luni, aprilie 30, 2012

Oamenii de langa noi

Sa cunoastem oameni este simplu, sa ne apropiem de oameni si sa avem rabdare in a-i asculta nu este atat de simplu precum pare si nu este la indemana oricui. Sa acordam din timpul nostru altora pare simplu dar si greu uneori. Sa empatizam cu problemele celor cu care intram in contact nu este caracteristic pentru multi dintre semenii nostri, din pacate.
Doua persoane, doua identitati, probleme majore, cu incarcatura emotionala dar si cu incarcatura majora in privinta starii de sanatate fizice si psihice. Doua persoane unite din dorinta de a alunga singuratate si care continua sa traiasca intr-un tumult al vietii greu incercat si de razbatut.
Alungati, ironizati, nerecunoscuti, maltratati, fara ajutor si sprijin, batuti si abandonati inca de la nastere, continua si incearca sa-si construiasca o viata proprie asa cum o inteleg ei sau cum pot, poate intr-o dezordine si intr-un spatiu debusolat, intr-un spatiu care uneori ii incorseteaza, intr-un spatiu devastat de sens dar in care continua sa-si duca vietile incercand sa se piarda prin normalitate si acceptare. Sprijiniti de cativa oameni cu suflet, au reusit sa se considere stapani pe propriile destine de care se considera responsabili, incercand si facand eforturi de a se atasa in intregime de cei care le inteleg limitarile, iar dorinta lor de apartenenta la un grup ii face sa se simta ca si inconjurati de familie, o familie mare pe care n-au avut-o dar pe care si-au dorit-o si la care a visat, care i-a adoptat doar prin acceptare si empatie. Nasterea unui copil i-a luat pe nepregatite dar incearca, pe cat posibil si in limita posibilitatilor lor mentale sa se simta parinti, iar asta ii ajuta sa-si solidifice statutul care pana atunci era etichetat si blamat cu epitete gen "bolnavi", "nebuni" sau "handicapati".
De pus etichete este asa de simplu! Totusi, in spatele etichetelor exista un om, asa cum poate nici el nu a dorit sa fie. De ce ar trebui ironizat, batjocorit sau alungat?
Cand le-am aflat povestile de viata (mai mult se poate comunica cu el decat cu ea), care nu sunt nici pe departe unele cu care sa se mandreasca si nici de care sa se debaraseze cu multa usurinta, cu atat mai mult cu cat nu au nici putinta unui intelect suficient de dezvoltat care sa le permita constientizarea urmarilor unor astfel de trairi. Suferinta traita si interiorizata razbate din glas, din toata fiinta si din retrairea momentelor inca de la abandon si dincolo de ei, dar cu toate acestea depun eforturi sa fie acceptati, intelesi si apreciati, drept pentru care am descoperit un comportament plin de respect, mult altruism si dorinta de se compensa cumva pentru atentia cu care sunt gratificati.
Nu sunt suficient de constienti de problemele fizice si psihice pe care le au, insa depun eforturi in a se comporta intr-o normalitate asa cum cere imprejurarile si oamenii care ii accepta. Copilul lor, de-acum de 3 ani este unul reusit, plin de viata si fara probleme vizibile psihice, fizic este normal, se comporta ca orice copil la varsta lui, plin de viata, cu pofta de joc, cu zambetul in permanenta pe fata si placerea molipsitoare pe care o emana cand te joci cu el, rasfatat de toti cei cu care intra in contact si de cei care le sunt sprijin. Este un copil reusit.
Au apreciat cu destula timiditate infantila atentia pe care le-am acordat-o lor si copilului lor, simtindu-se obligati sa ma rasplateasca cu mici atentii asa cum fac de obicei cu multi, iar cand le-am explicat ca nu acesta este motivul pentru care le-am acordat atentie si timp s-au simtit stanjeniti precum un copil care-i sunt refuzate jucariile.
Doresc sa scot in evidenta dorinta lor de atasament, dorinta lor de a fi acceptati asa cum sunt, priviti ca oameni (nu altceva), dorinta lor de a invata de la cei care ii accepta si dorinta lor de a rasplati intotdeauna pe cei care le acorda aceasta atentie, lucruri pe care ei nu le-au primit in decursul vietii lor de la nimeni.
Daca primesc atentie incearca sa te rasplateasca sub diverse moduri; daca primesc ajutor se simt indatorati pana la slugarnicie; daca simt dragoste sau primesc cadouri (macar pentru copil) se simt obligati sa-ti inapoieze de zece ori mai mult. O stare de tensiune si confuzie ii caracterizeaza atunci cand li se vorbeste ca unor oameni normali, pentru ca intreaga viata au fost marginalizati si batjocoriti si o stare de agitatie si nervozitate atunci cand sunt tratati ca niste oameni bolnavi. O ambivalenta obositoare si chinuitoare. Ce vor? Uneori sa-i tratezi ca pe niste semeni egali, alteori sunt ascunsi, retrasi sau se pitesc de nu-i mai gaseste nimeni, iar alteori sunt atat de insistenti incat devin obositori pentru cei din jur. E ca un fel de joc de-a v-ati ascunselea, asa cum a fost toata viata lor.

