duminică, mai 29, 2011

Terapia Gerson - Dreptul de a trai (2006)

În Dying To Have Known, regizorul Steve Kroschel, un veteran al filmelor Disney, BBC şi IMAX,  se angajează într-o odisee de 52 de zile, traversând neobosit continente şi oceane, din New York, în San Diego şi Alaska, din Japonia în Spania şi apoi Mexic, motivat fiind de o declaraţie a Charlottei Gerson, fiica octogenară a dr. Max Gerson, privind eficacitatea terapiei tatălui ei - minimalizată sau interzisă de peste 80 de ani - în tratarea cancerului şi a oricărei forme de boală cronică degenerativă, afirmaţie pe care realizatorul şi-a propus să o verifice prin mărturii şi pe baze ştiinţifice.
Filmul, care a avut premiera în Manhattan, la New York International Film Festival, este onest şi convingător, fiindcă înregistrează declaraţiile experţilor, exact aşa cum au fost făcute, fără cosmetizare, declaraţiile pro sau contra, documentate sau nu, relevând tot mai clar prezenţa unei misiuni, constând în promovarea mândră a terapiei nutriţionale a cancerului, aflată încă sub semnul controversei.

miercuri, mai 25, 2011

Istoria locului, amprenta noastra - Amintiri din copilarie

Nu este vorba despre titlul cu acelasi nume al reputatului si vestitului nostru Ion Creanga, dar nu uitati ca fiecare dintre noi detine o carte personala cu acelasi titlu. Cum sunt amintirile, ramane sa le  repurtati pe culmile extazului sau pe culmile renegarii, in functie de perceptia trairilor si amintirea lor. Eu o sa incerc sa va port, prin scris, intr-o poveste dintr-o copilarie plina de peisaje frumoase, ratacite prin neantul timpului, schimbate in mare parte datorita omului si nu intotdeauna acolo unde intervine omul este si benefic, trecerii timpului si amprenta lui. Pentru ca asa cum noi oamenii suferim schimbari, tot asa si un loc, un peisaj sufera schimbari, insa doar cativa dintre noi raman cu nostalagia vremurilor si locului, dorind sa nu fi intervenit vreo schimbare adusa de om, pentru ca de cele mai multe ori nu este de bun augur. Iar ignoranta, uneori naste monstri. Noi, prin comparatie cu un loc, un peisaj, avem posibilitatea sa vorbim, sa ne desfasuram asa cum ne place, sa ne etalam talentele care uneori sunt in defavoarea peisajului pe care il apreciem sau nu, dar de cele mai multe ori il deterioram. Evolutia ne face sa credem uneori ca putem sa facem interventii cam peste tot, crezandu-ne maestri in schimbari pe care le consideram utile. Nu este asa. Povestea locului, istoria lui, ne demonstreaza cat de mult gresim, lasandu-ne, totusi, sa-l modelam dupa bunul plac, tocmai sa ne dam seama cat suntem de distrugatori si ca nu se mai poate face nimic. Domnul Cristian Lascu, de care sunt mandra ca este acum consatean de-al meu, spunea intr-un aricol dedicat mediului ecologic si adeptul careia este, ca oamenii manifesta un fel de "fatalism civic".
Va intrebati, poate, ce legatura are psihologia cu acest articol de astazi?! Eu spun ca are, dintr-un simplu motiv si inca unul foarte profund: locul in care ne-am nascut si am trait o perioada mai mare sau mai mica, isi pune amprenta asupra fiintei noastre mai mult decat lasam sa se vada sau decat credem. In foarte multe articole vorbeam de baza/rampa noastra de lansare, rampa care ne defineste, ne amprenteaza, ne completeaza. Fiecare se naste acolo unde trebuie sa se nasca si nu suna a fatalism predispozitional, daca pot sa-l definesc asa. Mai jos redau povestea unui loc plin de istorie, si chiar va invit sa cautati pe internet in sensul acesta, o istorie asa cum am perceput-o eu, cu detaliile retinute de mine, cu trairile mele, cu amintirile mele. Trairi care poate nu sunt identice cu ale consatenilor mei sau cu a celor care au fost prin satul meu. Acum, in acest moment in care scriu incercand sa redau cat mai exact povestea locului, ma intreb cum de tocmai astazi m-am gandit sa scriu despre asta si ce anume mi-a declansat asta. Bineinteles ca exista un motiv declansator si anume ca ducandu-ma pe la primaria comunei, mi-a rasarit brusc un gand, si anume acela de a-mi intocmi un arbore genealogic, iar de aici pana la istoria locului si satului a fost doar un pas, adica un gand.
Un sat numit Cojesti, aflat la aproximativ 35 km. de capitala, intr-un peisaj care nu te lasa sa pleci fara amintiri placute, indiferent ca ai trait, ai venit in vizita sau doar l-ai tranzitat. Marginit de balti cum le denumim plastic, dar care fac parte din lantul de lacuri ale Mostistei, si intr-o zona renumita dintotdeauna pentru pescuit sportiv si de placere, cu o istorie de care foarte multi am uitat, dar o istorie pe care nici macar nu am pastrat-o asa cum ne-a fost data, cu oameni simpli, muncitori, tarani agricultori, cu frica de Dumnezeu dar si cu un fel de mandrie prin comparatie cu cei din comuna de care apartin, Belciugatele. Oameni simpli, naravasi, ambitiosi in felul lor si asa cum i-am perceput eu, cu caractere puternice, impulsivi, dar si cu o oarecare raceala pe care nu am reusit niciodata sa o localizez in timp.
Un sat compus din cateva case, prin comparatie cu alte sate, fara sa depaseasca vreodata 160 de case (astazi numarul lor a crescut, pentru ca satul se extinde cu mai multe strazi), marginit in lateral cu o plantatie de duzi care a fost candva mandria satului prin frumusetea, dulceata si utilitatea lor. Spun utilitate pentru ca foarte multi ani frunzele lor au constituit hrana pentru viermii de matase crescuti in scoala de catre copii, dar si loc de joaca si intalnire pe timpul vacantelor, unde iarba verde mereu intinerita si uniform crescuta, oferea frumusetea pe care o cautau tinerii doritori de melancolism, loc de joaca, dar si un loc in care sa-ti gasesti inspiratia si linistea. Toate acestea existau inainte de anii '90, acum este un loc aproape parasit, unde satenii isi pasc oile, vacile si spatiu locuit de rate si gaste care au "defrisat" iarba candva vesnic tanara si plina de parfum.
Spuneam un sat cu istorie. Un sat care poarta numele dupa familia de mosieri care ocupa tot acest spatiu intins pe multe mii de hectare, familie care a trait cu peste 300 de ani in urma sau mai mult, o familie care detinea multe conace, mult pamant si unde munceau cei nevoiasi ai locului. Familie care se numea Cojeanu daca nu gresesc si daca imi amintesc foarte bine. Au construit o biserica, in stil brancovenesc si cu  influente renascentiste, in care pe peretii interiori, in stanga si in dreapta usii de la intrare se gasesc doua picturi dominante cu membri familiei si un scurt istoric al bisericii si locului. Au facut foarte multe pentru oamenii care au muncit pe pamanturile lor, in sensul ca pe fiecare l-a improprietarit cu pamant pe care urma sa-l munceasca creascandu-si familia.
Sa revin in timpurile noastre, cu regret imi aduc aminte ca acea biserica de care eram foarte mandra, a suferit atatea schimbari barbare incat nu o mai recunosc, acum vopsita cu var alb pe dinafara acoperind pentru eternitate picturile exterioare, iar pe dinauntru cu picturi infantile facute de pictori stangaci si fara suflet peste cele originale, care si-au lasat amprenta amar peste picturi care apartineau vesniciei. Este mai tot timpul inchisa, exceptand zilele cand se tin slujbe, iar portile de la intrare sunt la fel de ferecate ca si cum nimeni nu ar trebui sa paseasca in curtea bisericii fara aprobare, ca pe o proprietate privata. Am intrebat si eu pentru care motiv se tine biserica inchisa si mi s-a raspuns ca datorita copiilor care intra si devasteaza tot prin curte si mazgalesc peretii, crezand ca este un loc de joaca pe care trebuie sa-l devasteze si chiar din cauza unor localnici care binevoiesc sa-si pasca animalele prin curtea bisericii, ca pe un islaz destinat pascutului animalelor. Nu departe de biserica existau multe conace sau casele boieresti, o moara la fel de veche si inca functionala, care astazi sunt rase ca si cum nici n-ar fi existat, in locul lor ramanand doar amprenta istoriei care a salasluit atata timp. Acele conace de care eram la fel de mandra, nu mai exista. Moara a fost utila si functionala pana dupa anii '90. Biserica a fost multi ani in circuitul monumentelor istorice, fiind construita in sec. XVIII-anul 1752 (renovata in 1910) si purtand hramul "Nasterea Maicii Domnului", fiind scoasa la un moment dat din circuitul monumentelor istorice inca de pe vremea comunista si reintrodusa de dupa '90, in anul 2004, cred.
Conacele impunatoare, din caramida inca intacta, cu acoperis aproape intact si el, camerele imense, beciurile si terasele, totul a devenit, in vremea comunista, depozit pentru sacii de azot ai CAP-ului si IAS-ului si alte multe astfel de materiale. Intr-un astfel de loc mi-am petrecut anii frumosi ai perioadei de gradinita, pana sa suporte o transformare macabra ca cea descrisa mai sus. Astazi nu mai exista, le-au demolat fara mila, fara respect, fara a se recupera ceva dintr-o istorie a locului cu care ma mandream, ridicandu-se vile si vilute cu vedere la balta, cu garaje subterane, cu curti betonate si garduri fara vedere, pline de oameni veniti de nu stiu unde, punandu-si amprenta intr-un loc pe care poate nu-l merita, cu o istorie pe care nu o respecta si intr-un loc pe care l-au batjocorit. Nu o respecta pentru ca nu au apartinut locului si nu au cunoscut-o. Iar cei care apartin locului sunt neputinciosi, vazandu-se obligati sa lase timpul si amprenta oamenilor sa-si spuna cuvantul, pentru ca ei au tacut amutiti si rataciti printre constructiile noi ridicate care mai de care mai infloritoare si impunatoare, transformand locul intr-un sat care, putin cate putin, se transforma, uitandu-si radacinile, inconjurandu-se de oameni cu activitati mai mult urbane. In decursul timpului s-au vazut obligati sa accepte ignoranta si refuzurile celor care ar fi putut face ceva pentru pastrarea si conservarea locului, sau macar a bisericii si a acelor conace care, cu timpul puteau deveni un loc de pelerinaj pentru cei dornici de a retrai perioadele unei vieti pe care o mai gasesc doar in analele ingalbenite ale arhivelor.  Intr-o alta tara, care isi respecta radacinile, traditia si istoria s-ar fi investit pentru pastrarea si conservarea unor astfel de locuri, dar...noi ramanem doar cu amintiri si regrete. Si cu neputinta care ne transforma putin cate putin in ignoranti.

