Cand viata impune reguli

O femeie, a carei viata a fost plina de evenimente care mai de care mai neplacute, crescuta de catre bunici pana aproape de sfarsitul adolescentei, s-a reintors in sanul familiei nou construite, in sensul ca mama se recasatorise cu un barbat mai tanar, mai frumos, foarte sarac si care s-a dovedit a fi si foarte afemeiat, preferand ca majoritatea banilor sa-i cheltuie pe tot felul de extravagante cu diverse femei. Din acest motiv, inca din primii ani a inceput ca mersul relativ normal al familiei sa mearga in regres, au inceput discutiile pe teme de bani, de aventurile extraconjugale ale barbatului si, in plus, euforia data de alcool producea mai intodeauna dezechilibre duse pana la extremis, incepand cu batai crunte, spart de geamuri, usi si ce mai era la indemana.

Insa viata barbatului dusa in alcool, inceputa inca de dimineata si pana seara tarziu, i-a adus, cum era de asteptat, si un "pachet" de diverse boli, ajiungand sa devina neputincios si aproape inert, ajungand sa nu se mai poata deplasa, asa ca patul i-a ramas un aliat de nadejde si la mila familiei. Problema era insa una majora, anume ca aceasta paralizie necesita si o ingrijire atenta din partea celor din familie, incepand cu hrana, imbaiatul, imbracatul, schimbat de pampersi, iar toate acestea a ajuns sa le faca aceasta fiica vitrega dintr-un fel de altruism pornit dintr-o mila care o facea sa accepte situatia ca pe o pedeapsa sau ca pe o cruce pe care trebuie s-o duca, pentru ca asa i-a spus preotul (!). A inceput sa-si imparta si sa-si dedice propria viata intre programul de 9 ore de la serviciu si activitatile de infirmiera de acasa, renuntand aproape definitiv la viata proprie. A ajuns sa creada ca nimeni nu este in stare sa faca aceste activitati ca ea, nu lasa pe nimeni sa se ocupe de ele, nici pe mama si nici pe fratele. Asa ca impartita si injumatatita, a ajuns sa creada ca asta este viata care i se cuvine si o accepta ca atare, nu se plange, nu se vaita, nu cere ajutor. Pe langa toate acestea, a ajuns sa ocupe si locul mamei, putin cate putin, mama devenind si ea dependenta de alcool, iar fratele, care se apropie de 40 ani, este considerat ca si copilul ei, in situatia in care este lasat sa faca absolut tot ce doreste, nu munceste, nu participa la nicio munca de ordin administrativ, dar peste toate acestea acest frate are de platit si o pensie alimentara pentru un copil dintr-o casatorie pasagera. Mai mult, credeti ca sa mai poate? Cat de mult poate duce cineva cu o statura miniona, la nici 52 kg, care a ajuns sa se comporte ca mama, ca tata, ca sora, ca salariat, ca mentor, ca infirmiera. La 43 ani, cu un fizic frumos si o constitutie care nu trece neobservat, considera ca nu are niciun rost sa mai faca vreun efort pentru propria viata, asteptandu-si viitorul pe care il cunoaste "ca in palma", cum spune chiar ea, si mai spune resemnata: "care barbat ar accepta o relatie cu mine, cand stie ce am in spate?". Adica inca mai are dorinta de a avea o relatie, dar in viziunea ei, acel barbat trebuie s-o accepte cu toata aceasta familie in spate si s-o sustina, adica nu numai pe ea, ci si pe mama, si pe tata si pe frate. Nici nu concepe altfel.

Daca nu reuseste sa se gandeasca si la ea, la viata ei si prioritatile ei, fara insa sa-si paraseasca familia si va considera ca ea inseamna un cumul de toti din familie, da, nimeni nu se va inhama cu o asa povara.

Dar, ma intreb, de unde aceasta acceptare de pedeapsa, pentru ca trebuie sa aiba, undeva, o baza. Baza la care presupun ca nici nu-i trece prin gand sa umble, rascolind cate putin. Refuza orice implicare, orice sfat daca are legatura cu aceasta cautare, iar asta o vezi din grimasele facute, din toti porii fiintei ei. Ajungi chiar sa simti transferandu-ti un haos din care nu intelegi nimic si unde nu te poti lega de nimic. Cutia Pandorei? A ei este ermetic inchisa, dar cheia o are de gat si n-o foloseste!

Etichete