A.S.I. - nascut din mama romanca si tata turc - 34 ani

I.N. - 41 ani
In vizitele mele la ei si in demersurile mele de a-i ajuta, i-am rugat intr-o buna zi sa-mi deseneze un copac  dandu-le informatiile necesare amanuntit si clar. S-au conformat cu usurinta, nu inainte de a comenta lipsa de talent la desen si impresia proasta pe care o va lasa asupra  mea lipsa talentului lor, pentru ca tineau in mod special sa ma incante rasplatindu-mi atentia acordata. Ea a desenat prima dar a refuzat sa se aseze la masa, desenand din picioare si trecand direct la desen fara sa stea prea mult pe ganduri. A zabovit destul de mult la detalii, fara sa faca alte comentarii, fiind concentrata asupra a ce facea, insa el se agita necontrolat prin camera spunand ca asteapta sa termine ea, tragand mereu cu ochiul la ce desena (?). A comentat destul de mult inainte de a incepe, spunand ca se gandeste la impresia pe care o va lasa asupra mea si stanjenit ca sunt psiholog. A spus ca ii este frica in repetate randuri. Am simtit totusi ca doreste sa demonstreze cat este de talentat, talent care trebuie apreciat, dar am simtit si dorinta de a intra in competitie cu ea (N) = care pe care si cine face desenul mai reusit, exact ca niste copii. A luat foaia pe care i-o asezasem, s-a foit agitat, dupa care s-a asezat confortabil, nu inainte de a schimba camera in care a desenat ea, a intors foaia la fel ca si ea, pe orizontal, incepand sa deseneze ca si cum astepta asta de mult timp, o facea in tacere si foarte sigur pe ce dorea sa astearna pe foaie dar si pe momentele lui de glorie. Relaxarea a venit imediat, aproape ca a intrat in transa in fata desenului. Cam astea sunt principalele informatii si primele impresii. Desenele lor le-am interpretat insa nu sunt atasate aici.
Atasez cele doua desene, cel de sus este al lui A.S.I, iar cel de jos este al ei I.N.
V-as ruga daca vreti si doriti, ca prima impresie sa-mi scrieti ce anume va sugereaza, la ce v-ati gandit si ce va dezvaluie cele doua desene. Este doar un exercitiu si nu doresc pareri profesioniste.
Primul gand, prima impresie si starea care reiese din ambele desene daca ne-am imagina ca ele sunt vii.

luni, aprilie 23, 2012

Vieti paralele sau intersectate

Ce ne face speciali? Suntem sau doar credem ca suntem speciali?

