Amintirea bunicilor, file de istorie ©

In amintirea bunicilor mei, Mihalache si Casandra, cu drag.

Si tuturor bunicilor...

Ziua de Florii a adus cu ea amintirea unor zile apuse, nostalgii a unor zile frumoase din copilarie, cu acelasi vesnic parfum de primavara al copacilor infloriti multicolor, mult soare si dorinta de a zburda prin pajisti verzi, ca atunci cand eram copil. Fiind o zi in care se obisnuieste sa mai mergi in vizita pe la cei cu nume de flori, pe la parinti si, de ce nu, pe la bunici, nici eu nu mi-am propus sa las o asemenea zi superba sa treaca fara sa mai adaug ceva la stratul de amintiri deja stivuite ordonat sau dezordonat uneori. Pentru ca oricata ordine incerci sa-ti faci printre amintiri, vei constata ca fiecare clipa adauga cate ceva si nu-ti lasa timp sa le asezi pe celelalte in ordinea dorita. Poate este un rost si in asta!

Asa ca dupa cateva vizite facute in graba si scurte, m-am oprit sa-mi vizitez si bunicii. Cu diferenta ca acea casa frumoasa trecuta prin vitregiile timpurilor pe care o vizitam candva, cu prispa ei din pamant galben lipit de bunica, cu stalpisori din lemn frumos incrustati de mana bunicului si cu gradinita din fata casei vesnic inflorita, dar primavara era plina cu multe lalele si narcise, gradinita imprejmuita cu gardulet din lemn varuit in alb cu portita vesnic deschisa si luata de vant, si cu ciresi in fata casei, s-a mutat intr-un loc cu o poarta mare la intrare care te indruma sa-ti continui drumul pe o alee betonata inconjurata de brazi inalti, batrani si vesnic verzi, catre un loc de veci imprejmuit cu grilaj metalic, cu doua morminte frumos aranjate, cu o singura cruce din beton gri pentru amandoi, pe care sta scris cu o vopsea neagra decojita de timp, numele bunicilor mei. Singuri pe aceeasi cruce, singuri intr-un loc pe care noi inca nu-l intelegem, amandoi intr-o poza invechita cu chipuri dintr-o alta epoca, parca din alta lume dar parand impreunati pe vecie ca si in viata pe care au trait-o si au cunoscut-o aici. Pacat ca au luat cu ei o istorie pe care mi-ar fi placut s-o cunosc mai mult, pentru a reusi acum sa o pot reda cu mai multe date complete si cu mai multa exactitate, in amintirea lor.
Privind acea poza rece, mi s-au derulat in minte amintiri stiute de mine dar si altele povestite de mama, iar gandul m-a dus cu nostalgie si intristare catre viata lor, la chinul pe care a trebuit sa-l indure inca de mici, de viata vitregita dusa pe umeri ca o cruce data de un Dumnezeu pe care-l venera, dar o viata pe care au dus-o cu tot stoicismul si daruirea pentru viata. Sa ramai orfan de la 6 ani intr-o lume plina de ura si crime de razboi, o lume in care nu mai recunosti pe nimeni, nu-ti mai recunosti ulitele, vecinii, prietenii, rudele, si sa-ti cauti casa si parintii intr-o disperare si frica pline de moarte la tot pasul, alergand de colo-colo cu lacrimile pe obraji, infrigurat si infometat, pare  un cosmar crunt pe care un copil a trebuit sa-l duca si sa mearga mai departe pentru a supravietui, cautand un adapost printre ruine, oameni si animale deopotriva sfartecate si la vedere, dar o realitate care pare a fi redarea unui film de groaza. Un film de groaza in care un copil a trebuit sa-si inece lacrimile curgandu-i pe obrajii prafuiti si murdari si sa mearga mai departe. Mai departe singur...Cu un codru de mamaliga murdar, uscat si plin de noroi, ce poate fi mai dramatic? O viata dusa in disperarea de a trai a unui copil care a reusit sa ajunga cu toata disperarea si dorinta de viata si la senectute, cladindu-si o viata din ruinele nimicului si a razboiului, o viata pe care sa nu vrea s-o impartaseasca si copiii sau nepotii, o poveste de viata pe care si-au dorit s-o duca pana si in mormant, poate fi, pentru noi o adevarata poveste de roman.
Locul unde sunt de foarte multi ani si unde va ramane o vesnicie, ramane acum unicul loc unde ii pot vizita, un loc care pare frumos, linistit, inconjurat de lilieci care in curand vor inflori  si ei, dupa ce se vor ofili narcisele care le sta la cap. In aceasta casa a lor plina de mistere pentru noi, a trebuit sa-i vizitez, invaluita in amintiri privind la o poza incremenita in timp si de timp. Ei au fost bunicii mei, sunt bunicii mei, bunicii din partea mamei pe care nu am putut sa-i vizitez cat au fost in viata atat de des pe cat mi-as fi dorit, din cauza distantei dintre localitatile noastre, dar am fost si raman apropiata sufleteste, si cu atat mai mult cu cat, fara ca ei sa stie (?) sau sa-si fi dorit, in zilele noastre exista o mare zbatere si batere pentru mostenirea ramasa de la ei. Dar nu despre mosteniri de genul acesta vreau sa scriu, ci despre mostenirea amintirilor ramase de la ei, amintirea imaginii lor, destoiniciei lor de a face fata vietii si timpurilor. Din pacate pentru mine, nu am reusit sa-i am in viata mea decat vreo 11 ani si respectiv 19 ani, dupa care s-au dus unul cate unul, fiind foarte batrani (bunicul avand 82 de ani, iar bunica 89 de ani), in aceeasi luna friguroasa a unui februarie inghetat. Spun din pacate pentru mine, pentru ca mi-ar fi placut sa-i am mai mult timp in viata mea, golul lasat de lipsa lor nu se poate umple decat cu amintirea lor, cu poze, cu crampeie din povestea vietii lor care m-a fascinat intotdeauna si cu sentimentul placut ca-i mai pot vizita din cand in cand, acolo printre lilieci si narcise, in cantat de pasarele.

Pentru ca incepand de astazi intram in Saptamana Patimilor, e pacat sa nu va aduceti aminte de parinti, bunici si de cei dragi, macar transmitandu-le un gand bun daca sunteti departe sau sa va bucurati de prezenta lor daca se poate.
O saptamana plina de ganduri bune va doresc!