situatie cand saracia este ridicata la rang de uniformitate iar speranta aproape inexistenta. Nu mai reusim sa functionam dupa propriile noastre standarde, principii sau normalitate asa cum am functionat sau functionam de obicei.
Sa ne aducem aminte de evenimentele din decembrie 1989, pe care fiecare le-a trait in felul lui si le-a simtit in felul lui, dar speranta era la unison, mana in mana cu o singura dorinta.  Amintirea acelor zile in care am crezut in schimbari si minuni, imi revin in minte de fiecare data in aceasta perioada, mai pregnant ca in alte perioade. 
Ma intorc in timp in acea perioada si imi amintesc ca eram acasa, asteptandu-mi colega de camera sa vina de la serviciu. La un moment dat, in jurul orei 15,oo a intrat pe usa ca un tanc, uda din cap pana in picioare, speriata pana la atac de panica, abia tinandu-se pe picioare si neputand sa vorbeasca decat intr-un tarziu, cand a spus doar atat: "da drumul la televizor". Cand am deschis televizorul, initial nu am inteles despre ce este vorba, se vorbea despre revolutie, despre binele poporului, despre fuga conducatorilor, etc. Eram buimaca si mi-am dat seama ca acest cuvant "revolutie" a existat, pana atunci, doar in dictionar si cartile de istorie. Despre evenimentele de la Timisoara aflasem vag si doar ce eram anuntati, anume ca inceputul unei revolutii fusese anihilata, ca fusese interese din afara, ca totul este normal etc., insa acum aflam de la televiziunea romana ce s-a intamplat acolo si ce este cu adevarat si nu-mi venea sa cred ce aud. La televiziunea romana nu era programul pe care il stiam eu ca este de obicei, ci transmisia era un haos, galagioasa, cativa oameni necunoscuti atunci, care faceau tot felul de anunturi, anuntau ca a inceput revolutia poporului, ca Ceausescu si consoarta sunt inlaturati de la putere, ca au reusit sa fuga intr-un elicopter de pe acoperisul cladirii CCA, ca televiziunea romana este acum a poporului...erau asa de multe informatii incat faceam eforturi sa le inteleg, sa le cred si nu ma gandeam la ce urma sa se intample. Colega tocmai imi spusese ca era prin centru cu treaba, ca acolo sunt stransi multi oameni si ca tancurile armatei au incercat sa imprastie multimea cu tunurile cu apa...multe informatii...prea multe.
Moment in care mi s-au inmuiat picioarele, adrenalina a inceput sa functioneze aproape instantaneu si am anuntat ca trebuie sa mergem si noi acolo. Ne-am strans o gasca mare din cartier si am plecat marsaluind spre centru, extaziati, increzatori, cu un curaj revolutionar si...cu multa inconstienta. Intentionam sa mergem pe jos pana in centru, din cartierul Salajan, dar pe drum am fost imbarcati, noi si altii de pe traseu, ca o turma de oi in remorca unui camion care avea o singura destinatie. Tipetele si entuziasmul libertatii parca ne facea sa ne credem stapanii strazii si ai lumii. Tineretea si naivitatea isi spunea cuvantul. Ajunsi in centru la Universitate, nu a reusit sa ne socheze tancurile plasate in linie si cu tunurile amenintator spre noi, ci parca erau acolo sa ne dea curaj. Cand am coborat pe scarile metroului la Universitate, imaginea de pe scari si din interior ne-a speriat, pentru ca pe jos erau oameni raniti, sangele curgea peste tot, oamenii alergau de colo-colo speriati, panicati si cu toate astea stiau ce fac. Nimeni nu parea ca vrea sa renunte.
Am iesit la suprafata, unde ne-am alaturat multimii cantand si dansand hora unirii si strigand slogane la adresa fostilor conducatori. Faptul ca reuseam sa ne exprimam liber ne facea sa nu ne mai gandim la consecintele prezente, ca de cele viitoare nici nu era vorba. Am plecat mai departe spre CCA cu gloantele suierand deasupra capetelor noastre, dar nu cred ca vreunul dintre noi s-a gandit vreo clipa la viata lui, totul parea ca fiind copiat dintr-un film in care eram in plina actiune si ar fi trebuit sa ne jucam rolurile pana la sfarsit. Care sfarsit? Acel sfarsit care putea insemna si viata, nici macar nu-l intrezaream, nu ne gandeam decat ca facem parte din multime si facem ce fac si ei, participam la revolutia noastra. Cu ce pret?
Toata noaptea am stat acolo, ascunzandu-ne dupa ziduri, unul in spatele celuilalt, cu gloantele suierand permanent si amenintator pe deasupra capetelor, pe langa noi, aproape sau mai putin aproape. La un moment au fost aduse ladite cu sandvisuri si apa potolindu-ne putin foamea de care pana atunci uitasem. Insa nimeni nu s-a gandit o clipa ca acele sandvisuri sau apa ar fi putut fi otravite. In acele momente se putea intampla orice. Se vorbea de teroristi prezenti pe strazile capitalei, fie ei rusi, arabi sau romani, dar toata lumea vorbea de teroristi. Groaza momentelor incepea sa puna stapanire pe situatie, nimeni nu mai stia cu cine este, daca sa aiba incredere si in cine, sa fuga, sa stea sau ce trebuie sa faca. Cu siguranta insa ca multi stiau ce trebuie sa faca sau ce faceau si care era scopul lor. Informatiile pe care le primeam erau ravasitoare, coplesitoare, incerte, poate menite sa ne sperie, uneori incurajatoare sau pline de erori. Nici nu mai conta! Intrebari erau multe si pe buzele multora.
Armata era sau nu era cu noi? Am reusit sau nu am reusit sa facem revolutie, cine a inceput-o, de unde? Plecam sau nu plecam? Mergem mai departe sau nu? In cine avem incredere si in cine nu? I-au prins pe Ceausesti sau nu? Dar pe cei din conducere? O multitudine de intrebari, la care noi, din multime nu detineam vreun raspuns. Nu ca, acum, avem vreun raspuns!?
Am hotarat sa mergem mai departe spre televiziune, de parca fara noi nu se intampla nimic! Ajunsi acolo, panica a inceput sa-si faca efectul, frica a cam inceput sa puna stapanire pe noi, iar informatiile si ce se intampla pe strazi incepusem sa le privim cu mai multa obiectivitate si realism. Sa dam inapoi era cam tarziu, drumul de intoarcere era presarat cu multe pericole, mitraliere, teroristi si multe gloante care luminau cerul si capitala, care pana atunci fusese in bezna. Dar nu aceasta lumina o doream noi!
Am inceput sa ne retragem pe una din stradutele perpendiculare cu televiziunea, plina cu vile marete si frumoase de parca intrasem intr-o alta tara. La un moment dat mi-am seama ca ne aflam direct in vizorul unei pusti asezate confortabil la un gemulet de baie si cu teava indreptata exact in directia noastra, iar in momentul cand am vazut-o clar si am realizat ce este cu adevarat, am spus "uite o pusca" si am aratat cu mana iar in secunda urmatoare a inceput sa traga. Incercam sa fugim de parca ne jucam hotii si vardistii, de aceasta data real, lovindu-ne unii de altii intr-un haos care a creat panica dar si trezirea la realitate. Ne-am asezat in fata unei vile, sprijiniti de gard, moment in care un glonte a ricosat din copacul din spatele nostru, cazand pe acoperisul garajului din spatele nostru. Zgomotul facut de glontele cazut pe tigla garajului imi rasuna si astazi in minte, ca dealtfel tirul gloantelor rasunand ca o prevestire de nenorociri. Dar suieratul unui glonte pe deasupra capului meu m-a facut sa realizez ca ne aflam intr-o situatie din care nu stim cum vom iesi si ca suntem depasiti de situatie. In acel moment, stapanii vilei in fata careia ne aflam au iesit invitandu-ne in casa, sau mai exact la subsolul casei, unde ne-au servit cu sucuri, prajituri si fructe. Daca sa avem incredere sau nu in acei oameni, absolut nimeni nu si-a pus problema, decat mai tarziu, cand ne aflam confortabil acasa, impartasindu-ne impresiile si trairile, pe care in toiul evenimentelor nu ne ocupasem. Nimeni nu mai scotea un sunet, evenimentele in care am incercat sa participam, incepeau, incetul cu incetul sa puna stapanire pe noi, amintindu-ne ca aceasta realitate pe care am experimentat-o in dorinta de a urma turma, putea avea un altfel de deznodamant. Atunci am reusit, cu totii, sa constientizam ca naivitatea, tineretea si lipsa de experienta ne putea costa mult prea scump: viata. Viata pe care foarte multi tineri, ca si noi, si-au pierdut-o.
Cine este in masura sa spuna daca a meritat sau nu? Cei multi si greu incercati in niciun caz!
Iar durerea celor care i-au plans si care-i plang pe cei ucisi in acele momente, cu siguranta ca nu au macar un raspuns la cele intamplate in acele zile care au marcat un nou si bun inceput pentru majoritatea dintre noi. Cat despre cine, de ce si pentru ce, nu cred ca isi asuma cineva responsabilitatea, ci doar spunandu-se ca revolutia este de vina. Suferinta si lacrimile celor care si-au pierdut persoane dragi, nu poate insemna decat amintirea unor grele incercari si greu inceput. Si intrebari care nu-si vor gasi raspuns, poate, niciodata.

