Obezitatea si tulburarile de instinct alimentar

Obezitatea

Ce este obezitatea? 

Definită simplu printr-o boală cronică care se caracterizează prin acumularea excesivă de grăsime în corp, obezitatea a devenit o problemă de sănătate publică prin consecinţele pe care le are asupra sănătăţii în dividului, costurile pe care le presupune şi valorile statistice alarmante pe care le înregistrează. Obezitatea reprezintă o problemă mondială, afectând în prezent sute de milioane de oameni de pe toate continentele.

Obezitatea este principalul factor al infarcturilor, al accidentelor vascular cerebrale, dar şi al diabetului. În ultimii ani, la nivel mondial, numărul persoanelor care suferă de obezitate s-a dublat. Potrivit unor estimari ale experţilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, până în 2010, mai mult de jumătate din populaţia occidentală va fi afectată de obezitate. Alarmante sunt cazurile de obezitate infantilă, cu proporţii dramatice în Statele Unite şi, mai nou, în Europa. Costurile alocate tratării acestei afecţiuni se ridică la peste 70 de miliarde de dolari anual în Statele Unite şi la aproximativ 50 de miliarde de euro în Uniunea Europeană.  Prevalenţa obezităţii în România este de peste 37% în cadrul populaţiei adulte.

Diagnosticul obezităţii.  

Obezitatea este prezentă atuci când se depăşeşte cu 20% greutatea standard din tabelele uzuale ale valorilor greutăţii în funcţie de înălţime. O altă măsură mai precisă a obezităţii este cantitatea de grăsime din corp sau indexul de masă corporal (body mass index - BMI) = indicele de masă corporal (IMC).

Se consideră obezitate atunci când indicele de masă corporală (IMC) este mai mare de 25. Indicele de masă corporală se calculează raportând greutatea corporală (în kg) la înălţime la pătrat (în metri), ca în formula de mai jos,unde:

IMC - este indicele de Masă Corporală
M - este greutatea corporală masurată în kilograme
H - este înălţimea măsurată în metri (daca ai un metru şi şaizeci de centimetri, valoarea lui H va fi 1,60

• IMC = 25 -29,9 ( supraponderal)
• IMC = 30 – 34,9 (obezitate grd I)
• IMC = 35 – 39,9 ( obezitate grd II )
• IMC = > 40 (obezitate grd III)

La cealaltă extremă, un IMC sub 18,5 indică subponderalitatea.

Tot printr-un simplu calcul matematic se poate stabili rapid dacă există riscul unei forme mai periculoase a obezităţii, şi anume obezitatea abdominală. Calculul se rezumă la raportarea dimensiunii taliei, exprimată în centimetri, la înalţime (masurată tot în centimetri). Dacă rezultatul acestui raport este mai mare de 0,5 putem vorbi de obezitate abdominală.

Forme de obezitate

Există descrise mai multe forme de obezitate:

Obezitatea androidă (hipertrofică) – apare mai frecvent la bărbaţi sub în fluenţa testosteronului şi corticoizilor care determină acumularea grăsimilor în partea superioară a corpului ("burtă mare") şi care apare prin hiperfagie şi polidipsie (mâncat şi băut mult). Se poate slăbi repede şi uşor.

Obezitatea ginoidă (hiperplazică) – Apare frecvent la femei datorită activităţii ovariene, hormonii estrogeni determinând depunerea grăsimii în partea inferioară a corpului (şolduri, coapse, gambe) Masa celulelor grase (adipocite) e mare fără să fie asociată cu hiperfagie (cantitatea de mâncare nu e crescută) dar există preferinţe pentru produse alimentare dulci. Această formă de obezitate este rezistentă la dietă şi există recidive.

Obezităţi circumstanţiale Apărute în urma schimbării stilului de viaţă (oprirea sportului, fumatului, căsătorie, schimbarea locului de muncă, pensionare, imobilizări prelungite etc) Este de obicei temporară.

Obezitatea paradoxală Descrisă la femei înainte de menstruaţie când se poate înregistra o creştere în greutate de 3-4 kg şi care dispare după aceea în câteva zile printr-o diureză crescută (urinare în cantităţi mari). O altă formă de obezitate paradoxală este înregistrată la persoanele cu labilitate emoţională crescută care se pot îngrăşa sub influenţa stresului şi 5-10 kg într-o lună.

Care sunt complicaţiile obezităţii?

Obezitatea are efecte adverse numeroase asupra sănătăţii asociindu-se cu o gamă largă de boli. Prognosticul reducerii greutăţii este nefavorabil. Dintre 100 de obezi, după regimul alimentar: 5-10% nu slăbesc, 30% renunţă pe parcurs, 55% ating greutatea dorită dar după 1-7 ani 33% dintre aceştia se îngraşă şi mai mult iar 22% se îngraşă cu câteva kilograme făcând eforturi mari să-şi păstreze greutatea, 3-6% slăbesc şi se menţin printr-o dietă atentă, mai puţin de 3 % rămân slabi şi reuşesc să se menţină fără nici un efort.