Licenţa Creative Commons
"Istoria locului, amprenta noastra - Amintiri din copilarie" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

luni, mai 23, 2011

Constrangeri vs. compromisuri

As putea incepe facand o combinatie amuzanta, gandindu-ma doar ca cele doua, de obicei, merg inlantuite, asa ca de ce n-ar fi Co&Co? Suna deja ca o companie, indiferent la ce forma v-ati gandi si cum veti pune accentul, pentru ca accentul face tonul acestei combinatii. Dar de ce sa mearga cele doua una langa cealalta sau de ce n-ar fi despartite, luate separat si privite cu un ochi critic la care sa meditam? Dintr-un simplu motiv, as spune, si anume acela ca orice constrangere duce de cele mai multe ori sau mai intotdeauna la un compromis. Ce fel de compromis? Depinde de constrangere, de dimensiunea ei, de consecincele ei, de avantajele sau dezavantajele ei. De cele mai multe ori, cand intervine o constrangere are un motiv real sau inventat si un anume interes/e atasat. Depinde de perceptia fiecaruia si cum se raporteaza la situatia respectiva. Ori ca cineva face o constrangere pentru ca stie ceva, ori ca stie ca fara acea constrangere nu se poate merge mai departe, ori ca fara ea nu se poate obtine ceva de interes major (in functie de fiecare persoana), ori o constrangere de ordin emotional, ori sentimental, ori financiar, ori material, si toate aceste constrangeri fac ca acea persoana sa puna in balanta, in primul rand care sunt avantajele si care sunt dezavantajele, si de cele mai multe ori aceste constrangeri duc, implicit, la acceptarea compromisului. Compromis care poate avea diverse dimensiuni si trage dupa el anumite consecinte, depinde de fiecare situatie in parte si de la persoana la persoana. Constrangerea o face o persoana care considera ca este in avantaj fata de cealalta/celelalte persoane sau considera ca este intr-o pozitie de putere, dominand o persoana care ori nu are suficienta incredere in el sau ii confera un anumit avantaj, ori punand in balanta acceptarea sau renuntarea considera ca este mai facila acceptarea, mai comoda. Dar orice constrangere duce la un compromis. De cele mai multe ori se accepta compromisul, considerandu-se ca urmarile sau consecintele sunt mai usor de acceptat sau de dus, decat, de exemplu, renuntandu-se la ceva, sau sa se afle ceva nefavorabil, sau din frica, sau din alte motive. In acceptarea unui compromis nu se duce lipsa de motive, intotdeauna se vor gasi si vor fi la indemana in a ne agata de ele, ca de un colac de salvare. Dar cu ce pret se plateste un compromis? De multe ori chiar cu integritatea persoanei, cu verticalitatea care poate pana atunci era un exemplu, poate cu aliante dintre cele mai nocive, poate cu niste ani din viata, poate cu multa suferinta si durere. Frica face interventii dintre cele mai daunatoare cand suntem fata in fata cu o constrangere pe care, indiferent de motiv, o acceptam si o acceptam venind cu compromisul tinandu-se de mana. Frica are "mirosul" ei pe care cei antrenati si in cautare de avantaje il "prind" imediat. Lipsa de incredere, lipsa de stabilitate, lipsa de ce va urma sau va fi, comoditatea, frica de a o lua de la capat, frica de noi, curajul care lipseste in aceasta combinatie duce la constrangeri si compromis. Foarte multe vin impreuna cu un compromis, poate ca la inceput nici nu ne imaginam cate poate aduce un compromis si cate poate trage dupa el! Nu vine cu o singura fateta, vine cu multiple fatete, pe care le acceptam una cate una sau putem alege ca pur si simplu sa spunem STOP. In lupta cu constrangerea si compromisul avem doar doua variante: infruntam si spunem STOP sau acceptam tot ce vine cu el. Compromisul este egal cu acceptarea unui santaj cu aderenta buna la slabiciunea si neincrederea persoanei care il aproba. Ma intreb, inca o data, merita? Merita pretul platit? Din punctul meu de vedere nu merita, dar aceasta ramane la latitudinea fiecaruia.

Licenţa Creative Commons
"Constrangeri vs. compromisuri" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

vineri, mai 20, 2011

Cand viata impune reguli

O femeie, a carei viata a fost plina de evenimente care mai de care mai neplacute, crescuta de catre bunici pana aproape de sfarsitul adolescentei, s-a reintors in sanul familiei nou construite, in sensul ca mama se recasatorise cu un barbat mai tanar, mai frumos, foarte sarac si care s-a dovedit a fi si foarte afemeiat, preferand ca majoritatea banilor sa-i cheltuie pe tot felul de extravagante cu diverse femei. Din acest motiv, inca din primii ani a inceput ca mersul relativ normal al familiei sa mearga in regres, au inceput discutiile pe teme de bani, de aventurile extraconjugale ale barbatului si, in plus, euforia data de alcool producea mai intodeauna dezechilibre duse pana la extremis, incepand cu batai crunte, spart de geamuri, usi si ce mai era la indemana.
Insa viata barbatului dusa in alcool, inceputa inca de dimineata si pana seara tarziu, i-a adus, cum era de asteptat, si un "pachet" de diverse boli, ajiungand sa devina neputincios si aproape inert, ajungand sa nu se mai poata deplasa, asa ca patul i-a ramas un aliat de nadejde si la mila familiei. Problema era insa una majora, anume ca aceasta paralizie necesita si o ingrijire atenta din partea celor din familie, incepand cu hrana, imbaiatul, imbracatul, schimbat de pampersi, iar toate acestea a ajuns sa le faca aceasta fiica vitrega dintr-un fel de altruism pornit dintr-o mila care o facea sa accepte situatia ca pe o pedeapsa sau ca pe o cruce pe care trebuie s-o duca, pentru ca asa i-a spus preotul (!). A inceput sa-si imparta si sa-si dedice propria viata intre programul de 9 ore de la serviciu si activitatile de infirmiera de acasa, renuntand aproape definitiv la viata proprie. A ajuns sa creada ca nimeni nu este in stare sa faca aceste activitati ca ea, nu lasa pe nimeni sa se ocupe de ele, nici pe mama si nici pe fratele. Asa ca impartita si injumatatita, a ajuns sa creada ca asta este viata care i se cuvine si o accepta ca atare, nu se plange, nu se vaita, nu cere ajutor. Pe langa toate acestea, a ajuns sa ocupe si locul mamei, putin cate putin, mama devenind si ea dependenta de alcool, iar fratele, care se apropie de 40 ani, este considerat ca si copilul ei, in situatia in care este lasat sa faca absolut tot ce doreste, nu munceste, nu participa la nicio munca de ordin administrativ, dar peste toate acestea acest frate are de platit si o pensie alimentara pentru un copil dintr-o casatorie pasagera. Mai mult, credeti ca sa mai poate? Cat de mult poate duce cineva cu o statura miniona, la nici 52 kg, care a ajuns sa se comporte ca mama, ca tata, ca sora, ca salariat, ca mentor, ca infirmiera. La 43 ani, cu un fizic frumos si o constitutie care nu trece neobservat, considera ca nu are niciun rost sa mai faca vreun efort pentru propria viata, asteptandu-si viitorul pe care il cunoaste "ca in palma", cum spune chiar ea, si mai spune resemnata: "care barbat ar accepta o relatie cu mine, cand stie ce am in spate?". Adica inca mai are dorinta de a avea o relatie, dar in viziunea ei, acel barbat trebuie s-o accepte cu toata aceasta familie in spate si s-o sustina, adica nu numai pe ea, ci si pe mama, si pe tata si pe frate. Nici nu concepe altfel.
Daca nu reuseste sa se gandeasca si la ea, la viata ei si prioritatile ei, fara insa sa-si paraseasca familia si va considera ca ea inseamna un cumul de toti din familie, da, nimeni nu se va inhama cu o asa povara.
Dar, ma intreb, de unde aceasta acceptare de pedeapsa, pentru ca trebuie sa aiba, undeva, o baza. Baza la care presupun ca nici nu-i trece prin gand sa umble, rascolind cate putin. Refuza orice implicare, orice sfat daca are legatura cu aceasta cautare, iar asta o vezi din grimasele facute, din toti porii fiintei ei. Ajungi chiar sa simti transferandu-ti un haos din care nu intelegi nimic si unde nu te poti lega de nimic. Cutia Pandorei? A ei este ermetic inchisa, dar cheia o are de gat si n-o foloseste!

Licenţa Creative Commons
"Cand viata impune reguli" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

miercuri, mai 18, 2011

Fata sau baiat?