Licenţa Creative Commons
"Revolutia fara raspuns" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

marți, decembrie 20, 2011

Copilarie pierduta

Vin sarbatorile intr-un ritm alert, iar speranta ca vom primi un cadou mult visat se poate concretiza in cateva zile, asteptarea isi incepe numaratoarea inversa. Ce ne dorim sa primim in aceste zile are legatura cu starea financiara, cu potentialul fiecarei familii dar si cu armonia. Ce ne dorim fiecare este o lista lunga pe care unii isi permit s-o bifeze, altii nu, insa raman cu speranta ca anul care va veni va aduce cu el o stare sau o situatie ceva mai buna sau buna.
Ce-si doresc majoritatea copiilor? Sa-i intrebam...Nu isi mai doresc jucarii care mai de care mai banale si galagioasre, ci isi doresc telefoane sau calculatoare din ce in ce mai performante si mai sofisticate. Orizontul dorintelor s-a limitat considerabil. Copiii nu-si mai doresc jucarii pe care sa le imparta cu alti copii sau sa se joace impreuna, ei isi doresc o lume virtuala in care sa se afunde, sa se piarda si in care sa se creada stapanii lumii si stapanii celor mari.
Problema este una singura: dorinta le este indeplinita. Parintii, parca dintr-o dorinta inconstienta de pierzanie sunt promotorii acestor perpetuari a cadourilor fara viata. Jucariile, acelea banale (cum spunea un copil de clasa a IV-a) au viata, pentru ca ei dau viata jucariilor, le dau nume, le "responsabilizeaza". Dar parintii au uitat de aceste jucarii pline de viata si se indreapta spre cadouri care le ia din viata copiilor lor.
De ce o fac daca, majoritatea dintre ei, nu stapanesc foarte bine arta unui program responsabil si un program controlat?
Copiii, majoritatea dintre ei, primesc ce-si doresc. Parintii ce-si doresc? Primesc ei ce-si doresc? Sunt sigura ca isi doresc niste copii responsabili, cu picioarele pe pamant, cu o educatie buna, inteligenti, cu un viitor bun si lipsit de greutati, sanatosi. Dar cum construiesc acest drum? Trimitandu-i direct intr-o lume greu de controlat si anume aceea virtuala? Am cunoscut parinti ingrijorati si responsabili, dar am cunoscut si parinti care se rezuma in a spune doar atat: "cum, sa nu primeasca copilul ce-si doreste?".
De fapt cine primeste ce-si doreste: copilul sau parintele? Eu cred ca parintele. Acel copil este jucaria (vie) pe care, poate, nu a avut-o si plus de asta poate insemna si cautarea linistii singuratice pe care un copil zgomotos sau mai multi nu ti-o poate da, asa ca in fata unui calculator...linistea este asigurata. Multi parinti gandesc ca decat sa stea sa faca multa zarva prin casa si sa-l/sa-i deranjeze, mai bine sta la calculator...cuminte.
Semnalul de alarma pentru multi dintre parinti nu exista decat atunci cand realizeaza ca este mult prea tarziu, cand copilaria copilului/copiilor lor s-a pierdut intr-o lume virtuala, o lume nesanatoasa, plina de violenta, plina de fantasmagorii, de incertitudini, fara viata si nestiind ca in viata reala lucrurile nu le poti schimba apasand pe o singura tasta.
In fata calculatorului uita de viata lui, uita de viata fratilor, a parintilor si a tuturor celor din jurul lui, nedandu-si seama ca isi pierde copilaria fara rost, pe care mai tarziu o va cauta si o va regreta.
Unde sunt parintii si ce fac? Ei fac cadouri!


Licenţa Creative Commons
"Copilarie pierduta" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

sâmbătă, decembrie 17, 2011

Documentar - Droguri: cocaina


PREMIERA PE INTERNET
Descoperă industria de 300 de miliarde de dolari a drogurilor, în care traficanţii încasează profituri uriaşe, dependenţii sunt prinşi într-un cerc vicios, iar autorităţile luptă pe diferite fronturi – câmpurile fermierilor, laboratoare obscure, colţuri de stradă şi şcoli suburbane. Cum funcţionează această afacere? Poate fi oprită sau ar trebui reglementată? Ce impact are asupra celor pe care îi atinge?
Droguri este serialul care-ţi oferă un tablou detaliat al celor mai utilizate substanţe stupefiante: cocaina, metamfetamina, heroina şi marijuana. Serialul cuprinde în fiecare episod perspectivele traficanţilor, dealer-ilor, consumatorilor, reprezentanţilor legii şi medicilor asupra acestei afaceri extrem de profitabile. Serialul urmăreşte ciclul de producţie al fiecărui drog, linia sa de aprovizionare în mijlocul comunităţilor şi efectele asupra corpului uman..
Episodul 1: Cocaina
Descoperă cum funcţionează industria de 92 de miliarde de dolari a cocainei, de la cultivatorii de coca din Columbia la traficanţii din Miami.

marți, decembrie 13, 2011

Dependenta emotionala

Iubirea adictiva inseamna dependenta de cineva exterior sinelui in incercarea de a raspunde unor nevoi nesatisfacute, de a evita temeri sau suferinta emotionala, de a rezolva probleme (din copilarie, cel mai frecvent) si de a mentine echilibrul. Paradoxal, ea se naste din incercarea de a tine viata sub control, tentativa soldata chiar cu pierderea controlului prin atribuirea unei puteri personale altcuiva. In spatele oricarei relatii obsesive se strecoara convingerea ca o astfel de adictie serveste unui scop inalt. Pentru mintea inconstienta, iubirea adictiva este ceva firesc, de vreme ce este resimtita ca o conditie necesara a supravietuirii (“nu pot sa traiesc fara tine“).  Relatia dependenta e sanatoasa doar cand esti mic – atunci chiar ai nevoie de parintii tai ca sa supravietuiesti. Numai ca daca nu ti-au fost satisfacute nevoile atunci cand erai mic, vei cauta un parinte surogat in partenerul tau ca sa rezolve aceste afaceri neincheiate. Altii pot dezvolta exact comportamentul contrar, dezvoltand o teama de angajament, tocmai pentru a nu mai experimenta suferinta traita in copilarie, generata de prezenta precara a parintilor.
Ca adulti insa, cei mai multi par sa uite ca nu mai au NEVOIE de o iubire neconditionata, ei uita ca pot avea grija de ei insisi, ca isi pot rezolva singuri problemele. Inclinatia catre renuntarea la controlul asupra propriei vieti se naste din teama: teama de durere, de deprivare, de a dezamagi pe altii, de esec, de respingere, de a fi singur etc.
Iubirea adictiva mai naste o iluzie, si anume ca celalalt ne completeaza si ca fara el am fi “fragmentati”. Ceea ce se intampla de fapt este ca celalalt trezeste in noi calitati pe care nu le observasem sau nu credeam ca le-am putea avea. Cand ne indragostim, ne indragostim de fapt tot de noi, dar de partea neexplorata inca. Rolul partenerului este tocmai acela de a scoate ce e mai frumos in noi. Ceea ce admiram in ceilalti admiram in noi, iar ce uram, sunt tot laturi ale noastre, dar pe care le respingem.
Din pacate, suntem invatati ca nu putem trai fara o alta persoana, asta e societatea – ascultati cu atentie melodiile de dragoste, uitati-va la telenovele sau filme de dragoste, toate sunt modele ale iubirii nesanatoase.
“Iubirea infantila, imatura crede ca: daca eu am grija de tine si te iubesc asa cum vreau si eu ca tu sa ma iubesti, atunci chiar ma vei iubi asa cum vreau. Avem impresia ca dragostea unui copil este generoasa si inocenta, dar de multe ori ne inselam. Copiii nu sunt inca capabili de iubire spirituala; dragostea lor este egocentrica. Iubesc pentru a supravietui, pentru a nu avea de-a face cu durerea, frica, sau lipsurile.”

Caracteristicile iubirii adictive:
Partenerii:
1. se simt mistuiti (“imi esti indispensabil“);
2. au dificultati in stabilirea granitelor eului (exemple de granite slabe: conversatii intime cu persoane cu care nu ati stabilit relatii de incredere, indragostirea de orice persoana care va acorda atentie, recurgerea la comportament sexual ca unicul mod de a satisface nevoile celuilalt, nerespectarea propriilor valori pt a face pe plac altcuiva, acceptarea unor lucruri pe care nu le doriti, a spune da cand vreti sa spuneti nu, pastrarea relatiilor cu oamenii abuzivi, increderea in toti oamenii etc.);
3. au tendinte masochiste;
4. renunta cu greu;
5. se tem de riscuri si necunoscut;
6. au dificultati in experimentarea intimitatii reale;
7. joaca jocuri psihologice;
8. au nevoie de ceilalti pentru a se simti impliniti;
9. cauta solutii in afara lor;
10. pretind si asteapta iubire neconditionata;
11. asteapta de la altii recunoastere si apreciere
12. isi doresc apropierea, desi se tem de ea;
13.incearca sa “repare” sentimentele celorlalti (eu “salvator”, in unele cazuri);
14. joaca jocuri de putere (din care insa si partenerul obtine avantaje ascunse);
15. se tem sa fie abandonati cand au loc despartiri de rutina;

Caracteristicile apartenentei sanatoase:
Partenerii:
1. permit afirmarea individualitatii celuilalt;
2. traiesc un sentiment de contopire, dar si de separare fata de ceilalti;
3. aduc la suprafata ce e mai bun in ei, dar si-n ceilalti;
4. accepta ideea sfarsitului unei relatii;
5. sunt receptivi la nou;
6. stimuleaza dezvoltarea celorlalti;
7. se simt liberi sa ceara ceea ce doresc;
8. evita sa-i domine sau sa-i controleze pe ceilalti;
9. isi accepta propriile limite, dar si pe ale celorlalti;
10. incurajeaza autonomia celuilalt;
11. au o stima de sine ridicata;
12. au incredere in amintirea celor iubiti;
13. isi exprima sentimentele in mod spontan;
14. sunt dornici de apropiere si dispusi sa devina vulnerabili;
15. isi afirma puterea personala si egalitatea fata de sine si ceilalti.

Cum treci de la iubirea adictiva la una sanatoasa?

