Vremea si vremurile ©

Nu pot sa fac abstractie de vremea care ne face sa trecem de la o stare la alta si de la o situatie la alta, si nici nu vreau sa incerc sa fac polemici politice pe marginea acestei teme asa cum in fiecare zi exista in presa sau tv, pentru ca nu acesta este rolul blogului meu si nici substratul lui. Aici mi-am propus sa dezbat evenimente de viata reale si posibil reale, pentru aceia care isi fac timp sa poposeasca pe blogul meu sa lectureze din pura curiozitate, sa se edifice sau cauta situatii asemanatoare pentru a-si usura propria situatie.
Revenind la vremea de afara si la emotiile care au venit impreuna cu aceasta, imi amintesc de perioada copilariei cand zapada pufoasa ne tinea aproape toata ziua afara, uitand de caldura, mancare si casa.
Tot vremea, dadea batai de cap localnicilor din zona mea si mai exact din satul meu, unde zapada se depunea in straturi de peste 2 metri, acoperind soseaua dar si ulitele, izoland astfel satul pentru o perioada indelungata. Astazi, la o distanta de foarte multi ani, in secolul XXI situatia este asemanatoare. Oamenii sunt izolati complet pe o perioada lunga, cu provizii din ce in ce mai imputinate, cu lemne care nu prea ajung si cu frica permanenta ca daca se va intampla ca cineva sa fie grav bolnav nu poate ajunge nimic si nimeni pentru a-i salva. S-a intamplat sa decedeze o persoana, iar drumul pana la biserica si cimitir a fost un calvar de nedescris pentru familie si cei care s-au incumetat cu curaj sa-l insoteasca pe ultimul drum. Ma gandesc si la parintii mei, izolati si ei ca toti ceilalti de timp si in timp, batrani, neputinciosi, chinuindu-se sa-si dea zapada pentru a iesi la animale, pentru a iesi la lemne, pentru ca nici nu se pune problema sa ia legatura cu cineva din sat. Exista un singur avataj in secolul acesta, daca pot sa-l numesc asa, faptul ca s-au inventat telefoanele mobile si putem comunica, sa aflam doar cum se descurca si cum se simt, pentru ca de ajutor nu se pune problema atata timp cat suntem izolati de munti de zapada, indiferent unde ne aflam.
Aceasta vreme, totusi, are si ceva care imi trezeste nostalgia, pentru ca nu pot sa nu-mi amintesc de zapada copilariei si omuletii de zapada pe care-i ridicam cu mare bucurie. Aceasta perioada a omuletilor de zapada era una plina de competitie cu alti copii vecini, depunand tot efortul de care eram in stare sa facem un om de zapada cat mai frumos. Eu si fratii mei, ne chinuiam sa rostogolim bulgarii de zapada care cresteau din ce in ce mai mari si pe care urma sa-i asezam pe post de cap sau trunchi si rasetele care razbateau curtile si imprejurimile, atunci cand totul se strica uneori si o luam de la capat. Strangeam oale de prin casa sa le punem omuletului in cap, adunam carbuni in forma de ou sa-i punem ochi si mai jos sa-i asezam nasturii, ii faceam o gura mare ca si cum radea tot timpul, pe post de nas ii puneam un morcov sau un cartof, depinde, ii asezam un fular de cele mai multe ori al nostru, privindu-l de fiecare data cu mare incantare si mandrie. S-i mai faceam niste brate din maturi pe care ne chinuiam sa le infigem in laterale, si-l facea sa para cat mai real cu putinta, ba chiar ne imaginam ca prinde viata. Cand totul era gata, alergam sa le spunem celorlati ce minunatie de om de zapada am facut noi, laudandu-ne ori de cate ori aveam ocazia si ne suparam daca atentia si laudele nu erau pe masura muncii noastre. Alergam, radeam, ne tavaleam prin zapada, ne bateam si ne frecam cu zapada, uitand de toate, nesimtind nici frigul, nici gerul naprasnic, nici ca eram uzi pana la piele si nici nu auzeam chemarile necontenite ale mamei care ne chema in casa la caldura sau la masa. Cand intunericul se lasa, cu greu lasam si noi jocul, intram in casa, dadeam de caldura si abia atunci simteam frigul, abia atunci realizam cat eram de uzi si rosii la piele din cauza zapezii si frigului. Toate acestea nu contau. Copilaria isi spunea cuvantul prin libertatea care ti-o da insasi varsta si lipsa grijilor. A doua zi abia asteptam s-o luam de la capat, fara ca plictiseala sa-si faca loc printre joc, voie buna si rasete. Nici nu stiam ce inseamna plictiseala, pentru ca tot timpul gaseam ceva care sa umple timpul, ca acesta insemna joc, ca insemna lectii, ca insemna carti de citit, ca insemna sa ne ajutam parintii...Nu aveam timp de plictiseala, insa aveam timp sa ne construim copilaria asa cum se cuvine!

Cam aceasta a insemnat o parte din copilaria frumoasa si a iernilor care au trecut.

Acum, rareori am mai vazut copii sa-si manifeste copilaria cu tot ce are ea mai frumos. Vremurile, si nu vremea, isi pun amprenta pe ceva ce nu mai revine, pe ceva atat de frumos, inocent si de vis. Grijile care nu existau in copilaria noastra, si-au facut loc in copilaria copiilor vremurilor noastre mult prea devreme, ceea ce ma duce cu gandul ca se va pierde in timp sau isi va scurta timpul si spatiul incat la un moment dat se va vorbi doar de ...copii "maturizati" si inchistati. Dar nu maturizati ca si intelect, din pacate (am sa dezvolt aceasta idee intr-o alta postare). Aceasta "maturizare" vine impreuna cu grijile de care vorbeam, vine impreuna cu incapacitatea de a se dezlipi de calculator, vine impreuna cu lipsa de comunicare cu cei de varsta lor si chiar si cu adultii, vine din incapacitatea de a reusi sa dezvolte perceptii care tin sentimente, vin din incapacitatea de a dezvolta altruism etc. Comunicarea si socializarea isi construiesc bazele in copilarie, iar daca ele sunt eliminate, ajung sa comunice doar virtual si atat. Abordarea si perpetuarea dorintei pentru educatia virtuala este defectuoasa si nesanatoasa, si nu pentru ca asa vreau eu, ci pentru ca aceasta pare a fi realitatea care inconjoara copilaria aceasta pe cale de disparitie.

Sa ajungem sa facem educatie pentru recuperarea copilariei si locului ei de drept mi se pare un subiect care foarte putin se dezbate sau se ia in seama si ar fi pacat ca mai tarziu sa existe doar un cuvant in dictionar sau in amintirile celor care au trait-o si au simtit-o cu adevarat.