In viata invatam, multi dintre noi, ca suntem speciali, unici, ca totul depinde numai de noi sau de altii si diverse imprejurari favorabile sau nu. Insa ca doar invatam nu este suficient, ci chiar asa si suntem: speciali, unici si diferiti, fiecare cu propria viata. Aici intervin foarte multi factori exponentiali vitali si inca de timpuriu pe care trebuie sa-i luam in seama.
Multe informatii percepem si acumulam inca de la conceptie, chiar daca ele raman in stare latenta in inconstientul nostru si nu le putem accesa, dar incercam in a ne descoperi atunci cand incepem sa constientizam spatiul in care traim, familia din care provenim si sentimentele pe care le avem in diverse imprejurari si cu diverse persoane. Atasamentul pe care il dezvoltam inca de mici ne invata cum sa iubim, pe cine, cum, de ce si pentru ce. Jocul ne dezvolta creativitatea si ingeniozitatea formandu-ne si descoperindu-ne talentele si indrazneala de a crea, a dori si a vrea. Din el ne extragem placerea fiecarei varste in parte escaladand mereu culmile noului, al surprizei si al extazului infantil caracteristic, descoperind de fiecare data ca avem placeri pe care le transformam in talente si placeri creative pe care mai tarziu vom construi dorinta de a deveni cineva si a alege un drum in viata.
"Cine sunt?" ne intrebam la un moment dat in viata si vrem sa cunoastem si raspunsul. Raspunsul se regaseste in tot ce inseamna invataturi acumulate, in stari percepute ca bune sau rele, in spatiul in care ne-am dezvoltat, in oamenii pe care i-am iubit si de care ne-am atasat, in oamenii in care am avut incredere si care ne-au transmis invataminte, roluri si principii, in tot ce ni s-a transmis dar si in tot ce nu ni s-a transmis decat poate prin gesturi din care noi am inteles fiecare dupa propria dezvoltare sentimentala si personala. Acumulam informatii si stari de tot felul, dar nimeni nu ne opreste sa intruchipam in imagini vii dorinte pe care le dorim realizabile. Toate acestea ne intregeste personalitatea, caracterul si ne face unici si speciali. Dar pe langa toate beneficiile invataturilor bune le acumulam si pe cele care nu sunt bune, indiferent cum vin, de unde vin si de la cine vin. Ce facem cu ele cand suntem stapani pe alegerile noastre in viata, depinde de fiecare. Situatii diverse ne acapareaza sau controleaza viata uneori si numai daca stim cine suntem cu adevarat si credem in noi, vom fi proprii stapani.
O parte dintre noi acumuleaza stari confuze care se transforma in complexe si frustrari, altii acumuleaza traume pe care incearca sa le depaseasca, sa le inteleaga sau pe care le adancesc, situatie legata numai in functie de limitarile si potentialul psihic al fiecaruia, altii acumuleaza, in mare parte, numai stari de bine pe care le transforma mai tarziu in bucurii si satisfactii, ajutandu-i in usurinta cu care fac alegerile in viata, altii acumuleaza cate putin din toate si la fel vor continua s-o faca si pe parcursul vietii.
Fiecare, indiferent de ce anume si cat a acumulat, este special si unic in felul lui, cu diferenta ca nu semanam unul cu celalalt ci suntem diferiti, din fericire.
Astazi o sa ma opresc doar la prima categorie, urmand ca mai jos sa incerc sa redau un exemplu dintr-o viata/vieti care sunt si paralele dar si intersectate, care in duplicitatea ei/lor naste aceleasi probleme sau escaladeaza granita altora.
Cei din prima categorie enuntata mai sus, datorita starilor confuze pe care le-au acumulat, alegerile lor vor fi la fel de confuze si de greu de inteles pentru majoritatea dintre noi, drept pentru care nu depun cine stie ce efort sa le revizuiasca sau sa poposeasca mai mult asupra problematicilor care au dus la aceste stari. Se vor arunca in viata cu mai putin entuziasm si la voia intamplarii, constransi de complexele si frustrarile lor, limitati in a vedea dincolo de ele, considerand ca nu au nimic special, ca sunt plini de defecte si lipsiti de noroc si prin urmare recurg la cea mai usoara si la indemana solutie: aleg persoane nepotrivite de care sa se sprijine ca de un stalp de sustinere sau ca pe un indicator care sa-i conduca in propria viata. Chiar daca isi constientizeaza starea, puterea, talentele, inteligenta si nevoia de a fi singular, nu le va expune ca pe niste reale si potentiale caracteristici propriei constructii, ba din contra, fac eforturi sa le ascunda cat de mult posibil. Lipsa lor de incredere in propria persoana ii va lipsi in permanenta de curaj si spontaneitate. Nu realizeaza sau refuza sa vada ca in spatele acestor frustrari si complexe, poate induse si mentinute la rang de valoare, exista o alta persoana mult mai stapana pe situatie, mult mai capabila si hatarata si cu mai mult potential. Acceptarea unor compromisuri nu vor face decat sa adanceasca mai mult frustrarile si complexele existente si care, de cele mai multe ori, sunt doar imaginare.
Nu vreau sa repet in fiecare postare aceleasi mesaje, insa consider ca este atat de important incat doresc sa ma repet: increderea si stima de sine este stalpul care ne sustine si ne ghideaza in viata, nu trebuie sa le transferam altora care nu fac altceva decat sa ne afunde si mai mult in stagnare si sa ajusteze, dupa bunul plac viata, idealurile si valoarea noastra. Cel caruia  i se transfera o astfel valoare nu este mai valoros ci este la fel (sau mai mult) de complexat si frustrat, numai ca nu vedem decat ce vrem sa vedem sau vedem decat ce doresc altii sa vedem, iar aceste constrangeri si limitari in a ne percepe vin din propria noastra acumulare de nonvalori/e pe care le-am absorbit ca un burete de la persoane in care poate aveam incredere sau erau apropiate.
Ca un exercitiu pentru cresterea propriei increderi si stime personale, as propune ca fiecare (in astfel de situatie) sa-si intocmeasca propria lista de valori, talente si realizari, indiferent cat de mici sau cat de mari sunt. Se poate incepe inca din copilarie, unde cu siguranta s-a realizat/construit ceva si asupra careia s-a revarsat satisfactia implinirii. La finalul listei, cand se termina de scris ultima realizare personala, surpriza va fi considerabila si se va constata cat de mare ii este valoarea, cat de multe a realizat si cate mai poate realiza, fara a se lasa condus de persoane care-i stirbesc increderea si stima proprie. Subjugarea psihica este una dintre cele mai daunatoare situatii din viata, cu atat mai mult cu cat ea este, in primul rand, cu acceptul nostru. Dramatismul unei astfel de subjugari nu poate aduce nimic bun pentru sanatatea noastra fizica si psihica.
O situatie asemanatoare se regaseste intr-un cuplu, unde unul crede ca este condus (ea)  iar celalalt conduce (el). Cu diferente in ambele tabere: cel care crede ca este condus are o afacere din care celalalt traieste doar in propriul interes, avand in paralel o alta familie la fel de subjugata si controlata, unde a reusit sa-si mareasca "efectivul" de copii de la an la an, ajungand la al patrulea care abia s-a nascut. Dorinta de control si afirmare a propriilor probleme interioare si interiorizate necontrolat il indeamna sa-si mareasca numarul de persoane asupra carora sa-si exercite controlul si autoritatea. Insa viata dubla pe care o duce este bine cunoscuta si de persoana de pe urma careia traieste si familia extinsa. Nici intr-o situatie si nici in cealalta nu exista o legalitate care sa intareasca si sa responsabilizeze complet pe cineva. Lipsa de responsabilitate impreuna cu frica de a se permanentiza intr-o singura relatie dar si acceptarea celorlalti, spune foarte multe despre toti cei implicati in acest joc de control si subjugare.
In ce-i priveste pe cei doi, continua sa isi joace rolul in fiecare moment, fiecare crezand ca il conduce pe celalalt, nerealizand ca amandoi sunt si condusi si conducatori, daca ma pot exprima detasat, amandoi avand probleme asemanatoare de perceptie a propriei persoane. Niciunul nu realizeaza subjugarea transferata de la unul la celalalt a propriilor complexe si frustrari, fiecare considerand ca, in beneficiul lui, il pacaleste pe celalalt: el considera ca traieste bine de pe urma afacerii ei, iar ea considera ca altul nu o va accepta asa cum este (de fapt asa cum se vede). O situatie de viata transformata in statut de normalitate in viziunea lor si perpetuarea ei intr-o alta generatie.
Trei adulti introdusi intr-un cerc lipsit de vointa, curaj si responsabilitate, cerc in care au introdus 4 copii care suporta fara voia lor sau urmeaza sa suporte consecintele unor probleme care nu le apartin, ale unor adulti lipsiti de responsabilitate, cu complexe si frustrari nerezolvate dar sustinute.
Sunt atat de prinsi in acest cerc vicios incat nu mai exista alta normalitate decat aceea in care sunt inlantuiti, fara ca macar sa realizeze de ce, cum si cand au ajuns in mijlocul acestui cerc in care iresponsabilitatea mareste numarul de persoane care, fara voia lor (copiii) vor ajunge sa se comporte, intr-un viitor apropiat, asemanator.