1. Negarea – relatia inca pare normala in acest punct pentru parteneri. Apar rationalizarile (toate cuplurile trec prin asa ceva, e mai buna o relatie proasta decat niciuna, ne-am jurat credinta la bine si la rau, asa e viata, sa luam mereu ce e mai bun in oameni, nu e chiar asa de rau)
2. Disconfortul (“ceva nu e de ajuns“, “nu e in regula“, “ce se intampla cu mine? ar trebui sa fiu mai fericit“, “oare el/ea ma mai iubeste? oare eu il/o mai iubesc?“, “asta e tot? sunt plictisit“, “ma simt sufocat, trebuie sa ies din relatie“). Acum cei mai multi cauta alinare in alte dependente: alcool, mancare, cumparaturi, munca, jocuri, legaturi extraconjugale.
3. Confruntarea – poate fi declansat de o depresie, o despartire, o carte, o boala, o schimbare importanta in viata, o discutie cu un prieten etc. Atunci cand unul dintre parteneri ameninta cu despartirea, simptomele alarmante se amplifica. La fel si confruntarile melodramatice: acuzatiile si negarile furioase curg dintr-o parte in alta, mascand teama. Relatia intra in criza.
4. Separarea psihologica: renuntam la asteptarea cum ca o relatie e menita sa raspunda tuturor temerilor si nevoilor noastre. “Suntem dispusi sa pornim in acea calatorie interioara de descoperire a sinelui” (cine sunt? ce vreau de fapt? cum am ajuns aici? de ce mi-e teama? ce cred despre femei/barbati/relatii/iubire/putere?). Uneori se intampla sa aiba loc si separarea fizica in aceasta faza.
5. Siguranta de sine – indivizii incep acum sa se aprecize pe sine, sa se autostimeze mai mult, sa aiba mai multa incredere in potentialul lor, in propria forta interioara.
6. Apartenenta – indivizii descopera alte modalitati de a iubi matur. S-au desprins. Au aflat ca sentimentul de apartenenta nu se rezuma la relatia de iubire, ci poate cuprinde si familia, prietenii etc.
7. Incercarea de a comunica – in aceasta etapa, indivizii trec de la concentrarea asupra propriei persoane si relatiei lor la trairi si gesturi de daruire mai generale. Multumiti de ei insisi si de ceilalti, ei au acum mai multa energie creatoare, vitalitate fizica si putere spirituala pentru a darui si a raspunde.
Parcurgerea etapelor este destul de dificila ca si la dependentii de droguri – pot exista recaderi.
 Intr-o zi poti fi la etapa 7, ca apoi sa te regasesti la 2, insa pe masura ce se instaleaza evolutia, se va stagna mai mult in ultimele etape.

Preluare email

luni, decembrie 05, 2011

Luna decembrie

Daca aproape in tot restul anului suntem incorsetati de griji, alergaturi pentru existenta de zi cu zi si cu grija apasatoare a viitorului nesigur, in aceasta luna, decembrie, parca nu mai exista nimic din tot ce ne ingrijora si ne apasa. Si asta incepand chiar cu 01.decembrie, cand lasam deoparte grijile, gandurile care ne macina existenta si incercam sa facem loc bucuriei, bunei dispozitii si gandurilor bune.
Ganduri pline de speranta si optimism, ganduri indreptate catre cei dragi, ganduri bune indreptate chiar si in directia celor care ne-au suparat sau ne-au incetinit din drumul nostru catre realizarile propuse, lasam deoparte toate rautatile, lasam deoparte toate gandurile negative si ne umplem de ganduri pozitive. Iertam. Cate minuni poate face iertarea si eliberarea!
Luna decembrie reuseste sa faca minuni, iar aceasta doar pentru ca este o luna plina de cadouri, de intregire a familiei, de bucurii care mai de care mai emotionante, de sarbatori, de stralucire, ne simtim liberi sa credem ca totul este posibil.
Stralucire pe strazi dar si in sufletele noastre. Ne umplem de sentimente bune si privim viitorul cu ganduri deschise, optimiste si increzatori. Chiar avem sentimentul ca totul ni se cuvine, ca totul este posibil, iar iubirea cu care ne umplem sufletul, face si ea minuni.
Si toate acestea intr-o singura luna! De ce n-ar fi toate lunile la fel? De ce n-am privi toate lunile din an cu acelasi optimism? La urma-urmei, fiecare luna are farmecul ei, fiecare luna are ceva de daruit si are propria-i viata. Trebuie doar sa deschidem ochii si sa le privim ca facand parte din propria noastra viata, plini de fericire si deschidere. Pentru ca fiecare luna si fiecare anotimp are propria viata, propria frumusete si fiecare anotimp ne transmite ceva care inseamna viata.
Viata lor contopita cu a noastra, inlantuiti intr-o vesnicie:  primavara este infloritoare, plina de vioiciune si revenire la viata, vara aduce cu ea caldura, libertatea si plimbarile in locuri insorite, toamna aduce cu ea culori pline de viata si stralucitoare, care ne imbie la nostalgie, iar iarna aduce cu ea curatenie si improspatare. Toate acestea inseamna viata si inseamna viata noastra, fac parte din noi.
Revenind la luna decembrie, presupun ca este in topul celor mai pline de glorie si optimism dintre toate celelalte, pentru ca ne place sau nu ne place, tot ea incheie un an in care am incercat sa facem totul posibil, cand ne facem bilantul realizarilor si esecurilor, dar tot ea ne umple de speranta ca daca nu am reusit sa realizam ceva in anul pe care tocmai il incheiem, avem speranta, dorinta si planuri pentru anul care va incepe. Acest ciclu incepe la finele fiecarei luni de decembrie, cand visam ca totul este posibil. Cand visam si ne propunem ca daca n-am reusit pana la finele anului in curs, care se incheie cu luna decembrie, vom reusi anul care urmeaza sa vina.
Dar toate dorintele ni le punem in luna decembrie, toate bucuriile le avem in luna decembrie. Luna plina de stralucire, cadouri, iubire, uniune cu cei dragi, ne improspatam sufletul cu gandul ca suntem buni sau ca vom deveni mai buni, mai intelegatori si ca vom face totul posibil pentru noi si cei dragi noua.
O luna plina de sarbatori si o luna plina de bucurie, speranta si nostalgie. N-ar fi ideal sa le privim pe toate la fel? Asta insemnand ca fiecare zi din luna sa o privim ca pe un dar.
De fapt primim daruri in fiecare zi a fiecarei luni: viata noastra.

Licenţa Creative Commons
"Luna Decembrie" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

