Amintiri de la un neinteles ©

Reintalnirea cu un mai vechi amic, mi-a readus in memorie amintiri undeva stocate, asezate pe un raft al trecutului, stivuite la rand cu multe altele, am realizat cat de multe amintiri detin despre istoriile vietii altor persoane, cat de multe astfel de istorii am ascultat si am aflat in decursul vietii, incat acum ma simt vinovata ca nu am avut inspiratia sa le astern undeva. Imi pare rau dintr-un singur motiv esential: dintotdeauna m-a fascinat si ma fascineaza sa ascult persoanele destainuindu-si istoria vietii lor asa cum stie fiecare s-o faca, ma fascineaza viata si oamenii in general. Poate suna destul de empiric si va intrebati la ce-mi foloseste? Ma simt bogata si mai bogata de fiecare data si cu fiecare poveste de viata care intra in "posesia" mea. Si pentru ca timpul isi pune amprenta in uitarea evenimentelor si datelor, nici cu mine nu procedeaza altfel, asa ca in continuare am sa redau din amintirile mele franturi din viata unui om, care din pacate nu mai este printre noi de cateva luni (acest lucru l-am aflat cu tristete de curand), dar care si-a spus si si-a trait viata intr-un patos si intr-o revolta calauzitoare, incat a ramas un semn de intrebare si un mister pe care nu l-au putut dezlega si intelege prea multi. Eu l-am perceput a fi o persoana care a incercat din rasputeri sa fie inteles si nu cred ca a reusit pe deplin. L-am cunoscut in 1999, cand avea 78 de ani.

Recunosc, spre rusinea mea, ca erau momente cand si pe mine ma plictiseau relatarile lui, pe care le repeta mereu si mereu ca si cum nu le-ar mai fi spus niciodata, dar intotdeauna le povestea cu aceeasi intensitate, cu aceleasi trairi, aceleasi regrete si mereu cu lacrimi in ochi. Toti cei care l-au cunoscut in Romania ii spuneau asa cum ii placea foarte mult sa se recomande: domnul Titi. 

Nascut in Botosani in anul 1921, intr-o familie de evrei foarte saraca, el fiind cel mai mic dintre frati si avand 6 ani cand au fost obligati, de saracie, sa paraseasca Botosaniul indreptandu-se spre capitala. O capitala mizera dar in plina cautare sovaitoare, intr-o saracie greu de imaginat si in conditii dintre cele mai vitrege, totul parea atat de sumbru si fara perspective incat nici nu s-a gandit ca este o situatie cu care sa se acomodeze. Familia purta numele de Kalman, nume pe care mai tarziu si l-a schimbat in Rosentzweig (numele de fata al mamei), din dragoste, respect si recunostinta foarte mare pentru mama lui. Neputand accepta mizeria si micimea in care traia familia si incercand sa supravietuiasca intr-o perioada de tranzitie, a inceput sa-si caute hotarat de munca inca de la 12 ani pentru a-si sustine familia, cu atat mai mult si mai greu cu cat nu avea nicio baza pe un tata alcoolic, care nici nu realiza daca este zi sau daca este noapte. Dupa multe cautari, a fost acceptat cu greu ca ucenic intr-un raion de metraje-tesaturi in incinta magazinului "Bucuresti", la un negustor care l-a inceput a fost destul de sceptic datorita varstei fragede, dar care a acceptat intr-un final sa-l angajeze, cu conditia sa vina doar pe intuneric, pentru a nu fi vazut. Asa ca dimineata foarte devreme era in pravalie sa aprinda focul in godin, aceasta era munca lui. Mai tarziu, el fiind un copil descurcaret si foarte abil, i-a castigat increderea patronului si a devenit mana dreapta, astfel castigand bani frumosi cu care sa intretina familia dar a reusit si sa puna ceva deoparte. Nu foarte departe in timp, cu banii stransi a reusit sa-si deschida propriul magazin, s-a indragostit "de cea mai frumoasa fata bruneta cu ochii verzi" din Bucuresti, Silvia Swartz, dintr-o familie bogata, pe care a trebuit s-o curteze destul de mult timp dar cu succes. Greul a inceput cand a trebuit sa castige si increderea familiei si in mod special a viitorului socru, care nu prea il accepta, fiindca provenea dintr-o familie saraca. "Dar nu aveam de gand sa renunt usor si nu m-am lasat pana nu am obtinut acceptul la mana ei, i-am promis tatalui ca o sa-i demonstrez repede cine sunt si ca pot s-o fac o doamna si sa nu duca lipsa de nimic.", spunea apasat domnul Titi. De fiecare data cand povestea despre sotia lui, care a murit cu multi ani in urma "in floarea varstei", lacrimile nu conteneau sa-i curga, iar dragostea cu care vorbea de ea de fiecare data, ma emotiona profund, indiferent ca-mi spunea povestea de zece ori. "N-am sa iubesc niciodata alta femeie cum am iubit-o pe sotia mea!", spunea intotdeauna cu patos si mahnire, de parca statea de vorba cu sotia, transmitandu-i a nu stiu cata oara acelasi mesaj de dragoste si aceeasi siguranta. Casnicia cu o femeie pe care a iubit-o a ramas ca o marca inregistrata tot restul vietii lui. Au avut doi copii, un baiat si o fata, baiatul nascandu-se in Bucuresti la spitalul Caritas.