• boli cardiovasculare (hipertensiune arterială, în farct miocardic, hemoragie cerebrală, etc.),

• cancer (risc crescut de cancer uterin, sân, col uterin, ovar, vezică şi căi biliare – la femei şi risc crescut de cancer de colon, rect şi prostată la bărbaţi)
• diabet zaharat,
• hiperlipidemie (colesterol şi trigliceride crescute)
• boli digestive (litiază biliară, constipaţie)
• steatoză hepatică
• boli articulare (osteoartrită a genunchilor, pinteni osoşi calcaneeni, osteoartroza coloanei vertebrale)
• varice, stază venoasă
• tulburări menstruale
• reducerea libidoului şi dinamicii sexuale,
• tulburări respiratorii (dispnee, sdr. Pickwik, apnee nocturnă obstructivă)
• guta,
• scăderea capacitatăţii de efort fizic
• obezitatea scade în general calitatea vieţii.
• statistic, mortalitatea este mult mai mare în rândul persoanelor care suferă de obezitate decat la populaţia cu greutate corporală normală.
  

Obezitatea la copil şi adolescent

Obezitatea copilului este o realitate curentă căreia societatea trebuie să-i acorde atenţia cuvenită. Dincolo de variaţiile largi ale diferitelor statistici în ceea ce priveşte în cidenţa şi prevalenţa acestei patologii, toate sunt, de fapt, în acord asupra creşterii frecvenţei obezităţii copilului, aceasta fiind considerată astăzi cea mai frecventă tulburare de nutriţie la copii şi adolescenţi în ţările dezvoltate.

În contextul general al tendinţei mondiale de creştere a frecvenţei obezităţii, obezitatea copilului a dobândit, în ultimii ani, un interes tot mai larg, reprezentând tema de cercetare a unor studii epidemiologice extinse, derulate în mai multe state. În urma prelucrării datelor din 79 de ţări, experţii estimează că în lume există în prezent aproximativ 22 de milioane de copii obezi, cu vârsta mai mică de 5 ani. Conform datelor, la sfârşitul mileniului, 32% dintre copiii cu vârsta cuprinsă între 5-14 ani erau supraponderali, iar 14% din copiii cu vârsta între 6-11 ani şi 11% din cei cu vârsta cuprinsă între 12-17 ani erau obezi. Programul Naţional de Supraveghere a Stării de Sănătate din Anglia a relevat că frecvenţa supraponderalităţii la copil a crescut în ultimele decenii de la 7,3% la 15%; frecvenţa obezităţii este estimată în prezent la 5%. În Canada, în perioada 1970-1990 s-a înregistrat o creştere a frecvenţei obezităţii copilului şi adolescentului cu 43%. Aceeaşi tendinţă se remarcă şi în ţările asiatice. România raporta o creştere a obezităţii copilului de 8%.

Obezitatea poate apărea la orice vârstă, în orice moment al copilăriei sau al vieţii adulte, dar de mare importanţă este faptul că o mare proporţie a copiilor supraponderali şi obezi devin adulţi obezi. Apariţia bolii pare să fie influenţată de o serie de factori ce intervin pe parcursul vieţii, în etape diferite ale evoluţiei cronologice dar care de cele mai multe ori se întrepătrund. Perioada de preşcolar şi şcolar mic (3-10 ani) este deosebit de importantă pentru predicţia obezităţii viitoare. Aproximativ 50% din totalul preşcolarilor supraponderali vor deveni adulţi supraponderali iar riscul de a deveni adulţi obezi este de două ori mai mare pentru copiii supraponderali, comparativ cu copiii normoponderali. Acest risc este de 3 până la 10 ori mai crescut în cazul copiilor obezi, comparativ cu normoponderalii. Creşterea treptată şi exagerată a greutăţii corporale între vârsta de 3 şi 10 ani determină o obezitate progresivă, severă şi persistentă, datorită creşterii numărului de celule adipoase. Greutatea la vârsta adolescenţei este un alt factor predictiv al greutăţii adultului. Adolescenţii obezi au un risc global de 5-20 ori mai mare de a deveni adulţi obezi şi de a muri precoce, prin boli cardio-vasculare.