luni, noiembrie 21, 2011

Sfaturile noastre, cele de toate zilele

Prin constructia noastra avem tendinta de a da sfaturi si atunci cand ni se cer, dar si atunci cand nu suntem intrebati si nu ni se cer. Normal sau nu? Eu as spune ca nu si am sa ma explic.
Asa cum am si inceput facand referire si trimitere la constructia noastra, trebuie sa ne amintim ca suntem unici. Si daca suntem unici, nu avem cum sa gandim din punctul nostru de vedere o situatie sau alta si sa dam curs unei cereri atunci cand este vorba de altcineva, pentru ca nu avem cum sa fim obiectivi 100%, decat punandu-ne pe noi intr-o situatie asemanatoare. Si daca ne punem intr-o situatie asemanatoare, nu avem cum sa dam un raspuns care sa-l priveasca direct pe celalalt sau cum sa rezolvam o situatie decat prin prisma propriei noastre personalitati si modului nostru de gandire. Pentru ca noi gandim altfel decat celalalt o situatie anume si o gandim prin prisma felului nostru de a fi si pentru ca nu este situatia noastra. Prin urmare, sfatul cerut nu poate fi compatibil direct cu celalalt, ci este compatibil doar cu noi.
O sa incerc sa dau si cateva exemple si astfel de exemple pot fi o multitudine, pe care le detineti si voi.
Sa incepem cu un prim exemplu destul de frecvent intalnit si anume cu acela al unui cuplu. Presupun ca fiecare dintre noi am fost confruntati cu un astfel de caz, cand unul sau amandoi partenerii (poate prieteni cu noi sau nu) sa ne intrebe ce sa faca intr-o anume situatie si cum ar trebui sa procedeze. Si mai stim ca fiecare isi sustine varianta proprie atunci cand incepe sa expuna problema sau au pareri diferite de a privi o anume situatie, cum dealtfel procedam toti. Asa ca raspunsul ar trebui sa fie doar de sustinere, de incurajare si cu un raspuns din care sa nu se inteleaga o anume influenta din partea noastra, asta in situatia in care vrem sa dam un raspuns, la modul ca se poate transmite ceva de genul ca ii cunostem pe amandoi si ca ar fi greu sa cantarim situatia doar dintr-un punct de vedere si fara a fi implicat direct in problema/e, discutiile sau afectele din interiorul relatiei lor. Insa cel mai greu va fi atunci cand la mijloc vor fi si copii. Frecvent si mereu tentati in a da sfaturi vor fi cei apropiati sau foarte apropiati si anume parintii si fratii. Nu vor avea puterea si nici deschiderea in a cantari relatia sau problema intr-o relatie decat dintr-un singur unghi de cele mai multe ori si anume acela al propriului lor copil/frate/sora/prieten, uitandu-l in astfel de situatii pe partenerul celuilat. Insa parintii sunt cei mai tentati in a interveni, cu voie sau fara voie in relatiile copiilor lor, chiar daca acestia sunt adulti si maturi in a lua decizii, iar interventiile lor sunt dintre cele mai daunatoare de cele mai multe ori, pentru ca inevitabil se va alia cu propriul lor copil, chiar daca are sau nu are dreptate (si cine hotaraste aceasta?), iar in schimbul acestor tabere aliate si-l va face pe celalalt inamic pentru tot restul vietii, declarati sau nu.
Uneori nu realizam ca oricat de mult credem ca avem informatii sau oricat de mult credem ca am reusit sa cunoastem un cuplu sau o persoana, nu cunoastem nimic. Pentru ca, sa fim sinceri, de cele mai multe ori nu ne cunoastem nici pe noi sau suntem surprinzatori chiar si pentru noi. Asa ca oricat vom incerca sa dam un sfat in cunostinta de cauza, nu va fi niciodata asa, decat prin prisma propriei noastre gandiri, vieti, trairi, stari, sanse, nesanse, bucurii si tristeti sau vagi asemanari cu situatia.
Stiu ca este greu sa evitam o astfel de situatie si in a da un sfat/uri, daca de exemplu cererea vine de la sora, frate, mama, tata sau un prieten. Cum o facem? Pentru ca aceasta cerere, oricat ar parea de alarmanta si oricat suntem de tentati sa orientam pe celelalt intr-o directie prin sfatul nostru, este posibil sa nu concorde cu personalitatea lui, cu modul de viata si de a gandi sau nu va avea puterea sa ne urmeze sfatul, oricat de bun consideram ca este.
Daca este vorba de un cuplu, inevitabil dam sfaturi unuia uitandu-l pe celalalt, sau dam sfaturi amandurora, noi nefiind implicati direct in problema, iar ce spunem ii poate afecta, ori pe amandoi ori pe unul dintre cei doi.
Stati departe si opriti-va tentatia de a da sfaturi, mai ales cand este vorba de un cuplu, casatorit sau nu, si mai ales cand la mijloc sunt si copii. Nu suntem in masura sa hotaram noi ce este bine si ce nu in relatia lor. S-a intamplat ca in urma unor sfaturi "bine intentionate" cei doi sa se desparta (cu copii sau nu) iar dupa o perioada cei doi sa se impace, iar persoana cu sfaturile binevoitoare a fost eliminata din aceasta ecuatie, indiferent de statutul ei.
Un alt exemplu este atunci cand un copil si nu al nostru, sa ne intrebe ceva legat de parintii lui sau de unul dintre ei, nemultumit ca l-a pedepsit, de exemplu, pentru o fapta pe care o considera ca nu i se cuvenea, noi fiind ori din familie, ori prieten, ori vecin. Si ce sfat ar trebui sa dam? Incercand sa invinovatim pe unul dintre parinti sau pe amandoi sau ii transmitem ca parintii stiu ce fac si ca nu a primit pedeapsa degeaba? Asta in situatia in care necesita raspunsul nostru. Bineinteles ca a doua varianta. Parintii stiu cel mai bine motivul si contextul situatiei si pedeapsa aferenta, noi nu. Nu ne apucam sa improscam cu noroi pe unul dintre parinti, facandu-l pe copil sa creada ori ca a primit pedeapsa nemeritat, ori ca are ceva cu el unul dintre parinti, etc. Pentru ca, de obicei copii sunt tentati sa-si ia aliat pe cel pe care il considera de partea lui sau mai slab, sau pe cel caruia ii da dreptate chiar daca nu are.
Exemple sunt multe, sunt sigura ca le gasiti sau le aveti si voi. Ideea este sa incercam sa ne oprim tentatia de a da sfaturi si sa gandim exact la ce avem de spus atunci cand suntem intrebati si ni se cere un sfat. Pentru ca sfatul concorda cu modul nostru de gandire, cu felul nostru de a vedea o situatie, o problema, un impas, viata in general si constructia noastra in care intra cresterea, educatia, transformarile survenite, greutatile intampinate si felul nostru propriu de a le rezolva gasind o solutie/tii.
Dar la ale noastre, nu la altii.

Licenţa Creative Commons
"Sfaturile noastre, cele de toate zilele" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

joi, noiembrie 17, 2011

Mesagerul

Ni se intampla tuturor ca in diverse perioade, situatii sau momente ale vietii noastre sa avem nevoie de sustinere, fie ea si morala care, de cele mai multe ori face minuni.
Chiar incepand cu copilaria, unde nevoia de sustinere pe toate planurile este foarte importanta si benefica pentru ca aceasta sustinere este inceputul consolidarii increderii in noi si a primilor pasi facuti in viata si alegerilor pe care le facem si le vom face. Avem nevoie de vorbe bune, avem nevoie de vorbe frumoase, avem nevoie de curaj si incurajare, avem nevoie sa stim ca cineva este alaturi de noi, oriunde ne indreptam pasii si oriunde ne indreapta alegerile noastre in propria noastra viata. Daca ati experimentat ce scriu aici, intelegeti despre ce vorbesc. Uneori experimentam si partea cealalta a "sustinerii", adica aceea a pesimismului, a orientarilor cu scop voit gresit si a vorbelor care nelinistesc, a gandurilor negative care stirbesc din incredere si posibilitatile pe care pana atunci le intrevedeam.
Expresiile "capul sus, mergi mai departe cu incredere" sau "fii optimist si o sa reusesti" are un efect magic asupra noastra daca le auzim atunci cand avem nevoie de a prinde putin elan si atunci cand neincrederea sau micsorarea orizontului ne cam da tarcoale, insa nicidecum nu avem nevoie sa auzim expresii gen "n-ai sa reusesti sa faci nimic, niciodata", "nu esti in stare sa faci asta" sau "crezi ca ai sa reusesti sa faci asta? eu nu prea cred", si multe astfel de expresii folosite si auzite in diverse situatii. Fara exceptie, toti avem nevoie de a auzi ceva incurajator, chiar si aceia care dau impresia ca nu au nevoie de absolut nimic. Si nu numai sustinerea verbala, dar si cea nonverbala poate avea acelasi efect daca ne controlam si ne conectam bine la instinctele noastre.
 "Nu poti sa faci asta niciodata, nu vezi ce vremuri sunt?!" -am auzit de curand raspunzand cineva careia i se ceruse parerea referitor la un viitor proiect. Cred ca ar fi sunat mai bine daca raspundea simplu: "sunt sigur ca o sa reusesti, incearca!", chiar daca in acel moment gandea altceva. "Vrei sa mint?" a replicat pesimistul, dupa ce cealalta persoana sustinea ca avea nevoie doar de o vorba buna si atat. Nu, nu este vorba de minciuna/i atunci cand incercam sa transmitem optimism, este vorba de increderea si gandul pozitiv de care are nevoie interlocutorul nostru, pentru ca altfel nu ar fi apelat la parerea noastra.
Pe langa aceasta categorie de pesimisti transmitatori de mesaje de neincredere, mai exista o categorie, care din dorinta de a fi in centrul atentiei prin diverse informatii culese din presa, internet sau chiar "furate" de la altcineva, transmit mai departe celor care au o suferinta sau o boala diagnosticata sau nu, mesaje gen "ai cancer, stiu eu, ca si (un nume) a avut aceleasi simptome si tot de asta a murit...", sau "chiar asta ai dupa cum spui ca te doare si  ar trebui sa mergi la control si sigur mostenesti pe...". La acest discurs-monolog am fost prezenta, cunoscand persoanele, cu diferenta ca persoana cu care dialoga nu stia ca are pus un diagnostic clar, i se spusese altceva, in schimb i se spusese fiului detaliile acestui diagnostic. Oare medicul nu putea sa-i spuna persoanei in cauza? Ba bine ca da, insa stia probabil ce ravagii produce gandul propriului nostru interior la aflarea unuor asemenea vesti, preferand ca acest mesaj sa-l transfere altcuiva.
Chiar si in situatia in care persoana stie ca are un diagnostic stabilit de catre medic, nevoia de a auzi vorbe de incurajare si optimism in transmiterea unor ganduri bune si linistitoare, face ca starea de incredere, speranta si gandurile pozitive sa se instaleze, facandu-l sa priveasca altfel situatia, indiferent cum va fi si ce va urma.
Am fost stupefiata sa aud de curand pe cineva care transmitea la telefon cu o voce cunoscatoare si autoritara un diagnostic inventat doar din cateva informatii culese de la persoana suferinda si pe care le-a introdus in cautarile asidue de pe internet.  Multele detalii date care mai de care mai apasatoare, mai daunatoare si mai pesimiste, incat a reusit sa faca persoana de la celalat capat sa se sperie atat de tare incat a facut un atac de panica si o cadere de calciu, pentru ca gandul la moarte a facut-o sa se intrebe ce se va intampla cu fiica si sotul ei, suferinzi amandoi, unul schizofrenic iar celalalt cu boala Huntington Coreea, amandoi sub tratament medicamentos, moment in care nu a mai reusit sa se concentreze pe gandurile sanatoase indreptate spre propria persoana, decat prin prisma unei viitoare disparitii cauzate de boala proprie.
Mesagerul. Oare de ce a simtit nevoia sa transmita mesaje dintre cele mai pesimiste (negre) cu trimitere spre finaluri nefaste, cand foarte simplu ar fi putut ca acel telefon, daca tot s-a gandit sa-l dea, sa fie numai de sustinere, de incredere, ca totul o sa fie bine si totul se va finaliza cu bine. Doar atat era cel mai sanatos mesaj daca si-a dorit sa fie alaturi prin a transmite ceva si daca dorea sa-si manifeste sustinerea. Un sadism constient sau inconstient? E posibil sa fie constient de cuvintele transmise, dar sa nu fie constient de motivele pentru care transmite, iar asta are legatura cu propria constructie. Acest sadism afisat poate fi explicat prin prisma cunoasterii istoriei vietii personale. Pentru ca acest gen de sadism se cultiva inca din anii copilariei si-si urmeaza cursul dezvoltandu-se.
Dorinta de a fi in centrul atentiei si a fi primul care transmite o informatie, chiar si eronata sau cu un dramatism teatral, il face sa simta doar placerea sadica din a transmite mesaje genul acesta cand i se ofera ocazia si a simti suferinta si incantarea satisfactiei culegerii laurilor in reusita scopului propus. Impulsivitatea si intoleranta cu care transmite fara suflare mesaje atat de dramatice si chiar facand scenarii, placerea sadica in momentul realizarii scopului, te face sa te gandesti la cineva lipsit total de empatie, cu propriile complexe, frustari, pierderi, insatisfactii, boli, etc. Propriile temeri legate de propriile probleme de sanatate si vinovatia care ar fi trebuit s-o simta altii considerati responsabilili si nevoia de sustinere, ajutor si sprijin pe care nu le-a primit poate atunci cand avea mare nevoie, l-a facut sa schimbe tabara alegand sa fie mesagerul pesimismului si mesajelor dramatice si teatrale. Poate fi si acesta un mecanism de aparare care-l "ocroteste" in fata realului si adevarului carora nu le face fata.
Dar chiar si asa, nu omorati mesagerul indiferent de mesajele lui, ci doar incercati sa nu va incarcati cu negativismul mesajului transmis sau pur si simplu evitati sa dati curs unui astfel de mesaj. Nu va modelati propria traire si stare dupa pesimismul transmis si transferat. Doar ganditi-va la el ca la mesagerul propriilor probleme verbalizate care au prins ocazia (sau cauta ocazii) sa se manifeste in diverse situatii de viata ivite si care il tin conectat la neincrederea si pesimismul propriu conectate la adresa propriilor suferinte.