Postarea de ieri, mi-a declansat o amintire stocata (si ea) peste gramada destul de mare de amintiri si o relatare a unei persoane care a avut o mare problema cu aceasta dorinta a parintilor, in momentul cand mama ei era insarcinata cu ea. Problema care a devenit ca o piedica in viata ei si care a urmarit-o intreaga viata, facand-o sa se intrebe intotdeauna daca a fost cu adevart dorita. Ba chiar sa ajunga pana acolo, incat sa spuna cu amaraciune ca poate era mai bine daca nu se nastea. Dar de ce sa nu fi fost dorita? La aceasta intrebare a incercat sa-si raspunda, dar singura, fara a avea curajul sa-si intrebe mama, pentru care motiv si-ar fi dorit mai mult un baiat decat o fata, atunci cand a aflat ca este insarcinata.
Atitudinea mamei fata de ea a fost una buna chiar daca a fost putin distanta, insa instinctul ei ii spunea ca altfel ar fi iubit-o daca s-ar fi nascut baiat. Aceasta a constituit un mare efort, pentru ca tot timpul a incercat sa-i faca pe plac mamei, ba chiar de cele mai multe ori purtandu-se ca un baiat, incepand chiar cu vestimentatia, dar si-a dat seama ca tot efortul nu a fost si nu este suficient, din contra parca distanta se adancea. Tatal insa a fost si este un mare admirator al ei, a iubit-o si o iubeste neconditionat, el dorindu-si fata si fata a avut.
Dar de ce mama isi dorea atat de mult un baiat, iar dand nastere unei fete a deranjat-o atat de mult? Poate ea insasi a avut aceeasi problema in familia de provenienta, poate ca avea un frate care era (sau doar simtea) mai iubit sau mai in centrul atentiei, ea considerandu-se intr-o minoritate sau exclusa, poate ca a considerat ca o fata este neputincioasa si nu poate face ce face un baiat, poate ca-si dorea mult mai multa atentie din partea tatalui sau toata atentia tatalui, atentie care era canalizata mai mult asupra fratelui/tii, poate ca si mama ei si-a dorit numai baieti, poate...sunt multi de poate care pot influenta o persoana. Inconstientul poate retine sau transmite mesaje si atunci cand noi inca suntem o micuta celula, dar aceasta celula va creste, si va creste cu ce-i va transmite mama, cu ce simte mama, cu suferintele sau bucuriille mamei, cu multumirile sau nemultumirile mamei, cu implinirile sau neimplinirile mamei, s.a.m.d. Pentru ca inconstientul nostru este un depozit unde se stocheaza absolut tot, dar scoatem din el doar ce vrea sa ne dea, constientizandu-le. Uneori constientizam o amintire pe care nu stim unde s-o localizam, alteori un miros ne declanseaza o amintire, alteori un gust, alteori un cuvant, alteori stim ceva si nu stim de ce stim.
Asa se face ca aceasta mama, care si-a dorit cu ardoare un baiat, dar a primit o fata, nu prea stia cum sa se comporte si ce sentimente sa arate, nu stia cum sa-si manifeste sentimentele. Toate aceste framantari si nemultumiri, se transmitea ca si cum erau vii, asupra celor din familie. Si mai ales asupa fiicei ei, care instinctual le acapara si nu stia ce sa faca cu ele si cum sa le primeasca. Tot ce putea face era sa incerce sa-i faca pe plac mamei, asa cum considera de cuviinta, insa simtea ca tot ce facea nu este de ajuns. Se intreba tot timpul ce ar putea face si daca face destul, ca macar sa se impace cu gandul ca mama ei este implinita si multumita.
Cauta un psiholog care s-o ajute sa inteleaga si sa treaca peste aceasta povara care o "bantuia" zi de zi, si in orice activitate si chiar in viata personala. Nu se putea detasa de acest gand, nici nu stia ce sa creada despre ea si cum sa se defineasca. Din felul de a se imbraca, contactul la prima vedere iti lasa impresia ca parca ar vrea mai mult sa fie masculina, decat feminina, iar asta ii producea o mare confuzie si un mare disconfort. I-am sugerat sa stea de vorba cu mama, insa a spus ca nu are suficient curaj si nici n-ar sti cum sa abordeze problema. Ce sa o intrebe si cum?
In situatia ei sunt destul de multe persoane, dar de suferit sufera toti: unii ca nu si-au indeplinit un vis, iar ceilalti ca este un vis neimplinit.
O mamica si-a dorit atat de mult o fata, incat facuse obsesie din asta, visand in permanenta numai fete, ca se plimba cu fetele, ca-si imbraca fetele, ea avand doar baieti. Numai ca insarcinata fiind cu ultimul, era atat de sigura ca este fata, incat incepuse sa-i vorbeasca asa cum vorbesti cu o fata, i se adresa cu "fata mamii", ba chiar la un moment dat ii pusese si un nume. In momentul cand a nascut si a fost anuntata ca este baiat, nici nu a vrut sa auda si a continuat sa-si priveasca copilul, ca si cum era fata. Acum baiatul este destul de mare, 11 ani, dar mama in continuare i se adreseaza cu "fata mamii".
Dorintele uneori se indeplinesc, iar alteori se pot transmite chiar si inconstient. Asa ca acest baiat "fata mamii", sa nu ajunga sa-si insuseasca o dorinta a mamei prin a-si induce un comportament identic cu al unei fete.

Licenţa Creative Commons
"Fata sau baiat?" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

luni, mai 16, 2011

Povestea unei transformari

Scriam intr-o postare mai veche despre subiecte tabu si mai spuneam ca o sa continui sa scriu despre viata sexuala si homosexualitate. Astazi o sa incerc sa redau povestea unei transformari, cu subiectele ei tabu in spate, o sa incerc sa redau viata unei fete care a fost candva baiat, insa o sa incerc sa povestesc cu putin inainte de a se naste el/ea, incepand cu parintii lui. Parinti care astazi nu mai traiesc, dar care cu voie sau fara voie au dat curs unor evenimente pe care le las sa le interpretati voi. Despre supersitii si mentalitati nu ducem lipsa, asa ca toate acestea si-au pus amprenta de-alungul vietii asupra unei familii care la inceput parea frumoasa, sanatoasa si cu un viitor bun. Parinti care au crescut impreuna, s-au jucat impreuna, au mers la scoala impreuna. Insa mai tarziu, in adolescenta lor, s-a mai intamplat ceva: s-au indragostit. Foarte frumos, nimic de zis daca nu erau rude, adica verisori de gradul I. Nu trebuie sa mai spun ca nimeni nu a fost de acord cand a auzit de aceasta iubire care isi vedea de cursul ei, transformandu-se intr-o alianta, alta decat cea reala. S-au casatorit, cu toata vehementa parintilor, rudelor, oamenilor din localitate, cu toate supersitiile existente si cu toate prejudecatile. Amandoi frumosi, tineri, foarte tineri, indragostiti. S-au mutat in capitala unde nimeni nu stia de alianta lor, acolo erau doar un cuplu indragostit, o familie care parea normala si implinita.
Mutandu-se, au lasat in spate acele superstitii sumbre, care spuneau ca daca sunt rude de sange vor fi blestemati, vor da nastere unor copii cu probleme si nu vor avea o casatorie normala. Foarte repede s-a nascut primul copil, baiat, care dadea familiei acel suflu al fericirii si implinirii. La cativa ani diferenta s-a nascut un al doilea copil, baiat si el, frumos si sanatos. Totul parea comnplet si se simteau fericiti si impliniti. Numai ca aceasta fericire nu a durat prea mult, tatal s-a imbolnavit brusc, degenerandu-se pe zi ce trece, avand manifestari disfunctionale dintre cele mai grave,  la inceput pierderea facultatilor mintale care a degenerat in dementa, care a atras de la sine o disfunctionalitate in toata familia.
Toti cei apropiati au adus in prim plan superstitiile despre aceasta alianta si efectele care oricum erau de asteptat sa apara, dintr-un simplu motiv, acela ca era o alianta "impotriva criteriilor crestine" si ca au fost pedepsiti.
Dupa foarte multi ani traiti in acest delir, in care familia a incercat sa traiasca alaturi de un tata si sot care ajunsese, datorita degenerarii psihice, sa-si maltrateze familia la modul cel mai delirant, a cazut la pat rapus de boli adiacente care nu aveau la prima vedere legatura cu boala psihica, insa nu se mai hranea, crezand ca nu are mancare pentru ca i-o fura altcineva, nu se mai imbraca pentru ca spunea ca nu are lucruri pentru ca le-a dat unui barbat care i le-a cerut, continuandu-si viata intr-o mizerie de nedescris, murind intr-un final rapus la pat de inanitie. Familia se mutase din acea locatie de ceva vreme, undeva in apropiere, dar sotia venea zilnic sa-i aduca mancare pe care a doua zi o gasea amestecata cu fecale si urina. O poveste de viata grea si halucinanta. Cei apropiati inca continua sa creada intr-o pedeapsa divina.
Dupa ceva ani, mama s-a recasatorit cu un barbat cumsecade, fara copii, dar care a fost de acord sa se implice in cresterea si educarea celor doi baieti, care s-au dovedit nu foarte usor de crescut, datorita unei libertati prost intelese si unor manifestari nervoase care facea sa creasca tensiunea de fiecare data, si de fiecare data cu multe probleme pe care cineva trebuia sa le rezolve. Despre cel de-al doilea baiat, se spunea adesea ca ceva nu este in regula cu el, fara ca cine sa defineasca acest altfel. Inca de mic avea atractie catre grupurile de fete, avea atractie catre jocurile specifice fetelor, jocuri care mai intotdeauna implica un joc de familie in care el era mama sau sora, avand tendinta de a maltrata pe cei mai mici, neputinciosi, sau chiar animalute. In casa se imbraca adesea cu lucrurile mamei, incepuse sa aiba un mers identic cu cel al unei persoane care defileaza pe podium, gesturile incepuse sa semene cu ale unei femei, vorba de asemenea. Oare nimeni din familie nu a observat aceste transformari? Cu siguranta ca da, insa e posibil sa nu stie sa le defineasca, sau ca poate inconstient refuzau o realitate care se desfasura sub ochii lor, acceptand-o in toata splendoarea ei. Dar la fel de sigur este ca oricat de mult s-ar fi discutat, drumul era deja stabilit inca de la nastere si bine definit. Discutia deschisa si acceptarea ar fi dus la evitarea unor evenimente care au urmat, evenimente dintre cele mai neplacute. Primeau in casa vizite ale unor barbati care le aduceau atentii, luand la diverse petreceri baiatul care pe atunci avea doar 14 ani si pe care il aducea inapoi dimineata, fara ca nimeni sa puna intrebari, cu atat mai mult cu cat de multe ori baiatul lor avea urme pe fata ale unor zgarieturi de unghii sau vanatai pe corp. Dupa perioada de inceput a anilor '90, acest baiat a plecat in Olanda, tara tuturor acceptarilor si transformarilor, unde a convietuit alaturi de un alt barbat, reusind sa-si faca unele modificari incepand cu tratamentul hormonal pentru a nu-i mai creste parul pe corp specific barbatilor, a urmat operatia de sani, la care s-a oprit, necontinuand si cu operatia de sex din lipsa banilor. Dupa ceva ani, si-a adus mama in vizita, mama care a fost pusa intr-o realitate pe care probabil nu a definit-o si a negat-o si care nu a reusit sa stea decat vreo cateva luni. Ajunsa in tara a inceput sa aiba probleme de sanatate, tensiunea ii era mereu intr-o crestere apropiata de atacul cerebral, care nu a intarziat sa vina. A murit singura, rapusa de ignoranta, de neacceptare, de suferinta si durere. Baiatul ei, care acum purta un nume de fata, a reusit sa vina la inmormantare unde rudele mai aveau putin si-l linsau, ocupati mai mult de el/ea decat de moarta care statea intinsa intr-un sicriu plin de flori si lumanari.
Acest barbat schimbat in femeie a ramas singur in casa parinteasca, singur cu viata lui, fara o viata care sa-l multumeasca, fara acceptare, fara serviciu, fara banii necesari transformarilor incepute. Arata jalnic, si s-a gandit ca daca si-ar da foc casei ar castiga niste bani de la asigurari, lucru pe care l-a si facut, dar rezultatul a fost altul decat cel planuit. A ramas de data aceasta intr-o casa arsa, goala, si la mila unui frate plecat in Italia la munca pentru propria lui familie. La un moment dat s-au gandit sa vanda apartamentul, impartind frateste banii, lucru pe care l-au dus la indeplinire, numai ca Diana (numele l-am schimbat) a terminat foarte repede banii pe droguri si cateva injectii de care avea mare nevoie pentru a mentine vie acea transformare inceputa.
Nu a reusit niciodata sa-si faca operatia de schimbare de sex, motiv pentru care se gaseste la granita dintre barbat si femeie, ducandu-si in continuare viata intr-o mizerie, decadere umana si intr-o degradare cu un final anticipat de toti. 
Superstitii, prejudecati sau o normalitate care ar fi trebuit acceptata inca de la inceputul manifestarii ei?