Majoritatea studiilor efectuate până acum în ceea ce priveşte în fluenţa obezităţii la copil şi adolescent au rezultate ce converg către aceeaşi concluzie: obezitatea apărută în copilărie şi menţinută la vârsta adultă este mai greu de tratat decât cea apărută la maturitate. Dacă avem în vedere numeroasele complicaţii asociate obezităţii, precum şi comorbidităţile, unele dintre ele cu prognostic vital, putem înţelege impactul major al acestei patologii apărute la vârste fragede asupra în dividului, colectivitaţii şi nu în ultimul rând, asupra societăţii în general.

Greşelile alimentare reprezintă cert una dintre principalele cauze ale acestei explozii de supraponderalitate şi obezitate la copil şi adolescent, alături de reducerea gradului activităţii fizice zilnice. Este binecunoscut rolul nefast jucat de alimentaţia hipercalorică, hiperlipidică, bogată în lipide trans şi glucide simple asupra stării de sănătate a populaţiei. În ultima perioadă, piaţa alimentară de desfacere a fost invadată de aşa numitele produse fast-food, a căror principală caracteristică este densitatea calorică mare în cantităţi reduse de aliment, cu o valoare nutriţională redusă. Sunt produse bogate în grăsimi, zahăr şi sare şi sărace în fibre alimentare, vitamine şi minerale şi care consumate zilnic au urmări dezastruase pentru sănătatea copilului. Ca urmare, deşi din punct de vedere senzorial, de cele mai multe ori aceste produse alimentare sunt mult mai atractive, atât în ceea ce priveşte gustul, mirosul, cât şi aspectul exterior şi reprezintă şi "o modă" printre cei tineri, ele nu oferă principiile alimentare în cantităţile şi în proporţiile recomandate pentru o creştere şi dezvoltare normale, având chiar efecte negative la nivelul economiei organismului. Astfel, surplusul energetic va fi depozitat sub formă de ţesut adipos, cu toate consecinţele acestuia, atât în perioada copilăriei şi adolescenţei, cât şi mai târziu, în perioada adultă. În perioada adolescenţei, prezenţa obezităţii determină un risc crescut al depresiei sau al tulburărilor de comportament alimentar precum anorexia sau mâncatul compulsiv, în special datorită preocupărilor tot mai frecvente asupra greutăţii corporale şi a idealului cultural promovat, de a fi slab. Obezitatea apărută încă de la vârsta adolescenţei afectează statutul socio-economic al persoanei la vârsta adultă.

Factori etiologici ai obezităţii

Etiologia obezităţii este una plurifactorială. Sunt implicaţi deopotrivă factori biologici, genetici, socio-economici, psihologici şi psihodinamici. În încercarea de a-i sistematiza schema de mai jos oferă o viziune de ansamblu asupra cauzelor obezităţii.

Una dintre teoriile biologice spune că, după consumul de alimente, ar putea exista o perturbare a semnalului metabolic către receptorii hipotalamici, astfel încât senzaţia de foame persistă, persoana continuând să mânânce pentru că nu a ajuns la sezaţia de saţietate. O altă teorie afirmă că leptina, un hormon produs de adipocite acţionează ca un termostat al grăsimii, fiind şi responsabil pentru apetitul fiecărui individ: cu cât avem mai multe adipocite, cu atât vom avea şi o poftă mai mare de mâncare.

Sexul. Femeile au de două ori mai multe adipocite decât bărbaţii, cu o distribuţie diferită de aceştia. De asemenea, muşchii ard cu 10-20% mai multe calorii decât grăsimea. Sistemul muscular al bărbaţilor este mai dezvoltat, de aceea aceştia se îngraşă mai greu. Cu vârsta metabolismul se încetineşte, masa musculară scade şi activitatea fizică este mai redusă. În condiţiile unui aport caloric egal cu cel dinainte, există tendinţa luării în greutate. În ceea ce priveşte factorii genetici, în jur de 80% din pacienţii care sunt obezi, au un istoric familial de obezitate. Atunci când ambii părinţi sunt obezi, şansa copilului de a fi supraponderal la rândul lui este de 90%. În cazul în care unul dintre părinţi este obez, şansa este de 40%. Există câteva sindroame de hiperfagie hipotalamică congenitală, cum ar fi, de exemplu, sindromul Prader Willi, în care copilul dezvoltă obezitate severă, hipogonadism (dezvoltarea alterată a organelor sexuale şi a funcţiei sexuale) şi un anumit grad de retardare mentală. Cultura în care ne naştem cuprinde şi obiceiurile alimentare, modul în care gătim şi mâncăm. În ziua de azi, obiceiurile alimentare promovate sunt cele ale hranei de tip fast-food, dulciurile rafinate sunt oferite ca recompensă copilului mic iar adolescenţii ies des la pizza, shaorma sau forneti după şcoală. Inactivitatea fizică – sedentarismul a devenit un modus vivendi pentru mulţi tineri care îşi petrec timpul liber la televizor sau în faţa calculatorului. Problemele medicale hormonale precum hipotiroidismul sau Boala Cushing sunt responsabile pentru mai puţin de 2% din cazurile de obezitate. În ceea ce priveşte factorii psihologici, se ştie că stresul produce hiperfagie fără însă să existe o asociere clară dintre o anumită boală psihică şi obezitate. Din punct de vedere psihodinamic, nevoile intense de dependenţă induc mâncatul exagerat ca o compensare. Pentru unele persoane care nu s-au simţit ocrotite în perioada copilăriei, alimentele sunt echivalentul simbolic al afecţiunii şi gratifică nevoile generale. În pubertate şi adolescenţă, obezitatea poate fi expresia evitării sexualităţii. Unele medicamente psihotrope sunt cunoscute pentru faptul că produc îngrăşare exagerată.