Licenţa Creative Commons
"Mesagerul" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

miercuri, noiembrie 16, 2011

Un itinerar de viata

Traiectoria vietii depinde de foarte multi factori. Unul dintre ei si foarte important este mama, ce transmite mama, ce gandeste ea, ce simte, care este starea ei de fiecare zi si felul cum se raporteaza la acel copil care urmeaza sa paseasca in aceasta viata. E posibil ca scepticii sa nu priveasca din acelasi unghi aceasta perspectiva care stabileste intrucatva itinerariul unei viitoare vieti si cum poate participa mama la acesta. Aceasta postare se poate considera o continuare a celei din data de 18.05.2011 si anume "Fata sau baiat?" si voi incerca astazi se descriu cum se poate scrie un itinerar de viata prin prisma mamei si sentimentelor ei, grandurilor si grijilor ei, obsesiilor si visurilor ei.
Este un studiu personal si mi-l asum.
Consider ca este important sa avem usurinta gandurilor frumoase in momentul in care urmeaza sa avem responsabilitatea unei vieti, sa se incerce, pe cat posibil, eliminarea starilor de angoasa pe care le da starea de spirit venita din viata de familie, evenimentelor de familie si poate din diversele frici venite chiar din cotidian, cum ar fi profesia, de exemplu. Un mediu sanatos, o gandire sanatoasa si eliminarea starilor negative, va face ca viitorul copilului sa fie cat mai sanatos, cu o crestere sanatoasa si o gandire sanatoasa. Gandurile noastre, starea noastra si sentimentele noastre ne definitiveaza si completeaza sanatatea si viata noastra in general. Chiar si visele pot avea acelasi efect ca si trairile noastre de peste zi. Iar obsesiile se pot transforma destul de usor in cosmaruri.
De ce spun toate acestea? Am sa exemplific in cele ce urmeaza, cum s-a derulat viata unui tanar, traiectoria si itinerariul vietii lui intr-o familie cu un statut militaresc, cu principii securizante, cu teama permanenta provenita dintr-o gandire care a inceput sa devina paranoica, si anume aceea ca tot timpul se credeau urmariti de ceva sau cineva, mama a trait permanent cu teama ca i se poate intampla ceva rau ei si familiei ei. Dar de ce aveau asemenea temeri?
O sa incerc sa o iau de la inceput si sa redau inceputul relatiei lor din perioada casatoriei lor. Aceasta perioada s-a petrecut in anii '60 cand cei doi s-au cunoscut, s-au iubit si s-au casatorit. Pana aici o poveste frumoasa de dragoste, pe scurt. Ce-i diferentia de multi altii, este acela ca el a fost cooptat de securitate, fiind ofiter in armata, urmand ca toata activitatea profesionala sa se desfasoare intr-o singura directie si anume aceea de a urmari colegi, rude, vecini, cunostinte, de a inregistra si de a transmite mai departe. Nu stiu cata teama avea acest om, ofiter de profesie pana in "maduva oaselor" si cu o structura militareasca, dar sotia lui avea si traia in permanenta o teama care s-a transformat in ganduri nefaste si anume acelea ca li se poate intampla ceva rau. Acest lucru, insa,  nu a oprit-o in a da un raspuns pozitiv in a coopera cu securitatea vremurilor, poate cooptata sau convinsa de sot, nu stiu. Sau poate a acceptat cu convingerea ca va desipa incorsetarea fricii si va sti cum s-o elimine sau poate a vrut sa-i faca pe plac sotului sau poate chiar si-a dorit, nu stiu care au fost motivele reale.
A vrut sau n-a vrut, s-a lasat prinsa in mrejele acestei vieti plina de suspans, plina de primejdii si de umanitate. Prin urmare a considerat ca trebuie sa-si urmeze sotul care a asigurat-o ca nu se va intampla nimic, ca sunt in totala siguranta si ca trebuie sa fie cat mai ascunsi, cat mai "ermetici" in privinta vietii lor personale si a activitatii lor. Bucuria vestii ca vor avea un copil, a fost umbrita de toate aceste restrictii venite prin prisma "profesiei" lor si in mod special a mamei, care incepuse sa considere ca nu este suficient de ocrotita traind aproape in permanenta cu o frica de necontrolat si nestapanit, tresarind la orice zgomot considerat ca nefiind normal, asa ca frica i-a devenit un tovaras de viata cu care incerca sa convietuiasca in momentele de singuratate si intimitate.
Un copil venit pe lume si crescut intr-un asemenea mediu (securizat si securizant) isi va insusi poate aceeasi frica transmisa inconstient, plus transmiterea verbala ca trebuie in permanenta sa se pazeasca, ca trebuie sa fie atent la ce vorbeste si cu cine vorbeste, ca prietenii trebuie alesi dupa anumite criterii si teste. Toate acestea il va face sa creada sau va avea impresia ca si el este urmarit de ceva sau cineva. E posibil sa dezvolte in aceasta directie frici si  tulburari care ii va sta ca o sabie deasupra capului. Poate insemna inceputul unei paranoia. Va creste  avand sentimentul real ca toti au ceva personal cu el, va incepe sa se uite tot timpul peste umar de teama urmaririi, finalizand cu credinta ca baricadarea in propria casa ii va conferi siguranta. Mai tarziu insa isi va imagina ca nici macar aici nu se va mai simti in siguranta de teama ca ii sunt ascultate telefoanele, ca poate i s-au montat receptoare,  etc.
Cam la modul acesta incepuse sa se desfasoara viata copilului celor doi, care pana nu de mult parea ca viata lui se desfasoara normal credeau parintii, neluand in seama comportamentul uneori prea ostil, prea ocrotitor, halucinant si securizant in care incerca sa traiasca, iar relatiile de orice natura pe care incerca sa le aiba aveau un final brusc si neasteptat, declarand ca toti fac parte din acelasi grup si sunt pusi sa-l urmareasca, iar persoanele in cauza declarau ca au fost acuzati ca lucreaza cu securitatea si sunt platiti sa-l urmareasca si sa-i faca rau.
Toate acestea erau spuse mamei intr-o perioada cand relatia era una cat de cat apropiata iar mama incerca sa inteleaga care este motivul pentru care fiul ei nu isi face prieteni si pentru care motiv nu reuseste sa stea nicio femeie cu el sau sa aiba un serviciu stabil. Aceasta insa pana intr-o zi cand si mama a fost privita ca un intrus, venita si ea, ca ceilalti, sa-l "fileze", iar relatia lor a inceput sa se opreasca in fata tipetelor, jignirilor, refuzurilor si usilor inchise. Pentru ca la un moment dat, pe la 40 de ani si ceva, sa-si paraseasca serviciul definitiv de teama ca acolo erau "toti cu ochii pe el", ii ascultau telefoanele si ii puneau cipuri pe care credea ca le-a depistat de fiecare data. Asa ca a parasit peisajul cotidian, retragandu-se in spatele usii propriului apartament  in care nu are acces nimeni, astupandu-si geamurile cu paturi si cearsafuri, desfiintand orice obiect pe care il considera ca facand parte din planul de ascultare si urmarire (telefoane, calculator, televizor, electricitate). Mama, care face eforturi sa penetreze acest spatiu al fiului ei, nu reuseste sa treaca mai mult decat printr-o usa crapata atat cat sa incapa vasele cu mancare, si ele perchezitionate ca la carte.
Arata de parca a fost parasit intr-o lume mizera, neras, nespalat si cu aceleasi haine ca in ziua in care s-a sechestrat.
Viitorul pare ca s-a oprit intr-un spatiu dintr-o alta lume, o lume imaginara, ostila, o lume plina de nelinisti, de persecutii, o lume in care fizic au disparut toti dar au ramas halucinatiile. O lume care, indiferent cum este ea, reala sau imaginara il persecuta, il urmareste si il asculta doar pentru a-l chinui.
Cam asa arata un destin "aranjat" si cu propriile radacini in gandurile, starile si sentimentele mamei, care nu a stiut cum sa treaca peste o frica permanenta zi si noapte, aceea legata de siguranta familiei ei si scenariile construite in sensul acesta si care inconstient a lasat mostenire paranoia gandurilor ei.
Ca un ultim aport adus acestui contorsionat destin, a fost acela cand frica lor de persecutie s-a si concretizat imediat dupa 1990, cand intr-o seara a sunat telefonul anuntand o moarte subita si deloc accidentala. Sotul si respectiv tatal care venea spre casa mergand pe trotuar linistit, a murit calcat fiind de o masina care si-a schimbat, se pare, brusc traiectoria in directia lui, dupa care a pornit in tromba disparand fara urma pe stradutele adiacente, nefiind gasita niciodata. Niciodata nu au primit vreo explicatie acelei morti subite si nimeni nu a facut vreo investigatie. Intamplare, accident, ghinion, intentie, persecutie, eliminare sau razbunare?