Licenţa Creative Commons
"Povestea unei transformari" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

sâmbătă, mai 14, 2011

Sesiune de poezie

P.S. Pentru ca ieri, cei de la Blogger si-au facut unele remedieri in propria bucatarie, postarea care ar fi trebuit sa apara, cand era aproape de finish, nu s-a putut salva si s-a pierdut. Am inteles ca nu am fost singura, citind pe "toateBlogurile.ro", si pentru ca nu am mai putut face nimic, ziua de ieri a ramas libera. Imi pare rau si este prima data cand se intampla asa, dar pentru mine a fost un impediment.

Astazi o sa incerc sa redau unele poezii, facand o selectie, care au fost scrise prin anii '90, dintr-o perioada de transformari, asteptari, visari si momente de trecere.

Miezul noptii                   

Orologiul, undeva, departe batea miezul noptii,
Si pasi rataciti in van se-auzeau strident
Precum un tic-tac monoton si trist,
Al inimii ce se zbate traind sentimente,

E miezul noptii si ma regasesc.

Undeva, departe, intr-o alta lume amutesc,
Tainic recladind castele de copii mai mari,
Ma zbat in miezul noptii, ma cutremur,
Descumpanita de linistea tacuta si banala,

E miezul noptii si ma pierd.

Orologiul, undeva, departe e cuprins de neguri,
Iar pasii nu se mai aud pe strada-ntunecata.
Ma regasec in vise ca-ntr-un cosmar etern
Unde solitara ma-ndrept prin locuri inutile,

E trecut de miezul noptii si-i pustiu.

by Constanta Constantin


Salcia

Pe malul lacului din satul meu natal,
Sta salcia cu bratele usor plecate-n jos.
Iar vantul, cu adieri suave le mangaie de apa
Cu unduirile ritmatice zbatandu-se de mal,
......Privesc induiasata.

Dar salcia se zbate de parca vrea sa urce
In cerurile negre de nouri si de vant.
Ciudat se misca-alene in plecaciuni miloage,
Udandu-si pletele de apa rece si de mal,
.....Privesc ingandurata.

Privesc de ani la salcia, parca, mereu batrana
De-atatea plecaciuni la apa ce vesnic o alina.
Iar intre ele prietenia stavila s-a pus
Legandu-se pe veci, una sa planga, iar alta s-o alinte,
.....Privesc duiosator si plec.

by Constanta Constantin


N-as vrea sa fiu trecut

N-as vrea sa uiti iubirea ce ti-o port,
Si nici candva sa poti sa dai uitarii tot;
As suferi sa stiu ca tot ce-a fost, a fost,
Spunand candva c-am fost ceva dar am trecut.....

Cand ma gandesc la tine, fiorii ma strabat,
Dar nu stiu ce sa fac, ma ameteste acest trecut;
Strident imi suna in urechi acest cuvant urat,
Dar asta e, am fost ceva si am trecut......

Dar m-amagesc crezand c-ai sa te-ntorci,
Chemandu-ma sa fiu a ta intotdeauna;
Si m-amagesc c-am sa iubesc o amintire inca vie,
Am fost ceva candva si-am parasit prezentul....

by Constanta Constantin                                                                                                                            

Licenţa Creative Commons
"Sesiune de poezie" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

joi, mai 12, 2011

Familia noastra, oglinda noastra

Toti avem o familie si provenim dintr-o familie, indiferent cum este ea constituita, iar aceasta familie este oglinda noastra, formarea noastra de dinainte de a face primii pasi. Fiecare avem o experienta de familie indiferent cum este ea, chiar si atunci cand ea lipseste, iar aceastea se adauga la experienta si formarea noastra. Ce se intampla in centrul si nucleul familiei spune totul despre noi, ne defineste personalitatea noastra si cele doua componente ale ei, caracterul si temperamentul. Dezvoltarea si evolutia noastra depind de relationarea din familie si aceasta se intampla inca de timpuriu, adica inca din pantecul mamei noastre, care are un rol important.
Evolutia noastra in familie depinde de mai multi factori, cum ar fi relationarea celor care fac parte din familie, abilitatile cu care isi conduc familia, implicarea, toleranta, atmosfera, credintele, atasamentul, dragostea, promovarile, cultura, educatia, etc. Cunoasterea, autocunoasterea si intercunoasterea isi incep cursul inca din copilaria timpurie, continuandu-si cursul definitivandu-se in adolescenta si tinerete, cand de regula se trece la o alta etapa, aceea de a ne dori sa ne construim propria familie, de a forma un cuplu.
Tendinta de relationare, formare si promovare, in linii mari, va fi aproape asemanatoare ca modelul de unde ne-am tras radacinile, de unde ne-am format, educat si crescut, de unde am pornit facand primii pasi. O familie in care nu s-a reusit sa se ajunga la o relationare cat de cat reusita sau o cunoastere si autocunoastere  va avea dificultati de a mentine un echilibru satisfacator intre membri care o alcatuiesc. Familiile cu un dezechilibru in comunicare, nu va face decat sa modifice structura de baza care mentine stabila si functionala o familie. Auzim atat de des vorbindu-se de comunicare, comunicare, comunicare, dar nu intotdeauna o abordam deschis, de cele mai multe ori asteptam ca evenimentele sa curga de la sine, negandindu-ne si la modul cum o face. Am intalnit persoane - si voi deasemenea - care spun "lasa sa afle singur/a cum sunt!", "daca ma iubeste ma va accepta asa cum sunt" sau "lasa ca trece, cu timpul ma va cunoaste", etc. Toate acestea nu fac altceva decat sa intrerupa o comunicare pentru un bun mers al relatiei, al familiei, pentru ca nedezbatandu-se si neabordandu-le, vom descoperi singuri ca timpul prielnic pentru acea problema s-a dus, nu mai are acelasi efect, ba chiar poate declansa un razboi interfamilial. Acolo unde lipseste comunicarea, va exista intotdeauna un deficit in relationare, iar membrii familiei nu vor putea cunoaste toate aspectele unei relatii bune si sanatoase de familie, decat prin prisma a ceea ce vede si aude. Si, bineinteles, nu orice comunicare este si cea mai potrivita. Daca vom incerca sa comunicam impunandu-ne doar punctul nostru de vedere, fara a-i da prilejul sa-l ascultam si pe celalalt, vom ajunge sa tipam, sa ne isterizam, sa gesticulam, ca intr-un final sa transmitem decat urlete.
Insa fiecare familie are un tipar dupa care se ghideaza, chiar daca privit din afara este cel mai deficitar, este un mod de a trai, al lor.
Uneori teama de a comunica ceva, ne face sa ne simtim plini de frustrari si complexe, si alegem tacerea in locul comunicarii, pentru ca este mai la indemana si mai facila, nu ne lasa descoperiti in fata unor subiecte carora nu le putem face fata, sau a unor probleme care nici nu stim de unde au plecat sau cum au aparut.
Familia, asa cum este, ne reprezinta si de cele mai multe ori suntem etichetati dupa familia noastra de provenienta. Sa nu uitam si de aspectul mostenirii genetice sau transgenerationale cum ar spune Freud, care are o mare insemnatate. Are o mare insemnatate, pentru ca fiecare dintre noi avem un arbore genealogic in spate, care, vrem sau nu, ne defineste, ne completeaza si ne diferentiaza. De ce persoanele care au posibilitatea isi construiesc arborele genealogic? De ce ni se spune adesea: "semeni cu...", facand trimitere la nu stiu ce ruda cu cateva generatii in urma? Intamplator? Nu. Doar ca nu se aprofundeaza acest aspect, atat.
Asa ca familia noastra este oglinda noastra si este in puterea noastra sa o facem cat mai vie, cat mai luminoasa si cat mai trainica.