Vremurile calme erau pe sfarsite, se apropia incet incet razboiul, Romania incheiase pactul cu Germania, iar evreii, care inca nu detineau o informatie completa, erau in maxim pericol. Pericol pe care domnul Titi nici nu a vrut sa-l constiinteze, nici nu s-a gandit ca va fi vreodata in pericol in tara lui.  Asa gandea atunci si asa a gandit mereu, chiar daca viata i-a demonstrat ca nimic nu era adevarat. Intr-o dimineata mergand cu tramvaiul spre magazin, a observat soldatii urcand permanent si controland cartile de identitate, de parca erau iesiti la vanatoare de evrei, el avand sansa sa scape cu o minciuna si foarte multa siguranta de sine.
Numai ca zilele linistite erau numarate. Peste tot evreii erau deportati, scosi cu forta din casele lor, nu aveau dreptul sa-si ia decat o simpla valiza, li se confiscau casele, averile si erau fortati sa se imbarce spre o tara a nimanui, in pustiu intr-o tara numita Palestina. Nu aveau voie sa-si ia banii agonisiti cu truda, nu aveau voie sa-si ia bijuterii, nu aveau voie sa ia mai nimic, erau trimisi cu forta fara nicio sansa de a supravietui din ceva. Familia a fost impartita, destramata, el fiind trimis cu o ruda pentru a putea ajunge la un vas in Constanta care urma sa-i duca in acea tara de care nici nu dorea sa auda, la gramada, ca oile, murdari, infometati, insetati, in conditii greu de imaginat si de descris, cu temperaturi de plina iarna intr-un decembrie rece si inghetat.....Numai ca el a refuzat cu vehementa sa plece cu transportul in care fusese trimis, pentru ca aici ramasese o nepoata singura, asa ca s-a gandit sa aranjeze sa plece altcineva in locul lui, pentru ca nici nu-si imagina sa plece si fara surorile lui si fara familie. Mai tarziu a aflat cu ingrozire si incremenire ca acel vas "Struma" in care ar fi trebuit sa se afle si el, a fost spulberat intr-o explozie, din care nu stia daca a mai supravietuit cineva. Stia doar ca pe acel vas erau multe persoane pe care le cunostea, incepand sa le spuna numele ca si cum erau prezenti, fara ezitare si fara poticneli, de parca in acel moment se intampla nenorocirea, el luandu-si ramas bun de la ei intr-o incrancenare egala cu tanguirea, numai el stia a cata oara. Retrairea evenimentelor il incrancena, iar suferinta era vizibila, o simteam pana in strafundul sufletului.