Cum tratăm obezitatea?

Primul pas esenţial în tratamentul persoanelor cu obezitate apărută la adult este abordarea fără a judeca pacientul, identificarea patogenezei multifactoriale, şi decizia critică dacă pacientul necesită scădere în greutate sub orice formă sau necesită un program de exerciţii fizice care să determine o scădere mai usoară în greutate. În cazul în care greutatea în exces nu determină sau nu agravează diabetul zaharat, hiperlipidemia (creşterea grăsimilor în sange) sau hipertensiunea arteriala, nu se ştie cert dacă pacienţii cu obezitate uşoara-moderată necesita scaderea în greutate. Unele studii au demonstrat că ciclurile repetate de scădere şi apoi de creştere în greutate pot favoriza bolile cardiovasculare mai mult decât rămânerea la greutatea crescută moderat, dar stabilă. Singurele metode de a trata eficient şi sigur, pe termen lung, obezitatea uşoară-moderată sunt cele în care se combină schimbarea regimului alimentar într-unul cu mai puţine calorii şi exerciţiile fizice.

Tratamentul obezităţii se poate face prin:

Dietă: cea mai bună metodă a obezităţii rămâne o dietă echilibrată (1100-1200 calorii) suplimentată cu vitamine, fier, magneziu, acid folic şi vitamina B6. Sunt periculoase curele drastice de slăbire sau postul total, existând riscul de natriureză, hipotensiune ortostatică, perturbarea balanţei azotului în organism. Mesele frecvente (dar aceeaşi cantitate de alimente) determină o micşorare semnificativă a procentului de calorii transformat în grăsime)

1. Exerciţiu fizic creşte densitatea corporală şi duce la scăderea adipozităţii. În mod paradoxal, la persoanele anterior sedentare, creşterea activităţii fizice poate duce la descreşterea aportului alimentar.
2. Farmacoterapia În tratamentul obezităţii se folosesc diferite medicamente (orlistat, sibutramină, fentermină, dietilpropion, mazindol, fenilpropanolamină, etc) care acţionează fie prin inhibiţia lipazei care descreşte absorbţia grăsimilor cu până la 30%, fie prin creşterea metabolismului, prin inhibarea apetitului sau prin inhibarea recaptării de serotonină şi noradrenalină. Tratamentele cu medicamente care suprimă apetitul alimentar, fie prescrise de medic, fie luate fără reţetă medicală (cele mai multe conţin cafeină sau fenilpropolamină), sunt urmate de creştere în greutate. În plus, multe dintre componentele acestor medicamente pot cauza complicaţii medicale şi psihiatrice semnificative. Similar, preparatele pe bază de hormoni tiroidieni nu au eficienţă pe termen lung, dar au riscuri substanţiale, în special în cazul pacienţilor cu boli cardiace.
3. Tratamentul chirurgical. Chirurgia gastrică prin reducerea dimensiunilor stomacului cu ajutorul unor inele - gastroplastie, înlocuieşte procedurile de bypass gastric practicate până acum, care ducea la complicaţii în 50% din cazuri.
4. Psihoterapia Terapia comportamentală este metoda psihoterapeutică cu cele mai bune rezultate. Şi elementele cognitive sunt utile în măsura în care pacienţii sunt învăţaţi să recunoscă situaţiile care îi determină să mănânce prea mult şi se încearcă dezvoltarea altor paternuri (modele) de comportament alimentar. Terapia cognitiv-comportamentală durează de obicei minim 1-2 ani cu 1 şedinţă săptămânală, succesul tratamentului fiind în proporţie de 40%. Terapia orientată pe conştientizare nu s-a dovedit a fi utilă. Terapia de grup ajută la menţinerea motivaţiei, se învaţă măsuri generale de psihoeducaţie şi măsuri nutriţionale specifice, se învaţă gestionarea eficientă a stresului.

Preluare email