Licenţa Creative Commons
"Familia noastra, oglinda noastra" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

miercuri, mai 11, 2011

Sa plangem!

Titlul poate parea ca o trimitere spre suferinta, insa nu este asa. Sa plangem nu este o rusine dar nu este nici o manifestare cu care sa ne mandrim, atunci cand o facem in mod repetat, din orice si destul de repede. Sa plangi este o manifestare naturala a ceea ce traim si simtim, si mai este si eliberator. Insa o categorie, care nu face cinste persoanei este a acelora care plang pentru a impresiona, pentru a atrage atentia sau pentru a-i face pe ceilalti sa creada ca aceasta manifestare este reala in trairea si suferinta ei, sau pentru a-i face pe ceilalti partasi la aceasta suferinta prefacuta, si stiti cu totii expresia "plange cu lacrimi de crocodil". Fiecare am intalnit in viata persoane care plang la o suferinta, care plang din bucurie sau care plang ca vor sa planga, aparent fara un motiv intemeiat. Aparent.
Viata, ne ofera momente multiple de care sa ne bucuram, iar unii dintre noi, isi pot manifesta aceasta bucurie cu lacrimi in ochi, pentru ca simt ca sunt atat de incarcati cu aceasta bucurie, incat le dau lacrimile care curg pe obraji neoprite. Dar viata, insa, ne ofera la fel de multe momente si de tristete, si durere, si de pierdere, incat simtim nevoia sa ne eliberam intr-un fel, si o facem plangand, unii dintre noi. Bineinteles ca nu toti se manifesta in acelasi mod, altii, mai introvertiti prefera sa-si ascunda aceasta manifestare pentru ca nu doreste sa i se vada suferinta afisata la vedere, dar acest efort in a se abtine ii poate costa mult si cu multa energie.
Se intampla sa fi auzit foarte des, si sunt sigura ca si voi, atunci cand e vorba de baieti, sa li se spuna ca nu pot plange de fiecare data cand ii doare ceva sau daca sufera, pentru ca baietii nu fac asta, ci doar fetele. Este o greseala sa inoculezi asemenea idei cu care va creste crezand ca oprindu-si manifestarile sa moara inca din fasa, este sanatos, sau etic sau iti strica imaginea. Este o greseala sa opresti o manifestare care vrea sa-si ocupe locul ei de drept, adica exteriorizandu-se. De ce sa planga doar fetele/femeile? Scrie undeva ca aceasta manifestare este caracteristica femeilor? Nu. La urma-urmei suntem construiti cu aceleasi organe si simturi, nu suntem diferiti din acest punct de vedere. Problema si diferenta consta doar in crestere si educatie. Pentru ca orice manifestare care incearca sa se exteriorizeze si incercam s-o oprim din anumite principii sau chiar orgolii, va iesi oricum la suprafata manifestandu-se altfel, pentru ca este in firea lucrurilor si a constructiei noastre sa fie asa. Sa ne uitam la copii, de la care avem foarte multe de invatat, si sa nu uitam ca am fost si noi copii, ei se manifesta liber, simt liber, nu isi opresc plansul daca vor sa planga. Noi, de ce sa facem altfel? Aici intervin foarte multi factori: cele enumerate mai sus, ar mai fi varsta, sexul, orgoliul, gandirea.
Dar sa incercam sa le luam intr-o ordine. Persoanele care se manifesta liber atunci cand au un motiv s-o faca, eliberandu-si astfel emotia prin plans, au motive sa creada ca fac parte dintr-o normalitate, pentru ca dupa aceasta manifestare de descarcare emotionala se vor simti mai "usori", mai bine cu situatia de fapt si chiar pot privi acea situatie care a dus la plans, mai detasat. Persoanele care plang din orice, ne putem gandi ca sunt persoane foarte emotive, care manifesta o mare neputinta in a-si exprima verbal simtamintele dar care simt si o oarecare nedreptate care se revarsa asupra lor prin manifestarile celorlalti la care nu pot face comentarii sau carora nu le poate tine piept, sau pur si simplu se simt nedreptatiti de situatie sau chiar de viata. O alta categorie este aceea a persoanelor care plang pentru a impresiona si a-si atrage atentia asupra lor, care considera ca manifestandu-se astfel sunt si credibili si vor atrage intelegere, mila si chiar dreptate. Persoanele de acest gen sunt persoane care doresc sa impresioneze, si de cele mai multe ori reusesc, dar ascund un prefacatorism greu de pus la incercare de ceilalti, insa cu timpul, daca suntem mai atenti la astfel de manifestari teatrale, ne vom da seama ca nu sunt persoane cu care dorim sa avem prea mult de-a face, numai daca vrem, intentionat, sa acceptam din dragoste, din altruism, din colegialitate, etc.
Concluzia este ca orice manifestare libera, fara s-o oprim sau s-o fortam sa iasa sau sa nu iasa, este eliberatoare si sanatoasa. Nu trebuie sa oprim ceva ce face parte din constructia noastra, pentru ca fiecare simt are rostul lui. Atunci de ce am mai fi fost inzestrati cu ele? Asa, doar sa le avem? Nu, nimic nu este in plus in constructia noastra, toate sunt bine aranjate. Doar noi venim sa le "taiem" elanul si sa le imputinam, crezand ca astfel suntem mai intregi sau mai completi si vom avea o imagine mai buna. Lacrimile, pentru un barbat care plange sau are lacrimi in ochi, n-ar mai fi barbat sau se crede ca da dovada de slabiciune? Cat de fals! Sa auzi spunandu-se ca "uite plange ca o muiere" sau "nu mai plange ca esti barbat", mi se pare ca suna si ca o discriminare, lasand la o parte aspectul sentimental care este important.

Licenţa Creative Commons
"Sa plangem!" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

marți, mai 10, 2011

Sa visezi frumos!


Vise! Toti visam si visam in doua moduri: cu ochii deschisi sau cu ochii inchisi. Toti dorim ca acele vise frumoase, indiferent de modul lor de manifestare, sa se indeplineasca. Visele planificate le facem de fiecare data cand ne organizam programul cotidian pe scurta sau lunga perioada, insa visele nocturne, viata onirica o avem atunci cand incercam sa ne odihnim, obositi de programul de zi cu zi, care tocmai il incheiem, indiferent cum a fost acesta. Viata onirica se poate manifesta in mai multe moduri: poate continua intelesuri si mesaje a ceea ce s-a intamplat in ziua respectiva, insa mesajele sunt intotdeauna codificate, astfel ca nu oricine decodifica mesajul, altele sunt premonitorii, altele sunt recurente, altele sunt de avertizare a modului nostru de viata. Dar intotdeauna facem presupuneri a ceea ce am visat si aceasta se intampla din cele mai vechi timpuri. Tot timpul oamenii au fost atrasi de viata onirica, de mesajele care se ascund in spatele cortinei trase in noapte, de starile pe care ni le transmite visul, de emotiile care ni le transmite si tot timpul incercam sa-i dam un inteles. Fiecare in stilul lui, sau asa cum a mai auzit pe ici si pe colo, si am auzit mereu de vise care simbolizeaza apa, soare, verdeata, mireasa, etc, dandu-i-se acele intelesuri pe care le-am inpamantenit deja si pe care toti le stim. Intelesul visului este greu de descifrat, si presupuneri au existat dintotdeauna si vor exista. Freud spunea ca visele sunt manifestari reprimate/refulate si ca de obicei sunt de natura sexuala. Jung, insa, nu era de acord cu Freud, ci credea ca visele noastre sunt de-o importanta capitala si ca ar trebui sa meditam asupra semnificatiei lor, pana reusim sa le gasim un sens. Dorintele nerealizate, se pot realiza in vis si tine de inconstient, care incearca sa aduca problemele la suprafata pentru a ne ajuta sa le rezolvam sau sa le infruntam. Curajul pe care il manifestam in vis, uneori nu este asemanator cu cel din viata vigila/cotidiana, unde putem fi persoane timide, ascunse sau lipsite total de curaj. Avem vise dintre cele mai ciudate si, uneori ne trezim inspaimantati si povestim cu patos despre visul care l-am avut si caruia nu stim ce inteles sa-i dam. Uneori visam persoane dragi care nu mai sunt printre noi si retinem, poate, un mesaj pe care incercam sa-l descifram sau sa-l urmam. Dar de cele mai multe ori nu retinem nimic, iar asta ne frustreaza si ne face sa ne mentinem starea aceea din vis, in speranta ca poate ne amintim macar franturi din vis, pentru ca tot ce am retinut a fost doar emotia simtita, care a fost buna sau nu. Uneori ne trezim plangand si spunem ca daca am plans in vis, suntem bucurosi in ziua respectiva. E frumos sa crezi ca daca plangi in vis esti bucuros a doua zi si nu are ce rau poate face un asemenea gand, decat sa-ti redea o stare pozitiva si ganduri pozitive. Parerea mea este ca atunci cand mergem la culcare sa incercam sa ne relaxam, sa avem ganduri si stari dintre cele mai pozitive, pentru ca daca mergem la culcare stresati, plini de ganduri negative, la fel va fi si visul nostru, plin de stari care reda negativismul pe care nu l-am lasat la usa dormitorului.
Daca avem vise de neplacere, ne putem gandi ca au venit cumva ca o pedeapsa a ceea ce poate am gandit in cursul zilei, poate ceva indecent, poate ceva care nu ne caracterizeaza si asupra gandului nostru am revarsat o avalansa de vinovatie care se manifesta in visul nostru si nu intelegem de ce a trebuit sa visam ceva care nu ne face placere. Visele, in general sunt stimulate de viata noastra si careia ii dam frau liber sa se manifeste necenzurat, dar visele noastre pot fi si mesagerele unor boli, ne atentioneaza daca avem vreo afectiune, si ne atentioneaza in felul lui, prin imagini pe care trebuie sa le deslusim mesajul si chiar fac trimitere la respectivul organ, aratandu-ne ceva de care sa ne legam in interpretarea noastra, un obiect sau altceva prin care sa asemanam respectivul organ, sau ne atentioneaza daca avem un mod sanatos de viata sau nu. Unele persoane spun ca nu viseaza sau nu tin minte, dar nu este asa. Toata lumea viseaza dar nu toti tinem minte visul, atat. Unii viseaza alb-negru, iar altii in culori.
Despre vis se poate spune foarte multe, s-a incercat traducerea lui in fel si chip, iar in sensul acesta internetul este plin de tot felul de site-uri care traduc visele, dar daca doriti o traducere mai buna si profesionista, apelati la un profesionist, el va sti sa va redea sensul adevarat al visului vostru, cu ajutorul vostru, bineinteles. Tot ce trebuie sa faceti este doar sa incercati sa-l tineti minte, si stiu, nu este intotdeauna asa, dar va puteti concentra macar pe ce ati simtit in vis (e foarte important), culorile care predomina mai mult, simboluri daca descoperiti, persoane, anotimpuri, etc.. Si foarte important daca aveti vise recurente, adica acele vise care se tot repeta, acestea chiar trebuie intelese, pentru ca inconstientul incearca necontenit sa ne avertizeze de o anumita problema pe care trebuie neaparat s-o luam in seama si s-o rezolvam.
Si sa mai retinem un aspect: noi suntem priza la care se conecteaza visul!