vineri, aprilie 20, 2012

Bumerangul

Un titlu sugestiv pentru toate alegerile facute in viata noastra si care, la un moment dat, se vor intoarce pentru a intregi o hotarare sau impotriva noastra, depinde numai de noi. In cele ce urmeaza voi incerca sa vorbesc de incredere. Acea incredere pe care o acordam inainte de toate noua, dupa care o acordam si celor cu care colaboram sau convietuim. Uneori aceasta incredere daca nu este suficient de solida si cu o baza construita cu indemanare, s-ar putea sa se intoarca intr-o buna zi, cand suntem mai putin pregatiti, impotriva noastra, daramand in primul rand increderea pe care am avut-o in propriile noastre decizii, instincte sau cunoastere, in propria noastra stima si chiar in propriul nostru respect. Increderea pe care o acordam altora s-ar putea sa aiba stransa legatura cu propriile noastre trairi interioare. Ganditi-va ca multi dintre noi se simt neputinciosi in fata unor evenimente care vin dintr-o directie anume, motiv pentru care incercam sa transferam ce nu putem face noi catre o alta persoana in care am investit atat de multa incredere incat nici nu punem la indoiala loialitatea persoanei sau vreun gand negativ ascuns. Astfel de situatii, daca analizam cu destula luciditate, s-ar putea sa mai fi fost in decursul vietii noastre unde am procedat la fel, iar lectia increderii daca nu a fost invatata, nu va face altceva decat sa revina si sa revina pana cand va fi suficient de aprofundata incat sa nu se mai repete (asa ar fi ideal).
Invatarea din greseli este o lectie, dar o lectie care nu trebuie repetata si perpetuata la infinit, pentru ca atunci nu se mai numeste greseala, ci se numeste ori naivitatea, ori prostie, ori frustari pe care nu dorim sa le numim, ori neputinta sau pur si simplu o invazie de greseli la care nu reusim sa facem fata si care pornesc din neincredere in propria persoana.
Investirea unei alte persoane cu incredere nu este o greseala, ba chiar ne face umani, dar investirea aceleiasi persoane care ne-a tradat increderea de mai multe ori este o greseala ca s-o numesc peiorativ, fara a face trimitere la altceva. Dar daca fac trimitere la ceva, ma gandesc la deficiente de mai multe feluri, unde nu intervine nici experienta, nici inteligenta si nici constiinta pentru ca ele sunt intr-un stadiu de stagnare timpurie.
Copilaria, acolo unde fiecare dintre noi ne formam baza si invatam principiile vietii, este esentialul existentei noastre. Iar daca copilaria este caracterizata prin naivitate, nu la fel putem spune mult mai tarziu, cand se presupune ca aceasta naivitate copilareasca se transforma in incredere in propria persoana si respect, experienta de viata, acumulare de cunostinte si intregirea personalitatii. A nu se confunda respectul pe care il purtam celorlati, in masura in care merita fiecare, cu increderea oarba acordata oricui in diverse circumstante. Sa nu incercam sa-i caracterizam pe ceilalti dupa propria noastra persoana si sa nu facem confuzii in a percepe pe ceilalti dupa cum suntem noi, pentru ca atunci pierdem acolo unde, poate, dorim sa castigam.
Instinctele noastre, in masura in care suntem pregatitit sa le ascultam, ne atentioneaza de fiecare data atunci cand ceva nu este in regula cu o persoana sau chiar cu noi. Prin urmare, daca dorim sa investim incredere in cineva si instinctul ne atentioneaza prin ceva asemanator cu negativismul sau simtim ca ceva este rau sau in neregula, atunci ne oprim fara a merge mai departe. Acea "flama" cum o numim uneori, gandind la ceva sau cineva ne atentioneaza exact directia pe care trebuie s-o urmam. Personal mi s-a intamplat sa ecranizez scurte scene negative legate de ceva sau cineva, cu legatura imediata sau mai indepartata legat de o persoana in care doream sa investesc increderea mea si ma intrebam oare de ce mi-a venit in minte asemenea scene, ca mai tarziu sa realizez si motivul pentru care am fost atentionata. Numai ca in tumultul nostru cotidian nu avem timp sa ne ascultam. Trebuie sa invatam ca tot ce vine din noi are legatura cu alegerile noastre.
Instinctul nu este format asa cum ne formam personalitatea, ci el s-a nascut odata cu noi si sta ascuns in inconstientul nostru care scoate la lumina sentimente sau evenimente in masura in care noi suntem in stare sa le constientizam si sa le urmam. Cum dealtfel fac animalele. Instinctul nu se invata din carti, ci doar trebuie sa-l urmam, el este acolo pentru a ne atentiona, nu lucreaza contra noastra, ci spre binele nostru. Sa-l constientizam ca pe ceva benefic este doar un exercitiu de ascultare a propriei noastre constructii.
Aceasta postare o dedic celor care au pierdut investind incredere celor care poate nu meritau, iar urmarile, uneori, sunt catastrofale si cu traume psihice. Acordati incredere instinctului vostru macar atunci cand doriti sa luati hotarari majore in viata voastra, altfel se vor intoarce impotriva voastra ca un bumerang.

