De ce ne este frica sa ne spunem problemele? De ce ne intereseaza ce spun ceilalti? De ce sa preferam sa le strangem, sa le strangem, sa le strangem? Acest strans in straturi suprapuse, forteaza sa iasa la suprafata intr-un moment al vietii, poate chiar atunci cand nu este cel mai prielnic moment, nelasandu-ne posibilitatea sa ne mai manifestam favorabil noua, de data aceasta. Nu ne lasa aceasta posibilitate pentru ca stranse in multi ani, acestea incep sa se contopeasca, formand un mare strat de probleme la care nu putem face fata si nu vom sti cum sa le rezolvam si cu care sa incepem. Nu este tocmai o idee excelenta sa le strangem, nespunandu-le si nedeclarandu-le, pentru ca produc ravagii, si nu gresesc daca fac o comparatie cu cancerul care macina tot in interior, precum un tavalug.
De ce oare se evita calea care ne este mereu la indemana, aceea de a ne exprima si a ne exterioriza problemele, este o intrebare la care exista fara ezitare raspuns. Mereu am spus ca raspunsul este in noi si toate rezolvarile sunt in noi. Aceasta frica manifestata in fel si chip, sau atatea chipuri cate vrem sa-i dam, nu este prietena noastra. Avem simturi cu care am fost inzestrati, avem capacitati cognitive si o flexibilitate pe care nu o exploatam la potentialul maxim, in sensul bun. Desigur, ca este mai la indemana sa alegem toleranta, compasiunea, tacerea si nelinistea, in ideea in care decalarandu-le avem impresia ca suntem descoperiti si ne imaginam ca impresia pe care am dorit sa se vada in exterior si la care am "muncit", nu va mai fi aceeasi. O normalitate anormala la care se depune efort si multa energie, pentru o imagine care nu vrem sa fie a noastra. Destul de multe persoane aleg tacerea in locul comunicarii, astflel, intr-o buna zi constata ca atat de lent si profund s-a instalat depresia, anxietatea, tulburari isterice si altele, ca nu mai suporta nimic si pe nimeni, ca nu mai are chef de nimic si de nimeni. Nu va mai avea chef nici de propria persoana. Un om sanatos psihic, se manifesta activ, are placeri ale activitatilor curente sau planificate, promoveaza o etica a comunicarii libere si frumoase, active. Un cuplu care lasa ca lucrurile sa mearga de la sine, in virtutea inertiei, fara a-si comunica indoielile, problemele sau intrebarile care poate par jenante sau fara justificare, nu face altceva decat sa deterioreze relatia si sa participe la erodarea uniunii pe care si-a dorit-o si la care a participat afectiv si efectiv.
Un cuplu, impreuna de 17 ani, cu copii relativ mari, si care si-a pus bazele casatoriei pe alte principii decat cele care ar trebui sa stea la baza uniunii, adica dragoste, intelegere si atasament, au evitat voit sa discute la inceput o problema care mai tarziu le-a afectat major relatia de familie. Dupa 17 ani s-au trezit ca nu au nimic in comun, ba mai mult au constat ca reprosurile pe care si le faceau erau vechi de 16-17 ani, stranse, evitate, neaduse in discutie, nerezolvate, dintre cele mai urate si cu conotatie negativa cu trimiteri la inselatorii, minciuni, relatii extraconjugale, iesind la suprafata frustrari care au mocnit atata timp. S-a ajuns pana acolo incat sa se discute paternitatea unuia dintre copii. Manifestari dintre cele mai nocive, si spre a se face auziti si intelesi, fiecare isi manifesta isteria pe culmile cele mai inalte. Si ce au facut? Nimic. Au continuat acelasi mod de viata, iar dupa episoadele de isterie avute, au inceput sa manifeste din nou aceeasi tacere si lipsa de comunicare in care vor strange inca niste ani, cine stie cati vor mai trece, in care vor strange aceleasi frustari vechi la care vor mai veni si unele actuale, aceleasi probleme, aceeasi neincredere. La un moment dat au gasit de cuviinta ca ar trebui sa se separe, dar nu a fost o rezolvare, erau atat de "stransi" de masochismul atasat, incat au considerat ca alt mod de viata parca nu se cuvine.
Un cuplu, impreuna de 17 ani, cu copii relativ mari, si care si-a pus bazele casatoriei pe alte principii decat cele care ar trebui sa stea la baza uniunii, adica dragoste, intelegere si atasament, au evitat voit sa discute la inceput o problema care mai tarziu le-a afectat major relatia de familie. Dupa 17 ani s-au trezit ca nu au nimic in comun, ba mai mult au constat ca reprosurile pe care si le faceau erau vechi de 16-17 ani, stranse, evitate, neaduse in discutie, nerezolvate, dintre cele mai urate si cu conotatie negativa cu trimiteri la inselatorii, minciuni, relatii extraconjugale, iesind la suprafata frustrari care au mocnit atata timp. S-a ajuns pana acolo incat sa se discute paternitatea unuia dintre copii. Manifestari dintre cele mai nocive, si spre a se face auziti si intelesi, fiecare isi manifesta isteria pe culmile cele mai inalte. Si ce au facut? Nimic. Au continuat acelasi mod de viata, iar dupa episoadele de isterie avute, au inceput sa manifeste din nou aceeasi tacere si lipsa de comunicare in care vor strange inca niste ani, cine stie cati vor mai trece, in care vor strange aceleasi frustari vechi la care vor mai veni si unele actuale, aceleasi probleme, aceeasi neincredere. La un moment dat au gasit de cuviinta ca ar trebui sa se separe, dar nu a fost o rezolvare, erau atat de "stransi" de masochismul atasat, incat au considerat ca alt mod de viata parca nu se cuvine.
"De ce ne este frica" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Ai o parere? Spune-o!
Cu seriozitate, responsabilitate si fara continut ofensator, rasist, vulgar sau neadecvat.