Licenţa Creative Commons
"Sa visezi frumos" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

luni, mai 09, 2011

Numaratoare inversa

Orice numaratoare incepe de la zero, cam asa invatam in primii ani de scoala, cand incepeam sa facem cunostinta cu cifrele si invatam sa le combinam. Mai tarziu, invatam ca dincolo de zero, pe o scala, mai exista cifre si cu minus. Si tot asa. Nimic spectaculos. Dar cand numaratoarea aceasta o inveti pe propria piele si in propria viata, parca nu mai suna atat de bine, mai ales cand incepi sa numeri dincolo de.......zero. Cam asa isi incepea discursul o doamna trecuta bine de 70 de ani, asezandu-se pe banca alaturi de mine.
Am fost surprinsa sa aflu ca aceasta numaratoare a ei incepea o data cu apropiata mutare intr-un azil, numaratoare pe care, din punctul ei de vedere incepe de la zero in jos. Adica minus? Nu prea am inteles, dar nu doream sa fac intreruperi, asa ca am lasat nelamurirea mea..........nelamurita. Am dat peste o batranica, sau mai bine zis ea a venit la mine, cu chef de destainuiri, si fara sa stie a dat peste cine trebuie, adica peste mine, care-mi place sa ascult povesti de viata, altele decat cele pe care le cunosc sau le-am experimentat. Nu stiu daca era de mult timp prin zona, cert este ca a venit si s-a asezat langa mine, sa-mi tina companie, mi-a zis. Asa ca totul a decurs de la sine. A inceput sa povesteasca.........
Amintindu-si de viata si de tot ce a strans in ea, cu amintiri, realizari, pierderi, dezamagiri, acum cand trage linie, se intreaba la ce bun! Sa ajungi intr-un azil? Nu-i vede rostul dar nu vede nici altceva, decat sa inceapa o numaratoare a anilor ce i-au mai ramas de trait printre straini. Numai ca acest trait printre straini, nu este ca atunci cand a plecat de la parinti pentru a-si intemeia propria familie, adunand anii frumosi care i-a trait alaturi de un sot care s-a dus cam de mult, lasand-o in plinatatea varstei si cu un morman de amintiri. Copii nu are, dar are stranse in suflet amintiri carora nu vrea inca sa le dea drumul, amintiri ale unei copilarii frumoase si fara griji, amintiri cu o viata senina, fara grija anilor care se adunau pe umerii ei si fara ca ea sa-i simta. Nu i-a simtit cat a trait sotul ei, fie-i tarana usoara! spune de fiecare data cand pomeneste de el, cu o oarecare nostalgie, nostalgie in care traieste inca si de care nu se dezlipeste. Acum? Ce-a ajuns acum? A ajuns sa depinda de altii, a ajuns sa-si astepte o pensie care urmeaza sa nu mai fie a ei, a ajuns sa plece dintr-o casa in care a strans viata ei si a celor dragi, a ajuns sa faca numaratori, de data aceasta numarand anii care i-au mai ramas de trait, intotdeauna dandu-si cu presupusul. Nu stie cati, dar isi doreste sa fie cat mai putini, ca acea numaratoare care o face sa nu o oboseasca prea mult. Dar cel mai important si cel mai mult isi doreste sa aiba inca sanatate, acea sanatate de care s-a bucurat pana acum. Incearca sa se incurajeze, spunandu-si ca si asa singuratatea o macina prea mult, iar acum va avea cu cine sa-si imparta amintirile, bucuriile si va avea cu cine face numaratori. Mai spera ca viitorii parteneri sa nu fie prea senili, spune ea, ca altfel nu va avea cu cine sa impartaseasca tot ce are de impartasit.
Fara sa spuna direct, trag eu concluzia ca durerea cea mai mare este si a ramas una singura: aceea ca nu a avut copii, dar nu o recunoaste direct, nu stiu din care motiv, poate are motivele ei pentru care nu vrea sa vorbeasca deschis despre asta si nu am intentionat sa intru in detalii, decat daca ar fi dorit sa vorbeasca. Imi placea s-o ascult, avea multe de povestit, iar felul cum relata unele evenimente, parca te facea sa crezi ca ai "deschis" o carte nepusa in tipar. Avea un fel anume si frumos de a povesti, incat parca te intrebai mereu  ce mai are de povestit sau ce mai urmeaza, nu-ti lasa timp sa aprofundezi ceva anume la care vrei sa mai si intrebi cate ceva. Si acesta poate fi un mod de a ascunde sau a nu dori sa deschizi o pagina a unui eveniment. Poate ca avea regrete, poate ca a suferit, poate ca a gresit, poate..........imi lasa loc de interpretari. Dar nu a intrat in detalii, generaliza. Ma gandesc ca poate va intra in detalii, acolo, cu viitorii ei parteneri de vorba, cine stie?!
Ne-am despartit intr-un tarziu, cu regretul ca parasesc pe cineva intr-o numaratoare care incepe de la zero, cu regretul ca poate nu voi mai avea ocazia sa reiau aceasta sueta cu o doamna care pleaca ingandurata cu ale ei amintiri si regrete, si cu regretul meu ca nu voi apuca sa stiu finalul. Un final pe care nimeni nu vrea sa-l priveasca in fata, nici macar aceasta doamna de 79 de ani, pe care am cunoscut-o intamplator.
Cate astfel de doamne si domni nu si-au dorit ca vreodata in viata lor, sa fie cineva care sa le asculte povestea?
Multi si multe, raman doar necunoscuti care si-au scris povestea vietii in file nescrise, romane pe care am fi putut sa le citim sau romane cu care sa ne delectam intinsi intr-un fotoliu, acasa in confortul persoanal.

Licenţa Creative Commons
"Numaratoare inversa" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

vineri, mai 06, 2011

Ma iubeste, nu ma iubeste, ma iubeste...

Spuneam asta de fiecare data cand rupeam petalele unei flori, intr-o asteptare dulce-amaruie si nutream dorinta ca ultima petala sa fie cu "ma iubeste", final care iti dadea o stare egala cu certitudinea, o stare de beatitudine, inducandu-ne o stare de fericire, imaginandu-ne ca sentimentele pe care le nutream erau, in egala masura la fel simtite si de partener sau partenera. Sunt convinsa ca foarte multi l-ati practicat, indiferent de varsta, indiferent ca va jucati sau chiar doreati sa se adevereasca. In mod special in adolescenta! Si eu, bineinteles! Crescuta la tara, intr-un peisaj frumos, curat, pe care nu l-am apreciat atunci dar dupa care tanjesc acum, peisaj care imi evoca amintiri ale copilariei cu jocurile care acum au disparut, in mare parte, dar pe care le practicam cu mare placere. In mod special in vacanta mare pe care o asteptam cu nerabdare, mai ales ca satul se umplea de baieti si fete veniti din oras in vacanta la bunici, si pe care-i asteptam cu mare placere, nu numai pentru a petrece impreuna, dar aveai si de unde alege un prieten de care sa te indragosteti, nu-i asa?!
Iar iubirea pe care o simteam in adolescenta, nu are, nicidecum, aceeasi definitie sau "gust" cu iubirea simtita mai tarziu sau acum (fiecare cu varsta pe care simte ca o are). Iubirea nu are varsta, se tot spune si vedem asta de fiecare data. Presupun ca fiecare etapa, cand simtim ca iubim, are o alta nota, o alta intensitate, o alta simtire si o alta definitie, mai ales ca se asterne experienta.  Experienta pe care o invatam din greseli, din amagiri, din esecuri, din suferinta, din pierderi, din dorinta de a avea mai mult. Iubirea este schimbatoare si nu merge tot timpul mana in mana cu fericirea si cu siguranta sentimentelor.
Ne mai schimbam iubirea si atunci cand ne schimbam pozitia sociala. Pentru ca altfel iubeste cineva cand se afla pe o scara ierahica medie si altfel iubeste cineva care urca pe alta treapta. Altfel iubeste cineva care are bani si altfel iubeste cand nu are. Daca definim iubirea si dupa statut, iar astazi suntem obisnuiti s-o definim si asa, nu gresesc sa spun ca pentru multi iubirea se calculeaza dupa portofel, si vedem acest lucru destul de des. Sau ne plictisim sa iubim aceeasi persoana, cautam mereu ceva nou si revarsam o cascada de iubire intr-o directie care poate fi amagitoare, pentru ca incercam s-o facem dintr-o frica interioara care ne macina si avem impresia ca nu mai avem timp sa iubim, numarandu-ne anii care trec, asta ne face sa ne gandim ca imbatranim, iar pentru asta vrem sa ne demonstram, in primul rand noua, ca inca mai putem iubi sau ca inca mai putem fi iubiti.  
Dar ce iubim si pe cine iubim? Ne iubim in primul rand pe noi, suntem egoisti, si nu realizam ca frica pune stapanire pe ce simtim cu adevarat, ne pacaleste ocupandu-si locul pe care il cedam de bunavoie. Iubirea este o himera in aceasta situatie si vrem mai mult sa simtim ca pe langa iubirea pe care noi o simtim pentru noi, de ce n-ar mai fi si altcineva care sa ne iubeasca?
Iubirea este acea margareta cu petale pe care le rupeam si le numaram in asteptarea unui raspuns care sa ne satisfaca, petale pe care le rupem si le aruncam, in dorinta noastra de a avea o certitudine ca suntem iubiti cu adevarat. Altii isi cauta acest adevar al iubirii pe la vrajitori, pe la clarvazatori, dar nu cauta unde trebuie, adica tot la ei. Sunt multi care nu sunt in stare sa iubeasca sau n-au simtit niciodata asta, si o confunda cu cine stie ce simtire venita dintr-o necesitate. Altii declara ca iubesc din prea multe complexe adunate in propria fiinta, fara sa si le recunoasca sau sa le constientizeze, iar nevoia de a se simti iubiti ii face sa creada ca si ei iubesc. Iubirea este narcisica de cele mai multe ori.



