Dincolo de noi...©

Dincolo de lacatele usii inchise se afla un om care traieste, simte, viseaza, sufera sau asteapta o veste, o mana de ajutor, un alt om, o bucurie. Sa afle ce se intampla dincolo de usa sechestrata, macar atat. Nu-l intreaba nimeni ce face, ce mananca, daca are vreo suferinta, daca doreste ceva sau pe cineva, daca mai traieste si cum traieste. Niciun zgomot nu razbate dincolo de usa inchisa, nici afara si nici pe dinauntru. Liniste care nu prevesteste nimic bun. Fata nevazuta si nestiuta a unui astfel de om se schimba, imbatraneste, sufera si nimeni nu stie ce se intampla. Are rude, prieteni sau copii?! Cine stie! Unde sa intrebam? 

Doar daca incercam sa razbatem pana acolo, prin nameti, prin ger si vant, sa eliberam muntii de zapada depusi in nestire peste case, oameni, animale, terenuri. Sa batem la usa sau la geamul inghetat si sa speram ca ne va deschide cineva si sa aflam ce se intampla dincolo.  Gandul acestor oameni intepeniti de frig, de frica, de foame si de sete intr-un adapost pe care il numeste casa lor si pe care acum il percepe ca pe propriul mormant din care abia poate respira, este de neimaginat. Doar un gand...ca multe alte ganduri pentru noi, cei care nu avem astfel de probleme. Pentru oamenii prinsi in propriile case fara sperante de iesire...toate au amutit in jurul lor. Intinderea alba pare fara pata. Imacularea zapezii nu mai bucura pe nimeni, iar greul parca nici n-a inceput.

In conditiile si situatia data de starea in care se afla multi dintre semenii nostri este de neimaginat. Am inca imaginea vie a unei batranele care iesind din casa aplecata de greutatea varstei dar si de micul tunel sapat de la usa casei, care jelindu-se spunea "de ce Doamne...de ce Doamne", incat ti se rupe sufletul si iti dau lacrimile. Bucuria de pe fetele celor care sunt scosi din propriile case astupate de zapada si faptul ca au vazut lumina zilei, este fara cuvinte si greu de asternut in scris. Noi, cei care nu avem astfel de probleme, ramanem cu imaginea inca vie in minte a acestor oameni napastuiti nu de soarta, ci de natura. Iar cei care ar fi trebuit si erau in masura, inca de la primele atentionari si ninsori sa ia masuri, se cramponau de/in politic si propriile interese, timp in care oamenii strigau dupa ajutor sau mureau.
Satul meu, nu asa de grav atrins de zapada prin comparatie cu zonele greu incercate, ramane intotdeauna inchis la fiecare fulguiala, inzapezit, cu nametii inconjurand satul ca un zid de "aparare" peste care nu se trece.
Sambata am reusit, dupa 3 saptamani, sa ajung la parintii mei si sa le duc paine, apa si ce mai aveau nevoie, pentru ca stiam ca o vreme indelungata nu voi mai putea ajunge.
Soseau care duce in sat pare acum impunatoare de straturile mari de zapada stranse pe stanga si pe dreapta ei. La prima vedere pare de vis, si-ti da impreia ca nu mai exista nimic in jur si dincolo de acesti munti de zapada decat o mare alba. Totusi senzatia de claustrofobie incepe sa-si faca efectul pentru aceia care au probleme cu spatiile inchise si mai ales sa parcurgi 3 km. Bucuria ca mi-am vazut parintii a fost de nedescris, dar apasarea si golul ca raman din nou singuri si cu multe probleme este greu de spus in cuvinte, mai ales ca la plecare aproape ca nici nu-i mai vedeam din nametii de zapada.
Dar ei nu se plang niciodata, infrunta cu stoicism tot ce le da Dumnezeu, cum de altfel ii auzi frecvent. Cateodata ajunge sa fie iritant acest "ce-o vrea Dumnezeu sa faca cu noi", care auzit atat de intens parca incepi sa te intrebi unde incepe locul lui Dumnezeu si unde se termina. Daca m-ar auzi mama ce scriu, cu siguranta ca s-ar supara ca ma indoiesc de puterea lui Dumnezeu. Asa o fi.
Asa ca tot ce se intampla, se intampla de la Cel de Sus. Numai ca noi, cei de jos, avem inca puterea sa facem tot ce ne sta in putinta sa-i ajutam pe cei care nu mai pot s-o faca. Ori ca sunt batrani, ori ca sunt bolnavi si suferinzi, ori ca sunt neputinciosi. Insa, de ceva vreme se pune problema doar de supravietuire si de a face fata cu curaj. Strigatul de ajutor si speranta ca cineva le va bate la geam, la usa sau pe acoperis in cazul multora ingropati de zapada inseamna viata si dorinta de a vedea lumina zilei.
Asteapta ca speranta sa vina de undeva.
Aceasta speranta inseamna viata, ca pentru noi toti.

Sat Cojesti, com. Belciugatele, jud. Calarasi-sambata 11.02.2012.

Intrarea in sat, unde placuta care te atentioneaza ca incepe satul nu se mai vede. Dincolo de aceasta placuta urmeaza soseau care duce in sat, dar pe care s-a depus zapada in straturi de 2, 3 sau 4 metri. In partea stanga se afla satul, iar in partea dreapta este doar camp din care bate cu putere crivatul astupand satul de fiecare data cand ninge.