Maturitatea vine la...14 ani

Vremurile pe care astazi le traim poate se misca mult prea repede pentru unii, prea lent pentru altii sau de neinteles pentru ceilalti. Indiferent cum percepem fiecare, vremurile vin si trec, le traim si le simtim si ne vom aminti de ele, ca ne place sau nu ne place. Fiecare perioada are sensul ei, rostul ei si demersul ei. Daca cineva sau ceva strica ordinea sau sensul de mers al evenimentelor percepute ca fiind normale, atunci cei care au fost promotorii acestui demers e posibil sa cada in disgratie si sa nu mai poata repara ceva care a stricat intr-un anume timp. Suntem raspunzatori de cum facem unele evenimente din viata sa prinda contur sau suntem raspunzatori daca stricam ceva din viata (a noastra sau mai cu seama a altora, mai ales daca acestia sunt copii) si nu mai stim sa reparam sau cum sa reparam.

Cand alegem sa incheiem un legamant facut sub pecetea iubirii pe care o consideram la momentul respectiv suficienta pentru a uni doua suflete, atunci urmatorul pas este legalizarea acestei iubiri in ideea ca intareste sentimentele pe care le avem si ca aceasta ne face sa mergem mai departe cu mai multa incredere mana in mana. Iubirea are "obiceiul" sa ne loveasca ca un val direct in fata, simtim foarte puternic furnicaturi in tot corpul si in toti porii, dar la fel de bine acest val se poate retrage lasand in urma lui o plaja goala presarata cu urmele unor amintiri vechi, noi sau foarte dureroase. Plaja care-ti aminteste de fiecare particula de nisip, adica clipe traite impreuna, rasete, bucurii, fericre, poate suparari sau poate regrete, cine stie, vor ramane stocate in rafturile amintirilor vietii noastre. Dar daca plaja este goala din incercarea noastra de a sterge urmele, acest gol cine-l mai umple?

Cand legamantul iubirii care se credea vesnic se rupe dupa niste ani, ani in care s-au mai nascut si copii, acest legamant poate parea doar ceva in care copilul nu va mai crede vreodata sau nici nu a avut valoare vreodata, nu pentru ca nu a existat iubire, ci pentru ca s-a renuntat la iubire, acea iubire care acum inseamna mai mult: copil/ii si regrete. Acesti copii care raman pierduti ratacind printre sensuri si nonsensuri, intre a intelege si a nu intelege, intre vinovatie si nevinovatie, intre a alege ceva si dorinta de a nu face asta, intre iubire si durere, intre mama si tata, adica parintii lui. Parinti pe care pana atunci ii considera doar a-i lui si mereu acolo, impreuna. Cand copilul este suficient de mare si reuseste sa discearna intre ce este bine si ce este rau sau cine are dreptate si cine nu sau cui ii parvine vina de a destabiliza ceva ce pana atunci insemna un intreg, atunci trauma este si mai mare, pentru ca va fi pus in situatia dureroasa de a alege cu cine ramane si cine poarta vina, iar aceasta suferinta vine cu un sac de intrebari pe care nu ar fi dorit vreodata sa si le puna sau nu a crezut vreodata ca o sa si le puna, va lasa o punte pe care nu va reusi sa o traverseze adunandu-si curajul. Si mai este ceva foarte important: alegerea nu va fi una simpla, pentru ca alegerea pe care o va face va insemna si condamnarea unuia dintre parinti, adica vinovatia pe care i-o va atribui unuia dintre cei doi parinti, iubirea si totodata suferinta, amandoua simtite si experimentate deopotriva, asta va fi trauma cea mai grea de trecut.

Asa s-a intamplat cu doua familii care s-au destramat, lasand in urma un baiat de 14 ani si o fetita de 1 an. Mama baiatului avea o relatie extraconjugala de aproximativ 2 ani cu un tanar casatorit si el, perioada dupa care s-a gandit sa divorteze, lasand in urma un sot in soc si care a inceput sa urmeze terapie psihologica si un baiat de 14 ani pus in situatia de a alege intre mama si tata, care fara unda de indoiala alegandu-l pe tata. In cealalta familie, el a parasit sotia si o fetita de 1 an, fetita ramanand la mama cum era de asteptat.

Ei, cei doi, se iubesc, dar dand timpul inapoi presupun ca iubire au avut si la inceput, in relatiile pe care acum le-au lasat in spate si la care au renuntat tot pentru iubire. Acum sunt singuri, fara obligatii, fara copii, dar se iubesc.

Ce este interesant si ca o lectie de viata in aceste doua povesti care, sunt convinsa ca seamana cu multe alte vieti, este ca acel baiat de 14 ani a dat o lectie celor care au puterea sa inteleaga si sa invete ceva si insasi celor doi parinti (sau patru).

Intr-o buna zi si fara sa spuna nimanui, impreuna cu un verisor mai mare cu masina lui, au pornit in cautarea localitatii in care s-a mutat mama cu iubitul ei, reusind sa ajunga intr-un final la destinatie. Cand a ajuns, a intrat, a salutat respectuos, s-a prezentat cu numele intreg si spunand cine este, dupa care a adaugat simplu si cu greutate: "am vrut doar sa vad si eu unde locuieste mama si pentru ce si cine m-a parasit!", dupa care s-a urcat in masina si a plecat.

Dar nu aici s-a oprit lectia pe care ne-o da acest baiat de 14 ani si cu o maturitate care depaseste cu mult varsta lui. S-a oprit la fetita de 1 an, fetita iubitului mamei lui, pe care a dorit s-o cunoasca si sa vada la cine a renuntat tatal ei. Mama fetitei a ramas muta de uimire de seriozitatea si maturitatea de care a dat dovada acest baiat, care oricat a incercat sa-si mascheze suferinta, nu cred ca a reusit. Prin dorinta de a o cunoaste pe fetita a demonstrat si curaj dar si o oarecare suferinta injumatatita, impartita intre el si fetita, chiar daca ea inca nu constientizeaza si nu a constientizat momentul. Mama fetitei, pe tot parcursul vizitei nu a reusit sa scoata macar un sunet.

La incheierea vizitei, baiatul a spus doar atat: "nu am sa reusesc vreodata s-o iert pe mama pentru ce a facut!".

Aceasta fraza plina de revolta, disperare si durere, suna ca si cum ar fi vrut sa se convinga pe sine pentru ce spunea si ce simtea, dar suna si ca o avertizare pentru propria viata, in sensul ca el nu va face la fel, dar cred ca, undeva, ascuns in sufletul lui, stie ca va veni vremea cand va trebui sa o ierte pe mama lui si va avea o discutie la fel de matura ca si gandirea lui.

Voi ce credeti?