Licenţa Creative Commons
"Ma iubeste, nu ma iubeste, ma iubeste..." de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

joi, mai 05, 2011

De ce ne este frica?

De ce ne este frica sa ne spunem problemele? De ce ne intereseaza ce spun ceilalti? De ce sa preferam sa le strangem, sa le strangem, sa le strangem? Acest strans in straturi suprapuse, forteaza sa iasa la suprafata intr-un moment al vietii, poate chiar atunci cand nu este cel mai prielnic moment, nelasandu-ne posibilitatea sa ne mai manifestam favorabil noua, de data aceasta. Nu ne lasa aceasta posibilitate pentru ca stranse in multi ani, acestea incep sa se contopeasca, formand un mare strat de probleme la care nu putem face fata si nu vom sti cum sa le rezolvam si cu care sa incepem. Nu este tocmai o idee excelenta sa le strangem, nespunandu-le si nedeclarandu-le, pentru ca produc ravagii, si nu gresesc daca fac o comparatie cu cancerul care macina tot in interior, precum un tavalug.
De ce oare se evita calea care ne este mereu la indemana, aceea de a ne exprima si a ne exterioriza problemele, este o intrebare la care exista fara ezitare raspuns. Mereu am spus ca raspunsul este in noi si toate rezolvarile sunt in noi. Aceasta frica manifestata in fel si chip, sau atatea chipuri cate vrem sa-i dam, nu este prietena noastra. Avem simturi cu care am fost inzestrati, avem capacitati cognitive si o flexibilitate pe care nu o exploatam la potentialul maxim, in sensul bun. Desigur, ca este mai la indemana sa alegem toleranta, compasiunea, tacerea si nelinistea, in ideea in care decalarandu-le avem impresia ca suntem descoperiti si ne imaginam ca impresia pe care am dorit sa se vada in exterior si la care am "muncit", nu va mai fi aceeasi. O normalitate anormala la care se depune efort si multa energie, pentru o imagine care nu vrem sa fie a noastra. Destul de multe persoane aleg tacerea in locul comunicarii, astflel, intr-o buna zi constata ca atat de lent si profund s-a instalat depresia, anxietatea, tulburari isterice si altele, ca nu mai suporta nimic si pe nimeni, ca nu mai are chef de nimic si de nimeni. Nu va mai avea chef nici de propria persoana. Un om sanatos psihic, se manifesta activ, are placeri ale activitatilor curente sau planificate, promoveaza o etica a comunicarii libere si frumoase, active. Un cuplu care lasa ca lucrurile sa mearga de la sine, in virtutea inertiei, fara a-si comunica indoielile, problemele sau intrebarile care poate par jenante sau fara justificare, nu face altceva decat sa deterioreze relatia si sa participe la erodarea uniunii pe care si-a dorit-o si la care a participat afectiv si efectiv.
Un cuplu, impreuna de 17 ani, cu copii relativ mari, si care si-a pus bazele casatoriei pe alte principii decat cele care ar trebui sa stea la baza uniunii, adica dragoste, intelegere si atasament, au evitat voit sa discute la inceput o problema care mai tarziu le-a afectat major relatia de familie. Dupa 17 ani s-au trezit ca nu au nimic in comun, ba mai mult au constat ca reprosurile pe care si le faceau erau vechi de 16-17 ani, stranse, evitate, neaduse in discutie, nerezolvate, dintre cele mai urate si cu conotatie negativa cu trimiteri la inselatorii, minciuni, relatii extraconjugale, iesind la suprafata frustrari care au mocnit atata timp. S-a ajuns pana acolo incat sa se discute paternitatea unuia dintre copii. Manifestari dintre cele mai nocive, si spre a se face auziti si intelesi, fiecare isi manifesta isteria pe culmile cele mai inalte. Si ce au facut? Nimic. Au continuat acelasi mod de viata, iar dupa episoadele de isterie avute, au inceput sa manifeste din nou aceeasi tacere si lipsa de comunicare in care vor strange inca niste ani, cine stie cati vor mai trece, in care vor strange aceleasi frustari vechi la care vor mai veni si unele actuale, aceleasi probleme, aceeasi neincredere. La un moment dat au gasit de cuviinta ca ar trebui sa se separe, dar nu a fost o rezolvare, erau atat de "stransi" de masochismul atasat, incat au considerat ca alt mod de viata parca nu se cuvine.

Licenţa Creative Commons
"De ce ne este frica" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

miercuri, mai 04, 2011

Roman de familie

Va propun sa lucram impreuna. As dori si mi-ar placea, chiar si sub protectia anonimatului, daca nu doriti sa va etalati numele adevarat, sa-mi redati povestea  romanului vostru de familie in doua ipostaze  si o dorinta de schimbare:

Cum este romanul de familie?
  1. Asa cum am visat sa fie, cum mi-am dorit;
  2. In realitate este altceva, nu asa cum mi-am dorit;
  3. Ce ati dori sa faceti, sa schimbati, in situatia in care va incadrati la punctul 2.
Astept aproximativ 10 astfel de povesti "Roman de familie", dupa care le supunem la vot pentru public, intr-un mic sondaj. Ce spuneti? Va tenteaza? Mie mi se pare ca suna interesant.

Va astept sa mi le trimiteti pe email constacon.psylife@blogger.com , cu mare drag.
                                                                      consta_concon@yahoo.com