Licenţa Creative Commons
"Un itinerar de viata" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

luni, noiembrie 14, 2011

Despre prietenie

Postarea de astazi o dedic tuturor acelora care au gasit definitia calda si primitoare a prieteniei.

Cand spunem prietenie,  ne gandim la ceva care ne face sa ne simtim completi si utili. Nu ne-am nascut sa fim/sa traim singuri si nici nu suntem construiti cu un suflet abandonat in pustiu si ravasit de furtuni. "Nimeni nu poate trai fara prieteni, chiar daca stapaneste toate bunurile lumii." spunea Aristotel.  A fi fara prieteni este ca si cum ai trai singur pe o insula pustie unde nu ai nici macar o oglinda in care sa te privesti. Pentru ca ce poate fi mai greu si mai apasator decat sa fii singur, fara prieteni, fara spijin, fara comunicarea lasata liber si fara sentimentul acela de intregire pe care ti-l dau prietenii?! Un prieten poate fi, uneori, mai mult decat definitia data de noi toti prin cuvinte, pentru ca a fi sau a avea un prieten inseamna o sustinere pe care o simtim permanent prezenta. Statutul de prieten este incomensurabil din punctul meu de vedere si se traieste din interior. Cati dintre noi pot spune, prin propria experienta, in cateva cuvinte definitia scurta a ce inseamna prieten? Definitia prieteniei ar trebui sa aiba doar inceput...
Se mai intampla insa, ca de cele mai multe ori sa dam definitii prieteniei in functie de starea noastra de moment, de evenimentele care s-au succedat sau se succed, de motivele personale, de perceptia personala, nu si de locul pe care ar trebui sa-l ocupe prietenia cu adevarat si etapele pe care trebuie sa le parcurga pana sa ajunga sa se definitiveze si sa-si ocupe un loc de cinste. Sunt sigura ca pentru fiecare prieten in parte gasim cate o definitie, dar una singura care sa cuprinda esentialul veritabil, ar fi mult prea lunga sau interminabila si ar da batai de cap multora.
Fiecare prieten are cumulul lui de experiente, cumulul lui de perceptii vis-a-vis de ce inseamna acest statut si sperantele lui de la acest statut. Sunt si foarte multi care asteapta mult prea mult de la un prieten, fara ca macar sa acceseze adevarata esenta a acestui statut. Obisnuim sa ne exprimam, referindu-ne la prieteni si prietenie cu expresia "prieten adevarat", care suna mai mult a pleonasm (sau este?), ceea ce pare o repetare a aceluiasi sens (prieten=adevarat) sau o apasatoare aparare inconstienta a nesigurantei . Prietenul, prin definitie, ar trebui sa fie adevarat, pentru ca cel neadevart nu se numeste "prieten" si nu o sa ne exprimam niciodata cu "prieten neadevart". Este ca si atunci cand ne referim la un bebe ca este "bebe mic", de parca ar fi si "bebe mare". Cam asa este si cu fomularea la adreasa prieteniei. Consider ca doar prieten este suficient. Prietenia este o arta pe care nu toti o stapanesc, as spune eu. Pentru mine, a fi prieten, ar fi echivalentul cu a fi curat in cuget si simtiri, fara false motivatii si diverse justificari. Prietenia, de-a lungul anilor, nu si-a schimbat in fond statutul si definitia (aceea pe care i-am gasit-o noi, oamenii), ci doar si-a schimbat de fiecare data fata si omul, iar omul prin definitia lui este atat de schimbator, cu asa de multe interese - meschine sau nu -, cu asa de multe subterfugii, incat stai si te intrebi care este adevaratul sens al prieteniei pe care unii dintre semenii nostri il evoca?
Refuz sa accept ca ar fi unul pornit din ascunzisuri si diverse interese. Multi isi ascund fata in spatele prieteniei evocate cu atata viclesug si perfidie sau isi iau drept aliat prietenia, incat te intrebi fara sa vrei de unde isi gasesc mereu  "culori" pentru toate mastile? Din interese si din locuri tainice numai de ei stiute si care mascheaza adevarata fata si adevarata valoare? In astfel de situatii se uita, daca a existat, de stima pentru celalalt dar si de stima pentru sine, se uita de bunavointa fara scrupule, se uita de respect, se uita de curatenie sufleteasca. Ce poate fi mai ostil decat sa descoperi langa tine un astfel de "prieten"? Ce poate fi mai nociv decat sa constati ca ai alocat atata timp, atentie si spatiu unei prietenii care s-a dovedit ca nu este reala ci una plina de false intentii? "Un prieten de interes este mai primejdios decat un vrajmas" concluziona C. A. Rosetti.
Prietenia aceea la care ma gandesc eu, ar trebui sa fie indestructibila, daca bazele sunt construite solid de ambele persoane declarate prietene. Prin urmare, din punctul meu de vedere prietenia nu cunoaste cifra unu, numaratoarea ei ar trebui sa inceapa de la cifra doi.
A fi prieten este o calitate in toate sensurile si in toate directiile. Prietenia cere o anumita conduita si constructie pe care putini o ating.

Licenţa Creative Commons
"Despre prietenie" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

sâmbătă, noiembrie 12, 2011

Tabu - Colectionarii compulsivi

AVERTISMENT: DOCUMENTARUL CONTINE IMAGINI SOCANTE SI NUDITATE
Prezentare episod: Colectionarii complusivi
Trăim într-o societate care pune preţ pe consum, dar cei mai mulţi dintre noi ştim când am atins limita suficienţei. Pentru alţii, însă, “prea mult” nu există. În Londra, Mark trebuie să arunce vechiturile strânse în 15 ani în doar trei zile… sau va fi evacuat din casă. Atunci când surorile lui vin să facă curătenie, el ameninţă să saboteze întreg procesul. Sylvia, în vârstă de 70 de ani, aproape nu mai are loc în apartamentul său din Anglia din cauza lucrurilor adunate, iar acum încearcă o nouă terapie pentru a vedea dacă poate, în sfârşit, să ducă o viaţă curată. Jerry Webber deţine două milioane de discuri… şi cumpără lunar alte câteva mii. Iubitor de muzică sau colecţionar compulsiv? În plus, Pig Tales Animal Sanctuary din Florida este căminul a 389 de porci bolnavi şi subnutriţi. Cum va reacţiona Lory, stăpâna lor paraplegică, atunci când autorităţile vor hotărî să-i elimine?
http://documentare.digitalarena.ro/tabu-colectionarii-complusivi

VIZIONARE PLACUTA!

vineri, noiembrie 11, 2011

Un scenariu...

Filmul "Grey's anatomy"  pentru cine il urmareste poate fi o sursa de inspiratie, invataturi, amuzament, stari diverse si sentimente diverse. Stiu ca este un serial destul de urmarit, chiar de curand imi spunea cineva ca programul si-l face dupa ce urmareste filmul, ca-i place foarte mult si ca este o sursa de...de toate, tinand-o conectata la buna dispozitie. Personal nu am timp sa-l urmaresc si nici nu este in topul filmelor mele preferate, dar atunci cand o fac, o fac cu mare placere si de fiecare data ma surprinde. Pentru ca in fiecare episod gasesti cate ceva care sa te ancoreze la actualitatea zilelor noastre si la realitatea pe care uneori o ignoram, de fiecare data inveti cate ceva si de fiecare data treci prin cate o stare. Nici comicul nu lipseste, iar asta nu-mi displace. Adica are de toate, mai pe scurt.
Urmarind de curand un episod in care evenimentele se petreceau in ajunul sarbatorilor de iarna, am fost socata si totodata parca adusa intr-o realitate data la o parte, cand doctorita Cristina Yang (daca i-am retinut bine numele) se ocupa de un caz al unei fetite de 12 ani, care avea nevoie urgent de un transplant de inima, viata fiindu-i in mare pericol. Personajul in cauza, adica doctorita, care mi s-a parut de cele mai multe ori lipsita de sensibilitate, spune la un moment dat fara sa stea prea mult pe ganduri si pentru auzul tuturor: "E ajunul anului nou, betivii au plecat la drum. Vom avea in curand si donatorul, trebuie doar sa asteptam."
Sincer, m-a zguduit aceasta replica prin dramatismul ei, care mi s-a parut lipsita empatie si de tot ce inseamna altruism. Fara sa realizez, am inceput sa derulez in minte filme cu scene diverse...si fara prea mare greutate mi-am amintit de un caz povestit de o doamna in timp ce asteptam pe holul spitalului, al carui sot a decedat sperand ca va avea sansa la viata printr-un transplant de rinichi. Asa ca, ne place sau nu, sa nu uitam ca astfel de scene se petrec in fiecare moment. Doar ca nu vrem sa ni se intample noua sau celor dragi noua. Deruland astfel de scene, am realizat ca oricat de dura a fost replica ei, avea totusi un sens prins de realitate. O realitate pe care o cream, in care traim si pe care nu vrem s-o intalnim. Asa ca, daca la inceput replica ei mi s-a parut lipsita de sensibilitate si sens, gandindu-ma realist la viata care ofera dar si ia, mi-am dat seama ca exista un sens si o realitate spusa rece si franc, aceea ca exista sansa sau nesansa la viata pentru fiecare dintre noi, indiferent cine ar fi spus aceasta replica. 
In continuarea scenei din film si gandului verbalizat al doctoritei, care mai degraba parea doar dorinta ei de a fi mai presus de ceilalti colegi in privinta realizarilor si nu dorinta/profesionalismul de a fi alaturi de pacient, sansa la viata a fetitei de 12 ani a venit de la o adolescenta ucisa intr-un accident de masina de catre un betiv petrecaret. Scena care a urmat in film a fost zguduitoare, aratand situatiile nenumarate de viata prin care oamenii sunt conectati la realitate: bucuria cand primesti sansa de a trai, tristeatea la nesansa de a trai si detasarea de orice este in jur, asa cum a facut doctorita care a asistat la ambele scene, ca mai apoi sa se arunce in bratele celui iubit ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Licenţa Creative Commons
"Un scenariu..." de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