marți, aprilie 17, 2012

La mila Domnului

Peste tot in tara s-a pornit, de ceva vreme, o campanie agresiva impotriva cersitului si cersetorilor, iar reclamele vorbesc de la sine peste tot in drumurile noastre sau o mai ascultam la stiri, din cand in cand. Vrem sau nu vrem, ne place sau nu ne place, acceptam sau nu, acest mod de a trai exista si nu va fi eradicat. Motivele sunt multiple: plecand de la saracia crunta in care au ajuns unii semeni de-ai nostri, la excrocherie si castig din mila celor, poate, la fel sau mai saraci decat cei care cersesc sau chiar mutilare in cazul altora special pentru acest scop.
Toate in mila Domnului.
Cand este vorba de o parte din cei care cersesc, si-i stim sau simtim pe cei care o fac cu adevarat, mila noastra este vizibila, motiv pentru care bagam mana in buzunar si le dam cativa banuti care sa le ajunga macar de-o paine. Insa exista, din pacate, alta categorie care nu are nimic de-a face cu saracia sau cersetoria si anume preotii. Acei preoti care isi construiesc case, isi cumpara masini, terenuri sau isi depun castigurile pe unde pot saracii!, beneficiind doar de pozitia in care se afla si facand apel tot la...mila Domnului.
Dar mare mai este mila Domnului! In astfel de situatii nu exista o astfel de mila ci doar santaj cu mila Domnului, stiind ca oamenii evlaviosi cred ca in situatia in care apeleaza popa sa-i faca vreun serviciu isi imagineaza ori ca ajuta biserica, ori ca-si fac propriile pomeni pe care sa le binecuvanteze popa, adica isi imagineaza ca se pregatesc pentru lumea cealalta inca de cand sunt in viata, in situatia in care nu va mai fi cineva sa i le faca sau sa fie siguri ca au pomenile pregatite, iar popa este de acord, de ce nu?!.
Dar pana la lumea cealalta mai este cale lunga, iar acei bani sau bunuri ajung doar in lumea aceasta, in beneficiul popii, care sarac fiind la inceputul carierei sau popitului cum s-o numi, ajunge in scurt timp sa fie suficient de bogat incat sa priveasca enoriasii de sus, iar orice serviciu costa bani multi si inca bani pe care multi dintre ei, enoriasii, nici macar nu-i mai au. Se gandesc doar ca orice serviciu sau banut ajunge in beneficiul bisericii locale, a lor, dar din pacate nu este asa.
Si asa se face ca unele biserici ajung...tot la mila Domnului si "bucuroase" ca mai stau in "picioare"din lipsa de fonduri, pentru ca fondurile, chipurile, s-au cheltuit in folosul bisericii, numai ca...nu prea se vede. Dar cum viata este din ce in ce mai grea iar preturile cresc pe zi ce trece, tot asa cresc si pretentiile popii.
Un exemplu. De fapt am mai multe. In seara de Inviere s-a inventat o taxa noua: cine nu sta pana dimineata sa ia Pasti si doreste sa-l ia mai devreme...plateste o taxa. Hmm! Daca vrei sa fii bine vazut de popa trebuie sa vii obligat la biserica, altfel te ocaraste oriunde te vede sau iti bate obrazul; trebuie sa-l ajunti pe popa ca are copii si nu are casa, saracul de el, altfel nu te mai binecuvanteaza; trebuie sa platesti taxa anuala la biserica ca altfel, cine stie, nici nu mai doreste sa-ti faca vreo sfestanie sau sa-ti dea binecuvantarea atunci cand este nevoie. Sa nu mai discutam de celelalte cereri in bani care cresc ca painea in cuptor, adica bani pentru a te ingropa atunci cand iti suna ceasul, bani pentru a trece in randul crestinilor atunci cand te hotarasti sa-ti intemeiezi o familie, bani pentru a-ti increstina copii, etc. Bani, bani, bani pentru care nu primesti nici macar o chitanta de mana, iar daca indrazneste cineva, prin absurd, sa intre in legalitate cerand o factura ca la orice serviciu, poate te mai trimite si la plimbare sau te ameninta cu cine mai stie ce. Asa ca majoritatea dintre noi renunta, si uite asa, acest obicei este impamantenit ca multe alte obiceiuri romanesti, de pe la noi.
Si pentru ca am inceput cu cei care cersesc, stim cu totii ca multi dintre ei sunt chiar intr-o situatie umilitoare, iar cersitul este ultimul mod de a reusi sa supravietuiasca. Dar cand este vorba de popa, cum se mai numeste?
Cersetorul apeleaza la mila Domnului si a omului, iar daca vrem sa-i dam bine, daca nu, trece mai departe asteaptand pe un altul, fara sa te ocarasca. Nu la fel sta situatia si in cazul popii: el apeleaza doar la mila Domnului si te simti sau te face sa te simti obligat sa-i dai, iar daca faci pe nebunul te ocaraste sau nu te mai spovedeste, ba din contra esti de rasul enoriasilor care asculta cuvantul popii.
Nu este un pamflet, este o realitate romaneasca.

Licenţa Creative Commons
"La mila Domnului" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