marți, mai 03, 2011

Pe nevazute

Povestea blogului.
Bineinteles ca blogul meu! Aceasta poveste a inceput pe la jumatatea lunii februarie, nu intamplator, ci din dorinta si placerea de a scrie, de a-mi "etala" gandurile, experienta si o realitatea asa cum o vad eu. Initial am plecat de la ideea ca as dori sa-mi fac un site, dar cautand si cautand, am descoperit ca preturile cerute nu-mi lasau loc de prea mult entuziasm, dar cum perseverenta este mama susccesului sau a rezolvarii, am continuat cautarile incepand sa fac cautari cu ceva pe gratis. Nu va imaginati ca am avut succes si cu asta in cautarile mele, care s-au prelungit mult si bine (nu va spun cat) si cat incercam sa-mi mentin optimismul, increzatoare! Eram atat de adanc bagata in tot felul de cautari, incat mi-am zis ca nu am cum sa nu gasesc. La inceput cu entuziasm, dupa care incepea sa se mai diminueze. Eram incantata?  Nici gand, eram chiar dezamagita, pentru ca nu stiam sa caut exact ce doream. Dar cum internetul, o mare descoperire dar si o mare pacoste, mi-a venit in ajutor, pentru ca din punctul meu de vedere ma consider o novice in ale netului, asa ca in orbecaiala mea ma pricepeam cel mai bine si eram experta sa  tot scriu in bara goala de la google si sa dau search dupa search. Am dat la search-uri de mi s-au tocit unghiile. Intr-o buna zi am vazut pe undeva scris ceva despre bloguri. Ce erau, habar nu aveam, dar faptul ca scria pe acolo pe undeva ca poti sa-ti faci blog gratis, normal ca m-a facut curioasa.
Si, uite asa, am inceput cu greu constructia, nu a unei case, ci a unui blog, care mi-a consumat zile si niste nopti. Poate e de ras, dar oricum nu m-a vazut nimeni "in salopete" muncind de zor sa-mi construiesc blogul. A fost greu, dar dorinta ca trebuie sa-i dau un chip, m-a facut sa nu dau inapoi. Cand am mai inceput sa-mi dau seama de mai multe si intrand si pe alte site-ri sau alte bloguri, am inceput si eu sa caut pentru al meu, ca doar trebuia sa-l termin, imi imaginam eu cu incantare. Dar nu a fost asa, pentru ca mi-am dat seama ca in fiecare zi mai poti adauga cate ceva, nu m-am gandit nicio clipa ca o sa-mi consume atata energie si timp, ca la un moment dat o sa-l termin. M-am inscris si eu pe unde cred ca s-a inscris orice blogger, adica asta presupune s-o iei tot timpul de la capat. Asta cu constructia.
Referitor la ce aveam sa scriu, aveam o idee inca de la inceput, imi propusesem sa incerc sa scriu cate ceva in fiecare zi, adica de luni pana vineri, inclusiv, iar pentru weekend ceva recomandari de relaxare. La inceput imi suna ca un plan de care ar trebui sa incerc sa ma si tin. Subiecte? M-am gandit ca gasesc, fara insa sa ma gandesc pe termen lung. Am fost intrebata, chiar cu ironie de cineva, la ce-mi foloseste si ce castig am din asta?! Altcineva m-a intrebat de unde-mi iau subiectele si cat o sa reusesc sa fac asta?! E treaba lor, cumva?, mi-am zis eu. Am inceput sa scriu si dupa aceea ce mai trebuie sa fac? m-am intrebat. In timp am constatat ca mereu ai ceva de facut, ca esti ca intr-o casa unde mereu o iei de la capat.
Daca este vorba de subiecte, viata insasi este plina de asa ceva - a mea, a voastra, a tuturor -, trebuie doar sa le culegi si sa incerci sa le asterni undeva. Eu le astern aici. Numai ca eu scriu in necunoscut. Voi, care sunteti cei multi, cititi si dati verdicte: bune sau nu. Numai ca eu sunt la vedere. La vedere in scris si la vedere ca persoana. Pe cand voi, voi sunteti multi si necunoscuti, aveti nume pe care nu le cunosc. Deocamdata, reprezentati doar niste cifre intr-un trafic sau intr-un counter flag (care nici nu afiseaza prea bine) si atat. Aceste cifre afisate au nume si traiesc. Ah, mai stiu, cateodata de unde faceti cautarile sau cateodata pe ce faceti cautari. Si mai stiu ce cititi, dupa statisticile din spatele paginii principale. Si mai stiu ceva. Stiu ca exista o mare tristete, durere si suferinta. Cautarile dupa cuvintele cheie pe care le faceti, imi dezvaluie ce cautati si am vazut cautari pe durere, pe tristete, pe suferinta, pe dezamagire in dragoste, si tot asa. Nu am vazut cautari de dragoste, de bucurie, de fericire, de........bine. Nu inseamna ca nu exista! Eu vorbesc doar ce constat aici, la mine, in bucataria pe care voi n-o vedeti, si nu e de bine. De ce ar cauta cineva doar afisarea suferintei? Doar daca sufera? Dar nu e tocmai cautarea indicata ca fiind un pansament pentru suferinta avuta. Ar trebui sa fie invers. Iar acel search de care tot vorbeam, ar trebui facut in interiorul fiecaruia, poate in acel suflet de care vorbeam in postarea "Definitii", pana "scoate" cauza la care trebuie lucrat. Imi suna a masochism, a tortura, in situatia in care cineva sufera foarte tare dar cauta tot mereu subiecte asemanatoare cu starea avuta (vezi postare "Masochismul moral", ca idee). Ma intristeaza sa fac asemenea constatari, dar ramane doar o constatare empatica a unor cautari facute de nu se stie unde. Pe nevazute fac constatari pentru voi, cei de pretutindeni si fara nume (pentru mine) si care reprezinta doar un numar afisat pe undeva.

luni, mai 02, 2011

In spatele desenelor si jocurilor, suntem noi

Nu m-am putut abtine sa nu abordez un astfel de subiect, din foarte multe motive. Care ar fi acelea? As putea enumera cateva si m-am gandit sa incep cu desenele copilariei, atat de frumoase, atat de deschise, atat de sincere, care dezvaluie adevaratele sentimente, stari, visuri, bucurii, tristeti, nelinisti, realitatea. Copii fiind desenam din placere, o facem ca pe o activitate care ne dadea satisfactie, care ne umplea timpul placut, dar si o activitate in care traiam, ne regaseam si "vorbeam" altfel decat o puteam face verbal. Uneori desenam familia, alteori desenam peisaje pline de flori, cu soare, luna, copaci, gradini, case, etc. Numai ca arareori cineva observa ceva sau incearca sa interpreteze desenul, arareori parintii isi fac timp sa se aseze la masa cu copilul lor si sa deseneze impreuna, sa-l intrebe cam ce ar dori sa deseneze, sa-l intrebe de tema care si-a propus sa o deseneze si de ce, astfel dezvoltandu-i inainte de toate dorinta de comunicare, insa poate fi si un moment in care poate afla starea lui, petrecand astfel un timp placut impreuna, timp care pentru un copil este foarte important. Ati constat cat de concentrat este un copil cand deseneaza si cat este de patruns? Da, pentru ca el atunci traieste sau retraieste o stare, se dedica in totalitate sau poate fi un refugiu pe care, la nivel senzorial, nu ai cum sa nu intri in contact. Parintii, daca nu o fac, ar putea sa aloce macar putin din timpul lor pentru a petrece cateva momente desenand impreuna, ar putea descoperi ca este o activitate placuta si relaxanta. Nu neaparat daca ar face asta ar putea interpreta ceva din desen dar va patrunde in lumea lui impreuna cu el, activitate care inseamna comuniune, inseamna atasament, dragoste. Poate ca la gradinita si la scoala ar trebui sa se faca mai multe interpretari ale desenelor, acest lucru presupunand persoane cu pregatire adecvata, astfel s-ar afla din timp daca un copil are probleme sau nu.
Intr-o zi am mers la scoala la nepotul meu, care era pe atunci clasa a doua, si asteptandu-l sa vina de la o repetitie de dans, mi-am petrecut timpul in clasa lui rasfoind desenele copiilor, colegi cu nepotul meu. Asa ca m-am asezat intr-o banca in brate cu un dosar voluminos si am inceput sa privesc admirand desenele imaginative ale copiilor, patrunsa fiind de fiecare in parte. De la prima vedere am constat ca o mare parte din ele erau desenate atat de intens cu negru, incat aproape ca nu vedeai ce mai era in peisaj. Starile transmise au fost nenumarate. Unele dintre ele mi-au transmis o stare de neliniste, altele mi-au transmis o stare de suparare, altele de fericire, altele de dezbinare, iar altele o stare de prizionierat, de lipsa de spatiu si de neregasire. Desenele lor, si ce incearca sa redea pe coala de desen, vorbea despre ei si viata lor de familie, de starile lor, de emotiile lor si de cum isi doresc sa fie sau cum sa fie atmosfera in care traiau. In desen reda realitate starilor, dar poate reda si dorinte, ies la suprafata intrebari nepuse, suferinte, nemultumiri, tulburari si bucurii. 
Intr-un desen, de exemplu, destul de viu colorat, un copil desenase in mijlocul colii, asezat pe vertical, o biserica in varful careia era asezata o cruce alaturi de un ceas, iar in usa bisericii asezate doua femei aproape de aceeasi vartsa, am presupus dupa coloristica hainelor si parul dezpletit. Insa sus, in dreptul unui geam era o imagine a unei femei-fantoma, destul de stilizata.  Privind desenul, m-am gandit ca acel copil poate se simtea incorsetat de o situatie pe care nu o putea controla, poate ca in casa/familia lui erau mai multe femei decat era obisnuit si nu-si putea exprima starea, poate ca acea fantoma stilizata reprezenta femeia care era in plus in familia lui si care-i "bantuia" casa in care nu se mai simtea in siguranta si in liniste, gandind ca ea este singura raspunzatoare de starea de inconfort pe care o simtea. Biserica in desen poate ca era singura care-i reda starea de liniste, de confort, de stabilitate, poate ca invatase ce reprezenta biserica si ca ea il poate reprezinta pe Dumnezeu, care protejeaza si apara. Dar biserica mai poate fi interpretata si ca locuinta/casa lui, care ar trebui sa dea siguranta, stabilitate, liniste, fericire.
Cand au aparut copii de la repetitie, m-au gasit cu desenele pe banca si am inceput sa vorbim despre ele, amuzandu-ne, fiecare incercand sa-si laude capodopera in felul lui propriu, spunand fiecare despre ce ar reprezenta. Asa ca fara prea multe eforturi am aflat ce-i cu desenul cu biserica, desen dealtfel destul de frumos in ansamblu. Pe scrurt, fantoma stilizata, o reprezenta pe bunica lui, o femeie foarte trista, care plangea mai mereu si care isi expunea in permanenta problemele. Celelalte doua femei din cadrul usii bisericii o reprezenta pe mama si o matusa care dadeau un fel de siguranta casei, "pazeau usa" de a nu intra persoane care sa-i destabilizeze confortul. Copilul nu-si dorea altceva decat starea de liniste si bucurie de dinaintea venirii bunicii si dorea ca ea sa plece (probabil cam asta reprezenta si ceasul de deasupra turlei bisericii).
Culorile si simbolurile folosite intr-un desen, sunt si ele la fel de importante, pentru ca si ele transmit starea afectiva simtita si traita. Orice desen are povestea lui si vorbeste despre persoana mai mult decat isi doreste sa arate sau isi da seama, pentru o face inconstient. Dar nu numai desenele vorbesc, etaland stari, ci si jocurile, care in mare parte acum se practica pe internet de copii si chiar de adulti.
Fiecare stie ce si care joc il practica si cat timp, indiferent de ce natura: violenta, gradinarit, constructii, razboi, horor, science fiction, iubire, etc. V-ati gandit vreodata care este motivul pentru care v-a tentat sau va tenteaza vreun joc? Si de ce il jucati mereu si mereu? Sau de ce schimbati tematica jocurilor, uneori? Are mare legatura cu viata si cu evenimentele din viata, cu starile, cu dorintele, cu nelinistile, cu tot ce ne inconjoara. Pentru ca si desenele si jocurile "vorbesc" despre noi. Eu, cu foarte multi ani in urma, eram preocupata de un anume joc si eram tentata sa-l joc mai mult decat mi-as fi imaginat vreodata, alocandu-i mult prea mult timp decat ar fi trebuit, m-am intrebat la un moment dat de ce sunt atat de magnetizata de acel stil de joc.
Dar intrebandu-ma, pentru ca eram deranjata de atractia mult prea mare fata de joc, am vrut sa aflu si raspunsul, care nu a intarziat sa vina.

Licenţa Creative Commons
"In spatele desenelor si jocurilor, suntem noii" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.