"Eu ce fac?"

"Cine-mi spune ce sa fac?" O intrebare care nu se aude, strigata de cei tineri la inceput de drum si care bajbaie cautand un ajutor, un raspuns, o mana intinsa, pe care de cele mai multe ori nu o primesc. Multi dintre ei isi striga neajutorarea pe strazi, poate in revolte interioare carora nu reusesc sa le inteleaga sensul sau sa le faca fata, poate in atitudinea mult prea violenta si revoltata a nefericirii care-i bantuie negasind un ajutor si un spijin moral. Manifestarile din ce in ce mai violente ale tinerilor asteapta o intelegere si un sens pe care nu l-au primit in a-si gasi un drum care sa-i defineasca. Ajutorul venit din partea parintilor, este uneori nesatisfacator, ori ca nu stiu nici ei ce trebuie sa faca exact, ori ca nu stiu cum sa faca fata provocarilor, ori au atat de multe raspunderi incat nici pe ei nu se pot ajuta. Un strigat de ajutor care ramane fara raspuns. Daca in comunitatea in care traieste fiecare s-ar infiinta un centru unde sa se poata discuta diversitatea de probleme cu care se confrunta sau ne confruntam toti poate ar fi un castig pentru fiecare, ar fi o usurare in a discuta grijile nespuse si cotidiene, ar fi un sprijin venit de acolo de unde, poate, ne asteptam mai putin. Nici nu se stie. 

Daca in scoli s-ar acorda mai multa atentie umanului si vitorului celor astazi in impas, adica tinerilor, poate se va reusi salvarea de la ratacire a foarte multe suflete. Dar cum societatea noastra se "cramponeaza" intotdeauna de financiar, aceasta cauza este ca si pierduta. De ce nu reusim sa ne adunam pentru a face ceva constructiv si sa intelegem ca numai impreuna vom reusi sa ne ajutam si sa ne salvam?! 

In acest sens a fost o vreme cand insistam pe langa primaria din comuna in care m-am nascut pentru infiintarea unui centru in care, macar o data pe saptamana, sa vina un grup de tineri sau chiar de adulti, cu scopul de a dezbate probleme diverse de viata si la care, impreuna, sa incercam sa gasim solutii. Insa am primit doar promisiuni, timp pierdut, pana cand s-a schimbat conducerea cu tot staful ei, si care poate va sustine alte demersuri (!!!??) pe care sa le realizeze. Aceasta propunere cu tot sprijinul care se anunta initial a ramas doar la nivel de promisiune, fara certitudinea ca se va rezolva vreodata sau fara certitudinea ca va dori cineva sa o puna in aplicare. Am discutat si despre spatiu, iar aceasta problema era ca si rezolvata,  ramanea doar sa se doreasca asta, asa cum se doresc multe altele pe care, personal, le consider distructive, cum ar fi folosirea copiilor in campaniile politice sau alte munci fizice in folosul altora. Cum si de ce in astfel de situatii se gandesc la copii ca la un sprijin pentru ei gasind solutii rapide  dar numai in folosul lor si nu gandesc mai departe de interese si limitari, adica intr-un sens constructiv, anume de a-i ajuta si a face ceva sa-i indrume pe drumul lor? 

La inceput am fost privita sceptic, ca si cum eram un extraterestru venit cu propuneri de schimbare a planetei si mi s-a spus ca nimeni nu va fi interesat intr-un astfel de demers, ca oamenii de la tara au alte preocupari si nu vor avea timp de asa ceva si m-a deranjat ca se gandeau la oamenii din provincie ca la niste limitati, fara perspective de a-si depasi vreodata aceste limite. 

Consider ca atunci cand este vorba de noi, de vitorul nostru si viitorul copiilor ar trebui sa ne facem timp, cu atat mai mult cu cat nu era o propunere de imbogatire, ci era o propunere sociala in folosul si pentru ajutorul comunitatii. Am raspuns ca daca nu se incearca macar nu se va sti niciodata. Poate la inceput vor veni din pura curiozitate, poate vor veni pentru a discuta probleme banale, dar cu siguranta pe parcurs vor intelege ca este benefica o astfel de intrunire, comunicare, socializare, fiecare cum doreste sa-i spuna. Daca de la inceput se va incepe cu "nu se poate" sau "nimeni nu va fi interesat", din start ca nu se doreste solutii si o minima dorinta de a incerca. Inca astept un raspuns, de data aceasta de la cei care au preluat conducerea primariei gandindu-ma ca poate vor fi mai deschisi la idei noi si la deschidere catre sufletul oamenilor, incepand chiar cu copiii sau, de ce nu, cu parintii lor.

De ce aceasta postare? Simplu: am auzit atat de frecvent pe cei tineri intrebandu-se "eu ce fac?", "unde trebuie sa merg si ce mi se potriveste?", "nici nu stiu ce mi se potriveste", "cine ma ajuta, ca ai mei nu au timp", "m-am saturat de tot...", etc. 

Majoritatea dintre ei nestiind ce au de facut si ce li se potriveste, se afunda intr-un soi de letargie, refugiindu-se in jocurile calculatorului sau comunicand virtual cu persoane pe care, de cele mai multe ori, nu le cunosc si sunt incantati ca si-au facut "prieteni". Intr-o discutie libera, multi dintre ei, nu stiu sa poarte un dialog, sunt agramati, inceti, agitati, nervosi, violenti, depresivi si nu stiu ce vor.