vineri, aprilie 13, 2012

Copil de inlocuire

Titlul poate va sugereaza un abandon, poate va sugereaza un schimb, poate inlocuirea unui copil cu un altul sau poate va sugereaza o adoptie. Oricare ar fi varianta, niciuna, cu exceptia ultimei nu ar fi buna de pus in practica. Insa titlul nu se refera la niciuna dintre variante, ci se refera la acel copil nou nascut care urmeaza dupa ce un alt copil sau altcineva drag a decedat, urmand ca cel nascut sa-i poarte numele, aceasta hotarare fiind luata de ambii parinti sau la dorinta unuia dintre ei, hotarare care nu intotdeauna este de bun augur sau hotarare care nu se aprofundeaza suficient de mult posibilele urmari care vor veni sau posibilele asemanari cu cel caruia/careia urmeaza sa-i poarte numele si in amintirea lui/ei.
Obiceiul deja impamantenit de a da, in memoria cuiva drag, numele celui nou nascut este o poveste in care se deruleaza doua destine care merg in paralel sau inlantuite si care nu intotdeauna se dovedeste a fi cea mai buna alegere. Intr-un demers de genul acesta, protagonistii acestei hotarari in care se doreste (inconstient) o continuitate sunt parintii, ei sunt cei care de dragul celui care nu mai traieste, hotarasc ca numele celui care a decedat sa fie purtat pe mai departe de cel nascut, fara sa puna in balanta ca un destin care a fost scris deja dar curmat din diverse motive sau situatii poate fi rescris intr-un alt destin.
Fara sa constientizeze transmit un destin al altcuiva care se va inlantui total sau partial cu al celui nascut. Bineinteles ca nimeni nu-si doreste acest lucru. Daca aveti astfel de persoane in jurul vostru puteti verifica modul cum decurge destinul lui si asemanarile dintre cele doua destine, dar numai daca cunoasteti bine viata dar si persoana careia ii poarta numele. Aceste destine nu trebuie sa fie identice sau la indigo, dar per ansamblu se va constata ca sunt asemanari izbitoare, iar aceasta constatare o face de cele mai multe ori persoana care a preluat numele si a fost botezat cu numele celui care nu mai este. Incerc sa ma concentrez cat mai mult asupra celor detaliate pentru a se intelege cat mai profund tot ce doresc sa transmit. 
De curand, stand de vorba cu un vechi amic si depanand amintiri, am ajuns intr-un moment al conversatiei in care a inceput sa povesteasca despre un unchi, fratele tatalui, careia ii poarta numele si care a decedat de foarte mult timp dar despre care are amintiri frumoase la modul ca ii poarta un deosebit respect vietii pe care a dus-o si simte ca parca face parte din propria fiinta. Totusi din inflexiunile vocii razbatea o oarecare tristete si nedumerire pe care incerca s-o mascheze, pentru ca nu stia exact sa explice ce anume il deranjeaza ca poarta acest nume si probabil se gandea ca ar fi penibil sa spuna exact ce gandeste sau simte. La un moment a spus ceva de genul: "De ce nu o fi ales tata alt nume? Ma gandesc la asta destul de mult..." - din care am inteles ca ceva nu ii da pace. Dupa care a inceput sa povesteasca despre acest unchi care a avut un destin dintre cele mai crunte, pornind de la probleme de sanatate, probleme cu alegerea unei partenere de viata si alte multe probleme. Dupa multe si indelungi gandiri a luat hotararea sa se inscrie voluntar in cel de-al doilea razboi mondial inca de foarte tanar, iar aceasta hotarare avea sa aiba urmari dintre cele mai tragice, el nefiind pregatit psihic pentru ce a urmat sa traiasca pe front (probabil nimeni nu ar fi pregatit), astfel alegandu-se cu o depresie care l-a adus in pragul delirului incat dorea sa-si curme viata, motiv pentru care a fost lasat la vatra. Mai tarziu, cand a considerat ca totul este in regula iar viata lui nu avea un sens careia sa-i acorde atentie a considerat ca locul lui este tot pe front, astfel inrolandu-se din nou, considerand la momentul acela ca numai asa isi poate dovedi eficacitatea si sensul vietii lui. Numai ca, la fel ca si prima data, a fost martorul acelorasi scene ingrozitoare, cu moartea in permanenta in jurul lui, alaturi de camarazi sfartecati printre care multi inca constienti strigand dupa ajutor, fara membre sau cu intestinele scoase si multe alte astfel de orori (el insusi povestind toate aceste orori cu lux de amanunte). A povestit cand a fost aruncat de un obuz in transee fiind acoperit de pamant inca de viu, moment in care i s-a derulat intreaga viata pe ecranul mintii, gandindu-se ca acesta va fi sfarsitul, unde a stat nemancat si nebaut zile intregi si multe alte momente groaznice din timpul razboiului care nu aveau cum sa nu-si puna amprenta asupra lui cu atat mai mult cu cat avea deja antecedente. Momentul cel mai groaznic a fost acela cand a fost luat prizonier intr-un lagar din Germania unde a stat doi ani. In acesti doi ani a fost supus la cele mai groaznice cazne greu de descris in cuvinte, l-au tinut dezbracat in timpul iernii, interogat si persecutat, maltratat, l-au tinut nemancat, nebaut, nespalat, supus unor munci greu de imaginat iar el isi dorea doar sa-i curme viata intr-un fel. In tot acest timp, acasa, familia il credea mort, drept pentru care toata lumea il plangea si-i facea pomeni intr-un loc de veci unde nu exista nimic inafara de o cruce pe care statea scris numele lui. Dupa terminarea razboiului, dar dupa o perioada destul de mare a fost eliberat si trimis in tara, dar bucuria nu era bucurie, ci mai degraba spaima, necunoscut, groaza pentru fiecare moment si cosmaruri in fiecare noapte. Insa stia ca viata lui nu mai era a lui. Nu mai stia cine este, de unde este si pentru ce sa mai traisca. Ajuns intr-un final acasa nu a avut timp de bucurie in confuzia totala in care s-a cufundat, s-a retras undeva departe fara ca cineva sa stie ce face, iar dupa foarte scurt timp s-a impuscat in cap. Trauma si posttrauma si-au activat armele cu care nu a mai reusit sa lupte. Acesta a fost finalul unui om care a vrut sa faca ceva in viata lui si sa fie de folos, constiincios, tarii, fara sa se gandeasca la urmarile hatararilor lui.
Acest destin amar pe tot parcursul lui a produs amaraciune in sanul familiei, fiind o persoana pe care o indrageau toti, poate pentru alegerile lui, poate pentru hotararile lui atat de incrancenate, poate pentru dreptatea cu care cuteza sa-si sustina valorile, poate pentru ca nu a reusit sa-si intemeieze o familie pentru ca nu stia cum s-o faca mai bine, poate pentru bunatatea lui, poate pentru problemele lui de sanatate, poate pentru un final curmat atat de violent. O istorie ingropata dar inviata prin nasterea unui nepot care ii poarta numele si-l duce mai departe.
Acest nepot, acum in varsta de 57-58 de ani, poarta numele acestui unchi cu o soarta atat de necrutatoare, iar aceasta alegere a fost facuta de tatal lui, care a tinut sa-si boteze copilul in numele fratelui lui, in amintirea lui si poate fara sa constientizeze s-a gandit ca astfel inca traieste prin fiul lui si-i aminteste de fratele lui pe care l-a iubit si stimat atat de mult, ceea ce inseamna ca nu a acceptat niciodata moartea fratelui asa cum poate au facut-o ceilalti. Drept pentru care este atat de viu acest unchi decedat, incat (colegul) are senzatia ca viata lui trebuie sa-si urmeze un curs stabilit si scris inca inainte de vremea lui, continuat dintr-un punct anume si dus mai departe in memoria acelui unchi sau sa rezolve ce n-a reusit el sa rezolve. Nu l-a cunoscut dar simte ca-l cunoaste atat de bine, incat viata lui uneori se confunda cu a acestui unchi si fara sa-si dea seama se gandeste atat de des si de intens la el.  Poate din povestirile tatalui cu amintiri atat de vii si transmise atat de consecvent pana in ziua mortii lui, poate ca din strafundul inconstientului lui sa iasa la suprafata amintiri mostenite si de care nu are habar.
Nu degeaba Freud spunea  ca "e un lucru remarcabil ca inconstientul unei fiinte umane poate actiona asupra inconstientului alteia, fara a trece prin constient".
Numele lui este numele unchiului, viata lui pare destul de asemanatoare cu a unchiului, sanatatea lui pare asemanatoare cu a unchiului, casatoria lui este ca si inexistenta, etc.
Un destin amestecat cu un altul doar prin perpetuarea numelui unui decedat, care duce mai departe un anume sens sau nonsens, inteles sau neinteles, care provoaca drame si consecventa lor.
Totul raportat la vremurile noastre, desigur.
As sublinia ca este alegerea fiecaruia dupa numele cui isi boteaza copilul, dar poate ca ar fi mai corect pentru cel nou nascut sa aiba propria viata, propriul nume, fara ca mai tarziu sa stie ca numele pe care il poarta este al unui decedat regretat, fie ruda, frate, sora sau altcineva drag.
In gandurile fiecaruia, mai tarziu se produc scurtcicuitari care se intrepatrund cu ale altuia, chiar daca pare ca tine de parapsihologie.