miercuri, noiembrie 09, 2011

Bogatia si bogatiile

Bogatia!   Un cuvant, o dorinta si o stare cu o asa de mare incarcatura, incat nu mai are nici loc in dictionare! Definitia acesteia se schimba aproape pe zi ce trece, de la om la om, de la an la an si de la generatie la generatie. Fiecare dintre noi are propria definitie si viziune a acestei bogatii. Unii o vor materiala, iar altii o vor spirituala sau pe ambele. Numai ca aceasta bogatie poate fi de mai multe forme si culori, poate fi "abordata" usor sau greu, poate fi cu multe fatete, poate fi ca o ghicitoare. Ghicitoarea fiind chiar noi! Si se poate materializa prin diverse moduri. Poate fi bogatie materiala si poate fi bogatie psihica sau spirituala. Pe care credeti ca o alegeti sa va desavarseasca si care va caracterizeza? Macar asa de principiu. Bineinteles ca cea materiala va da usurinta in a trai, in a lua decizii, a privi si a primi ziua de maine, dar are si o parte care te face sa simti povara destul de grea si apasatoare si mai are o anume expunere care nu este prea confortabila.
Privind dintr-un punct de vedere psihic-uman, bogatia ar trebui sa inceapa cu cea interioara, pentru ca daca o vom avea pe aceasta, o vom avea si pe cealalta. Nu va ganditi ca vom descoperi cufere cu comori ascunse! Insa nu este departe de aceasta, numai ca intr-un alt context de viata. Odata castigata bogatia interioara, ea nu va face altfel si altceva decat sa fie intotdeauna intr-o mai mare crestere. Pe cand cealalta bogatie, materiala, poate exista astazi, iar maine sa dispara.
Nu pot sa nu fac trimitere si in aceasta postare la cateva expresii uzuale folosite de noi si semenii nostri si care au o profunzime pe care cu siguranta o veti vedea. Una dintre ele spune ca "frumusetea vine din interior", "descoperirea succesului interior este cel mai bun, mai usor si de fapt, singurul de a obtine si de a te bucura de orice altceva in viata" – Spencer Johnson
Ce ne face sa ne simtim mai bogati cu fiecare clipa care trece din viata noastra?  Ma refer la bogatiile spirituale, cele care te fac sa te simti implinit, fericit si mai bogat. Aceste bogatii daca le acceptam si le primim, nu mai pleaca la fel ca cele materiale. Aceste bogatii chiar te fac sa te simti pe culmile cele mai inalte. Intelepciunea isi croieste drum din aceste bogatii cu fiecare an din viata noastra, pentru ca ele raman, nu ni le poate lua nimeni. Depinde de noi cat de mult dorim sa ne imbogatim. Pe celelalte, insa, da, le putem pierde sau ne pot fi luate.
Viata noastra o putem "masura" in astfel de bogatii. Bogatii care le acumulam, le impartasim si le lasam mostenire celor care vin dupa noi. Ce poate fi mai frumos decat sa acumulezi in fiecare zi aceste bogatii?!
Lucrul cu persoana noastra ne poate aduce multe satisfactii, pentru ca la finele fiecarei zile ne putem intreba ce anume am invatat in ziua care tocmai a trecut, cu ce anume ne-am imbogatit? Daca ne-am pune aceasta intrebare de fiecare data inainte de a merge la culcare, cred ca nu poate face decat sa ne descoperim intotdeauna vii si cu dorinta ca nu este destul.
Daca privim in ochi pe acei oameni care au gasit aceste bogatii, vom descoperi o oaza de liniste, fericire, implinire si o usurinta de a privi absolut toate greutatile vietii - daca sunt -, incat ne vine sa ne intrebam daca nu cumva stie vreun secret ascuns pe care nu il impartaseste cu noi. Acesti oameni au gasit bogatiile in interiorul lor si au stiut cum sa le fructifice in favoarea si spre binele, sanatatea si beneficiul lor si chiar a celorlati. Cealalta parte de oameni, care cauta bogatii in alte "interioare" si pe ale lor le vor lasa nedescoperite, neexploatate si ingropate in negura timpului, se vor intreba tot timpul ce anume nu au stiut sa faca si unde anume nu au stiut sa caute. Raspunsul este unul simplu: nu a stiut sa caute acolo, aproape, langa el si in el si dupa aceea la/in ceilalti. Frumusetea acestei descoperiri nu are prea multe cuvinte si definitii de a descrie usurinta cu care se va trai si privi clipele si starea care va urma, decat aceea ca te vei simti bogat. Pentru ca ce poate fi mai frumos decat sa te cunosti? Ce poate fi mai inaltator decat bucuria de a descoperi cat suntem de bogati!?

Licenţa Creative Commons
"Bogatia si bogatiile" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

duminică, noiembrie 06, 2011

Prietenie

Faceti click pe imagine

Viata ofera surprize dintre cele mai placute. Ura dintre caine si pisica incepe sa fie poveste, iar prietenia, se pare, va tine locul viitoarelor zile de atentie, companie si mangaiere. Ce poate fi mai frumos decat sa oferi companie unui prieten tinut in lant (la propriu dar si la figurat) si speranta unei libertati?























Licenţa Creative Commons
"Prietenie" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

vineri, noiembrie 04, 2011

In ce credem?

Nu am fost foarte sigura daca sa fac aceasta postare, insa m-am hotarat ca trebuie sa incerc. Asa ca astazi abordez subiectul de mai jos, unul controversat, pentru a ma lamuri in privinta unei singure intrebari, si anume: in ce credem cel mai mult? Si vin cu postarea aceasta pentru ca am avut o discutie cu cineva, nu in contradictoriu, insa care m-a lasat putin nedumerita dar si ingandurata, atunci cand primesti raspunsuri gen:  "ce-o vrea Dumnezeu", "cum o vrea El", "ma las in mainile Lui", "numai El ma poate ajuta" etc. Fac mentiunea ca este vorba de o persoana pana in 30 de ani, pe care o cunosc destul de bine, nu are probleme la care sa nu se gaseasca rezolvare si nu am perceput-o niciodata ca pe o persoana habotnica, insa de ceva vreme a inceput sa nu mai creada in nimic altceva, lasand totul pe seama divinitatii.

Adeseori suntem intrebati  in ce credem cel mai mult, iar raspunsurile sunt atat de variate si de nenumarate, incat este greu sa faci o medie si sa spui simplu "in asta cred cei mai multi". Este adevarat, ca raspunsul majoritar si in functie de varsta, e posibil sa fie "cred in Dumnezeu", insa acest raspuns este, din punctul meu de vedere, evaziv, ca o fuga de raspundere sau de credibilitate la adresa omului, nu o realitate. Pentru ca a crede doar in Dumnezeu si in nimic altceva, este ca si cum nu mai crezi nici macar in tine, iar toate dorintele si credintele sunt lasate in neant sau intr-o putere mistica, iar cei mai multi nu fac nimic altceva decat sa creada in Dumnezeu, asteptand rezolvare/i de la divinitate. Istoria religiei ne spune ca Dumnezeu ne-a creat si ca ne iubeste, iar noi sa ne iubim pe noi si aproapele nostru. Inainte de toate, noi ne iubim? Credem in noi si in puterea noastra? Cum ramane cu noi?
Nu ar trebui sa credem in noi inainte de toate, in ce putem face si cum sa facem ca aceasta credinta sa fie mai completa, mai profunda sau mai purificatoare? Pentru cei mai multi dintre noi raspunsul este un automatism care nu are nicio legatura cu Dumnezeu. Sa credem in Dumnezeu ar trebui sa fie egal cu a crede in noi.
Personal, am fost intrebata de nenumarate ori in ce cred. Gandindu-ma la perioadele din viata mea in general, mi-am dat seama ca raspunsul a fost mereu acelasi: eu cred in oameni si puterea lor de schimbare si de realizare. Eu m-am schimbat si m-am schimbat in primul rand ca am crezut in mine si voi continua sa ma schimb daca voi considera ca este benefic. Cred si in Dumnezeu, chiar daca este ceva nepalpabil, ceva care are o imagine data de propria mea inchipuire si totodata o forta pe care nu o pot defini decat prin propria mea putere interioara si imaginativa, dar aceasta tine de educatie, tine de radacini, tine de familie si de respectul credintei lor.
Am fost intrebata de ce cred in oameni sau de ce mai cred in oameni? In primul rand cred in mine, chiar daca, la fel ca multi, am avut si nesansa sa intalnesc oameni mai putin umani, dar am continuat sa cred. Si cred in oameni pentru ca vad in fiecare si o latura buna, o latura care poate aduce schimbari, o latura care poate aduce acea credinta in ei de care cei mai multi fug sau au uitat si mai cred pentru ca in fiecare exista ceva benefic care sa dea cu putere la o parte acel ceva nociv sau daunator. Si mai cred in puterea fiecaruia de a se schimba, chiar daca am auzit atat de des si de mult spunandu-se: "la varsta mea nu ma mai schimb!", iar asta o spun ca pe ceva "batut in cuie", de nezdruncinat, ca pe ceva deja stabilit si definitivat, de neinlocuit, ca o teama de cunoastere. Eu cred ca la orice varsta putem face schimbari! Numai daca vrem!
Si mai cred ca sta in puterea fiecaruia de a alege partea buna a vietii si a oamenilor.  De a alege ceva constructiv si edificator, numai ca uneori aceste alegeri sunt facute chiar in detrimentul propriei persoane, pentru ca...asa este mai usor. Toti avem in noi puteri neexploatate si un potential pe care il putem accesa numai daca dorim, insa uneori nici nu-l vedem, nici nu-l gandim si nici nu-l atingem, pentru ca nu vrem. Sa crezi in oameni si in tine este o menire si sa nu crezi in ei/in tine este un afront adus umanului, dupa parerea mea.
Am fost sfatuiti, invatati, educati despre caracter si personalitate, despre oameni, cum se formeaza, de ce, pentru ce, cand, sa ne fie frica chiar, am invatat ca mai si mostenim unele caracteristici - bune sau mai putin bune -, am mai invatat ca ni se mai induc unele modele sau le copiem, insa trebuie sa stim ca daca la un moment dat constientizam ca ceva nu este bun sau bine, putem sa credem in noi si le vom schimba, daca avem credinta ca putem face aceste schimbari.
Sa credem in primul rand in noi, este ca si cum totul ar fi posibil.
Am gasit cateva citate care mi-au placut si pe care le voi expune mai jos:

"Iubesc oamenii, incepand cu mine."- Grigore Moisil
"Observa-i pe toti oamenii – pe tine cel mai mult" – Ben Franklin
"Nu exista om atat de rau incat sa nu-l poti face bun la ceva."- Jean Jacques Rousseau
"Împrejurarea este foarte importanta in actiunile omenesti, astfel incat ceea ce ar fi cel mai bine de facut acum, maine ar fi poate zadarnic si rau."- Axel Oxenstierna
"Fiecare om reprezinta un simtamant dintr-un alt om. Pentru aceasta, fiecare om are nevoie de un altul, pentru a-l suplini." Cristian Teleuca

Licenţa Creative Commons
"In ce credem?" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

marți, noiembrie 01, 2011

Sansa sau nesansa?

Cand viata ne "intoarce" spatele, multi dintre noi consideram ca suntem nedreptatiti, ca suntem lipsiti de noroc, ca nu stam bine la capitolul sanse bune si oportunitati, altii (cum este cazul doamnei de mai jos) merg mai departe considerand ca "au ceva facut" (farmece), altii considera ca, nu stie de ce,  dar toate relele li se intampla numai lor, etc. De ce trebuie sa gandim asa? Sansa si nesansa o alegem, noi suntem cei care fac alegeri, constient sau inconstient de realitate.
De cele mai multe ori nu se ia in considerare sau in calcul ca sansa sau nesansa tine de noi, de o istorie de familie, o istorie personala, din ce facem si din ce nu facem, cum gandim si in ce mod, ca toate nedreptatile pe care le percepem pot pleca chiar de la noi, din noi, din ce spunem, din ce transmitem si din ce inteleg ceilalti. Poate suntem perceputi altfel decat suntem, poate suntem intelesi altfel decat transmitem, poate alegem gresit persoanele cu care mergem la drum sau dorim sa mergem la drum si asta trebuie sa ne dea de gandit, sau - de ce nu - poate chiar vrem (inconstient uneori) ca evenimentele sa fie asa cum sunt, insa chiar si asa, cei mai multi tot vor alege sa se planga, "aruncand" vina tot timpul pe ceilalti.
Cam asa se intampla si cu C., femeie trecuta nu mult de 38 ani, care considera ca nesansa si ghinionul fac parte constant din viata ei si s-a gandit ca este mai la indemana sa faca alegerile dupa alte criterii alese inca de mult si prin diverse tertipuri gandite de dinainte si puse rapid in practica. Se plange frecvent ca nu poate gasi si avea o relatie cu un barbat necasatorit, ca altele au noroc si ca nu merita ce au, iar ea considera ca merita mai mult. Asa ca alegerile le face numai intr-o singura directie, anume aceea de a o face pe cealalta (indiferent care este cealalta) sa se simta ca si ea. Adica fara sansa. Acesta este modul de a gandi o viitoare relatie, intr-un singur model, acela "invatat" in propria familie cand era data la o parte de mama pentru alti barbati, iar de tata pentru alte femei. Merge mai departe gandind si declarand ca sigur cineva (spune cine) ii face farmece si "se tine de capul" ei si de familia ei, dar in mod special al ei si al fratelui.
A trecut prin viata incercand sa demonstreze ca este altfel decat mama si altfel decat tata, insa a ajuns sa faca exact ce facea mama, acceptand relatii de compromis si care au avut tot timpul acelasi final. Este ca o pedeapsa inconstienta la adresa mamei, pedeapsa care, fara sa-si dea seama, era a ei si pentru ea. A ajuns sa-si canalizeze propria viata intr-o singura directie: aceea de a distruge relatiile percepute cu stabilitate, casatorite sau chiar cu copii, chiar daca aceasta insemna ca erau prieteni sau necunoscuti. Conta?
Cumva, privit din afara si prin prisma istoriei de familie, exista un tipar copiat si de ea dar si de fratele ei, in sensul ca, fara sa realizeze, si-au condus vietile pe aceleasi principii ca ale parintilor, pe aceleasi modele ca ale lor, fara sa realizeze ca acest tipar este daunator in primul rand lor dar si celor cu care intra in contact. Vieti copiate la indigo.
Viata presarata cu aceleasi intamplari si evenimente ca ale parintilor, de care spune ca nu a agreat cum si-au facut alegerile si nici cum au trait si traiesc, dar cu toate acestea alege sa traiasca copiindu-i. Intamplare, idealizare sau dorinta de a demonstra ca poate duce la capat ce n-au reusit ei? Nu stie sa raspunda si refuza sa se gandeasca.
Primele relatii au fost alese din principii gresite, fara durata sau succes, dorind sa aiba ce aveau prietenele ei considerand ca i se cuvine mult mai mult ei decat lor, facand in asa fel incat, daca nu reusea sa "fure" ce era al lor, macar avea satisfactia ca prin interventia ei nimic nu mai era ca inainte, ori intervenea cu diverse minciuni, ori incerca sa faca pe "prietena" confidenta si de o parte si de cealalta, pana cand totul se strica, iar cei doi ori se desparteau, ori aveau o relatie plina de reprosuri si scandaluri. Acest mod de a-si trai viata din interventii in alte relatii, a continuat pe tot parcursul vietii ei, iar acolo unde era data la o parte intr-un final, manifesta o suparare egala cu o ruptura a propriei ei relatii. Dar o lua de la capat cu acelasi avant. Nu intelegea sau nu dorea sa inteleaga ca o relatie este formata din doua persoane, si niciodata din trei. Cu toate acestea a mers mai departe incercand sa aiba propria ei relatie, dar aceasta relatie era intotdeauna cu un barbat casatorit, cu un anumit statut, nu "terchea-berchea" cum cu placere o spune, insa niciodata singur.
Prin urmare, principiul ei de viata ramane acelasi, ca viata se traieste in trei, chiar daca unul din cei trei nu stie, adica sotia barbatului respectiv. Au fost insa si situatii cand si a treia persoana (sotia) afla, iar relatia celor doi (casatoriti) devenea un calvar, plina de certuri, plina de reprosuri si amenintari cu divortul. Cand ea afla de toate acestea, sentimentul care prima era acela de satisfactie, de implinire, iar tot ce-i mai ramanea de facut era doar sa-l consoleze pe respectivul si sa-l faca sa creada ca alegerea de a se casatori cu cealalta nu a fost tocmai de bun augur, chiar daca la mijloc erau si copii. Intr-o alta relatie, inevitabil a sosit si divortul respectivului la un moment dat, iar ea si-a continuat atasamentul, facandu-l sa creada ca ea este tot ce are nevoie si ca fara ea viata lui va fi in declin. Numai ca la ceva timp dupa pronuntarea divortului, acel barbat si-a facut o relatie cu o alta femeie, pe care ea, necunoscand-o, a considerat ca ar fi foarte bine s-o denigreze putin, pe motiv ca a aflat din surse proprii si sigure. Cand a cunoscut-o a "dorit" sa si-o faca prietena, in incercarea de a distruge ce ei nu-i reusise, aceea de a avea, in sfarsit, o relatie cu un barbat singur. Singur si divortat datorita interventiei ei.
Acum, incearca sa inteleaga care este motivul pentru care nu a fost dorita intr-o relatie stabila, care este motivul pentru care este evitata de prietene, incearca sa mearga la biserici si manastiri, incearca sa se planga unor necunoscuti, expunandu-si viata si evenimentele petrecute asa cum considera ca ar trebui sa dea bine pentru ea. Ea este victima.
Daca analizam viata de familie, se prea poate sa fi fost o victima, o victima a propriilor scene din familie, a propriilor intelegeri si demersul unei vieti schimbate. Ramane doar sa inteleaga ca acea viata de familie care a facut-o sa vrea altceva decat ce se incadreaza in normalitate, sta in propria intelegere si putinta de a o schimba. Incepand cu ea si intelegand ca daca nu i-a placut ce au facut cei doi parinti cu viata lor, trebuie sa schimbe traiectoria vietii ei si nu s-o copieze pe a lor. Nu este tarziu sa se analizeze si sa-si analizeze propriile alegeri, inclusiv si acele plangeri de nesansa si obsesia de a avea ce au altii/altele. Nesansa a urmarit-o pentru ca a acceptat sa devina o copie la indigo a mamei, nedandu-si sansa sa fie singulara, cu propria personalitate si propria viata.
Sansa sau nesansa aceasta viata dusa in declin? Un declin copiat.

Licenţa Creative Commons
"Sansa sau nesansa?" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.
Free background from VintageMadeForYou