Dupa evenimentul cu vasul "Struma", a urmat plecarea fortata si fara voie in Palestina, la 28 de ani, cu un copil nou nascut si cu o valiza unde a inghesuit cateva lucruri in graba. Un alt taram, strain si straniu, unde au urmat alte trairi, alte evenimente, alte momente traumatice, incepand cu adaptarea, constructia si reconstructia tarii, adaptarea nu numai in privinta mediului cu temperaturi foarte ridicate, dar chiar si lipsa unui anotimp de care ii era tare drag si anume iarna, ci si al persoanelor venite din toate colturile lumii, inclusiv cei care deja populau tara (arabi, marocani etc.). Dar cel mai greu a fost ca erau obligati sa invete o limba, sa mearga la cursuri speciale pentru a invata o meserie, de fapt sa incerce sa o ia de la zero. Banii si bijuteriile pe care ar fi putut sa le vanda pentru a face bani nu aveau, au fost confiscate in Romania, asa ca trebuia sa accepte o munca de salahor, grea, cu bataturi in palme sangerand, cu temperaturi de 40 si ceva de grade. Mai tarziu, dupa terminarea cursului de specializare, a reusit sa se angajeze in constructii, unde era singurul loc de unde se putea castiga cateva lire/lirot (sper ca am retinut corect) pentru painea cea de toate zilele. Sotia, asa cum promisese, nu a lasat-o sa munceasca niciodata, pentru ca munca pe care o putea presta la momentul acela era doar spalat rufe pentru alte familii deja instalate sau calcat rufe. "Sotia mea a fost o doamna si nu am vrut sa le spele alora toate mizeriile lor. Nu am acceptata asa ceva niciodata, chiar daca nu am avut ce pune pe masa!", spunea cu tristete.
Anii au trecut, dar dorul de Romania nu a incetat niciodata, a fost un dor care l-a macinat tot timpul sederii in Israel, chiar daca nimeni din familie nu a inteles vreodata de ce aceasta dragoste pentru o Romanie care i-a alungat, i-a macelarit, i-a furat, nu i-a recunoscut. Cu toate vociferarile, foarte multi ani, dupa '89, i-a petrecut aici cu mare drag, continuand sa faca o reclama gratuita Romaniei, pe care poate nu o merita. A inceput o prietenie cu Gica Petrescu pe care-l cunoscuse inca din Israel si pe care-l adora, ajutandu-l in momente grele cand nimeni nu o facea (o fila a unui ziar sta marturie a momentului lor de prietenie, cand Gica Petrescu era in spital cu piciorul rupt), mergea frecvent la cimitir cautandu-si printre buruieni prietenii morti pe vasul "Struma", rude si cunoscuti. Era tare abatut cand mai gasea mormantul cuiva cunoscut, povestind de uitarea si nepasarea care se asterne peste oameni, fara ca el sa inteleaga, suferind fara vreun raspuns. Dar nu numai asta a facut, mai mergea la mormantul uitatilor nostri actori de pe vremea copilariei si tineretii lui, cum ar fi Grigore Vasiliu Birlic si multi altii carora le spunea numele pe nerasuflate,  nume de care, unele dintre ele, nu am auzit. Mergea la cimitir, facea curat, aprinzandu-le o lumanare si asezand cate o floare la mormantul fiecaruia. Venea de la cimitir tare necajit de starea in care se aflau mormintele lor si nedumerirea ca ne-am uitat geniile,  iar aceasta neliniste l-a dus catre domnul Alexandru Arsinel in speranta ca va face ceva sau va sti cu cine sa vorbeasca. Dupa aceasta vizita, nu va pot reda ce a raspuns domnul Arsinel, dar l-a deranjat foarte mult atitudinea de nonsalanta si dezinteres afisate.
Cu toate acestea a continuat sa iubeasca o Romanie rece, neprimitoare si zeflemitoare, plecand din ea doar atunci cand a trebuit s-o paraseasca definitiv. Poate ca de acolo reuseste sa se faca auzit si inteles mai bine.
Ramas bun, domnule Titi, Tuvia-David Rosentzweig.
P.S. M-as bucura ca din toata aceasta relatare, daca ati avut rabdare s-o duceti la capat, sa fi invatat o lectie de stoicism, dragoste si, hai sa-i spun, lipsa de ura. Acceptare.