joi, aprilie 12, 2012

Delincventa juvenila II

Este o continuare a postarii din data de 21.09.2011 pe care incerc sa o incadrez tot aici, cu acelasi titlu, pentru ca este vorba de acelasi adolescent.
Cand timpul trece fara vreo realizare sau vreo schimbare in comportamentul si viziunea vietii acestui adolescent de care am scris in postarea anterioara, evenimentele nu fac altceva decat sa parcurga un demers cu un final nefericit. Au trecut aproape 7 luni, timp in care nu te astepti la minuni, insa au existat sperante pentru o ponderare a revoltelor interioare si pornirilor nervoase cu iesiri dintre cele mai revoltatoare si greu de etichetat sau suportat pentru cei apropiati.
Daca veti revedea postarea din data de 21.09.2011, veti intelege despre ce este vorba, drept pentru care voi considera ca pot sa continui dintr-o perioada recenta, adica in urma cu doar 3 zile, fara sa recapitulez evenimentele trecute, comportamentul la care faceam referire sau tipul de familie din care face parte. Evenimente trecute, nu uitate, nu rezolvate si nici masuri care sa denote vreo actiune din partea celor care sunt in masura sa ia atitudine, adica parintii. Greutatea cu care se accepta un comportament cu trimitere la delincventa fara a se lua masuri, lasa loc de completari a unor comportamente din ce in ce mai grave, cu violenta fizica si verbala, cu jigniri dintre cele mai revoltatoare si amenintari suicidale. Toate acestea stranse intr-o singura persoana este de-a dreptul o situatie critica pe care nu o poti lasa de pe azi pe maine si pe seama revoltei adolescentine, atata timp cat depaseste cu mult granitele normalului. Nu este vorba doar de stari care evoca libertatea pe care orice adolescent o solicita. Este vorba de o situatie cu gravitate maxima pentru siguranta tuturor. Despre ce este vorba mai exact?
Adolescentul in cauza, are deja la activ numeroase manifestari violente indreptate catre fratii mai mici si, mai grav, indreptate in directia parintilor, cu diferenta ca exista o intensitate mai mare la adresa mamei careia ii adreseaza, de cate ori are ocazia si libertatea, jigniri dintre cele mai umilitoare, mama reusind sa ia atitudine relativ rar, iar aceasta se intampla doar facuta de la o anumita distanta pentru ca frica o face sa se protejeze nu de jignirile aduse, ci de violenta fiului ei. Oricat incearca sa nu arate frica manifesta prin atacuri de panica, tocmai frica o da de gol prin inflexiunile vocii, tremuraturile mainilor, a corpului si roseata fetei. Si daca ne gandim la animalele care simt mirosul fricii, asa cum obisnuim sa spunem de obicei (adrenalina), tot asa se intampla si cu noi, oamenii, simtim/percepem frica venind din directia persoanei in cauza.
Acest adolescent, instinctual simte frica mamei, motiv pentru care devine si mai impunator prin atitudine. Asa s-a intamplat cu cateva zile in urma, cand mama isi propusese sa inceapa curatenia casei pentru aceasta perioada de sarbatori pascale care urmeaza sa le petrecem. Ajunsa in salon unde este amplasat un birou masiv pe care se afla doua calculatoare, i-a rugat pe cei doi fii (cel mare si cel mijlociu) sa elibereze spatiul pentru a face curatenie, pentru ca acest spatiu tine loc de masa de mancare, de baut dar si de joc aproape non-stop, cu mici diferente de ore in care dorm. Rugamintea ei a fost intampinata de tipete amestecate cu urlete isterice. Cel mare, care probabil astepta un astfel de moment, nici nu a catadiscit sa se miste, amenintand ca daca nu-l lasa in pace stie el ce face. Posibil ca mama sa-l fi intrebat ce are de gand sa faca, dupa care a primit un raspuns demn de toata umilinta si nerecunostinta.
"- Lasa-ma in pace! Fac ce vreau, nu ma obligi tu ce sa fac si nici sa-mi spui ce sa fac. M-am saturat de voi si de familia asta de nenorociti. Duceti-va dracu de nenorociti, imputiti si panarame ce sunteti! Panarama ce esti! Pleaca dracu din fata mea ca nu stiu ce fac cu tine...Betivii dracu....O familie de panarame...Sa ma lasati dracu' in pace! Daca nu ma lasati in pace va dau foc la casa...Va arat eu voua!...O sa vedeti voi! Fir-ati ai dracului sa fiti. Mortii vostri de nenorocitii dracu'!..."
Pleiada de jigniri si critici la adresa parintilor si a mamei in mod repetat, parea ca nu se mai opreste. Mama incremenise, mutilata aproape de frica si de soc. Ce-i auzea urechile a lasat-o fara nicio suflare si fara niciun cuvant.
Si-a terminat discursul de care presupun ca era foarte mandru, s-a ridicat, a trantit tastatura, a daramat scaunul, a deschis usa care ducea spre camera lui insa atat de violent incat geamurile zdranganeau.
A stat acolo nestiind nimeni ce face, dar in momentul in care a fost intrebat de ce este suparat a catadicsit sa raspunda doar atat:" intreab-o pe mama". Mama era raspunzatoare pentru supararea lui si probabil astepta si scuze. Nu se stie.
Daca am privi in urma la istoria familiala, vom regasi, cu siguranta, astfel de scene si manifestari violente. Cu diferenta ca aceste manifestari violente vor creste in intensitate de la o generatie la alta.

Ne aflam in saptamana patimilor, trebuie sa ne asumam bunele precum si relele, sa fim mai buni, mai intelegatori, insa nu trebuie sa patimim in felul acesta pentru a intelege si a accepta ca acolo unde este nevoie de masuri drastice se vor lua masuri drastice, acolo unde este nevoie de ajutor trebuie sa se accepte ajutorul iar acolo unde trebuie restrictii, trebuie restrictii, pana nu este prea tarziu iar situatia chiar sa degenereze.
In cazul de mai sus situatia nu este deloc imbucuratoare, este chiar foarte grava, dar mai grav este ca totul merge inainte ca si cum totul ar fi normal, se lasa impresia ca s-a uitat, ca s-a iertat, ca s-a trecut cu vederea, iar acest adolescent cum poate discerne unde este bariera dintre normal si anormal? Pentru ca in situatia de fata nu exista aceasta granita pentru ca nu a fost invatat s-o perceapa. Nu lasati ca timpul sa-si puna urat amprenta in vietile voastre, atata timp cat avem, cu totii, puterea alegerii si a discernamantului. Ce putem face astazi, e posibil ca maine sa fie imposibil sau tardiv.
Poate ca timpul nu-mi va permite sa mai scriu ceva pana de Pasti, asa ca va doresc din suflet tot ce este mai bun, sarbatori fericite si numai bucurii alaturi de cei dragi voua.

PASTE FERICIT!



joi, aprilie 05, 2012

Controlul, actiunea si cum sa fim pozitivi

Sa reusim sa fim pozitivi inseamna sa reusim sa fim corecti cu noi insine, iar acesta poate fi un raspuns ce are legatura cu ce este in mediul interiorului nostru si nu in exteriorul nostru. Daca ceva din exterior ne deranjeaza sau nu concorda cu o realitate cu care ne confruntam, indiferent cum se prezinta ea, poate ca raspunsul il gasim in interiorul nostru. Daca avem situatii cand chiar suntem sau ne simtim neputinciosi si altcineva detine sau preia controlul, aceasta nu ne este nici pe plac si nici nu recunoastem ca asa stau lucrurile. Recunoscand, ar insemna sa spunem franc ca suntem slabi sau situatia ne depaseste sau se suprapune cu ceva care ne framanta din interior si nici asta nu este prea usor de materializat. In astfel de situatii trebuie sa gasim si sa analizam cu pricepere tot ce tine de putinta, potentialul sau cunostintele noastre si sa acceptam limitele pe care le avem fiecare dintre noi. Sa le cunoastem sau sa le recunoastem. In situatii cand ceva din exterior ne deranjeaza sau ne afecteaza intr-un fel sau altul, avem reactii pozitive sau negative, de acceptare sau de respingere, iar acesta poate veni ca un raspuns la exitenta unor probleme venite din interiorul nostru si care chiar ne surprind uneori. Aceste reactii pot avea legatura cu existenta inconstientului nostru, singurul depozit al istoriei noastre personale si nu numai. Reactiile noastre, ne fac uneori sa tresarim sau sa ne intrebam pentru care motiv am spus sau gandit anume un raspuns. Este nomal sa ne intrebam, dar este normal sa ne analizam indeajuns de bine incat sa reusim sa ne dam un raspuns corect si viabil, iar autocontrolul care vine din noi nu-l putem sechestra la nesfarsit, motiv pentru care pierdem controlul unor situatii sau chiar ganduri, incat starea latenta in care au stat unele momente, evenimente sau reactii care ar fi putut fi exteriorizate, vor incerca sa iasa la suprafata ori de cate ori va gasi momentul pentru ca noi sa le putem constientiza.
Si pentru ca ne referim la control, ne intrebam adesea cine pe cine controleaza si ajungem sa gasim raspunsul in toata constructia noastra cu istoria ei cu tot. O privire generala asupra noastra ne va face sa avem un raspuns imediat daca vrem. Acolo unde exista probleme de rezolvat nu se vor rezolva de la sine oricat vom incerca sa le controlam, control care va slabi din inlantuire in diverse situatii, cand ne va face sa ne simtim sub controlul altora, nedandu-ne seama ca nu are legatura cu exteriorul decat in masura in care se intersecteaza cu nemultumirea sau negativismul manifest din noi.
Sa fim pozitivi, la prima vedere pare usor de realizat, dar viata de fiecare moment ne atrage atentia ca nu reusim intotdeauna, uneori suntem doborati de evenimente exterioare.
Sa gandim pozitiv din ce in ce mai mult, indiferent de situatie, este un beneficiu adus vietii noastre si il putem transforma intr-un exercitiu pe care sa il transmitem de fiecare data mintii noastre ca pe o comanda de executat. Acest exercitiu, fara indoiala, ne va fi benefic si sanatos. Ca si in sport: cu cat miscarea este mai sustinuta, cu atat se vor micsora crampele musculare, mentinandu-ne o sanatate de invidiat. Cam la fel se intampla si cu gandurile noastre. Sa ne imaginam ca avem un mare rezervor pe care trebuie sa-l umplem cu...pozitivism si sanatate, iar ocupatia lor (a gandurilor) va fi aceea de a ne transmite o stare de satisfactie si implinire.
Voi incerca sa recapitulez, pe scurt, ce am scris mai sus:
a) gandirea pozitiva face minuni;
b) cunoasterea si sustinerea interioara ne va face mai fericiti;
c) creativitatea si actiunea ne va umple sufletul de incantare;
d) iar curajul ne va face sa infruntam necunoscutul, eliminand frica si neputinta.

Controlul pleaca in primul rand din gandurile noastre, noi le alimentam cu pozitivism, cu negativism sau actiuni care pot fi de bun augur sau nu. Daca reusim sa detinem controlul asupra evenimentelor pe care le-am depozitat in interiorul nostru ca pe niste "rufe murdare" in ideea ca ne vom ocupa de ele mai tarziu sau niciodata, atunci ele vor incerca sa iasa la suprafata preluand controlul asupra noastra, situatii in care ne face sa ne simtim neputinciosi, iar neputinta ne face fricosi, superstitiosi si negativisti.
Noi, functionam ca orice masinarie, cu diferenta ca suntem inzestrati cu gandire, vorbire, simtire, curaj si creativitate, toate acestea punand in miscare dorinta de a trai mai bine. Randamentul, atunci cand reusim sa detinem controlul sau sa stim ca detinem controlul este maxim si calculat la parametri existentei noastre in satisfactie. Eliberarea din incorsetarea grijilor problematice stranse undeva in interiorul nostru ne va face sa simtim ca totul este posibil, chiar si sa zburam (la figurat, desigur).
Sa preluam controlul propriei noastre vieti inseamna sa ne cunoastem putinta si neputinta, sa fim sinceri cu noi si sa ne facem o analiza reala. Limitele, ele exista oricum si oriunde, trebuie doar sa le acceptam asa cum se cuvine.

Free background from VintageMadeForYou