.jpg)
Copilaria. O rampa de lansare. Inceputurile noastre, primele simtiri, primele sentimente, primele atasamente, primele nevoi, prima comunicare...Baza existentei noastre. Toate acestea ne formeaza, ne diferentiaza, ne definesc in ceea ce devenim si ceea ce suntem in viata. Familia in care ne nastem, parintii nostri, fratii nostri, toti contribuie intr-un fel sau altul la ceea ce simtim, vrem sa fim, la ceea ce ne dorim. Parintii nostri sunt primii nostri formatori, modelatori, indrumatori, dupa care vin si ceilalti, in momentul in care parasim fizic casa parinteasca (gradinita, scoala, etc.). Conteaza foarte mult unde ne nastem, cum ne nastem, cum suntem formati, educati, cum suntem modelati, ce copilarie avem. Toate acestea isi pun amprenta asupra personalitatii noastre. Auzim pe foarte multe persoane vorbind de copilaria lor, buna sau mai putin buna, de momente placute sau mai putin placute, auzim spunandu-se cu regret: "daca ar fi fost altfel...", sau vorbindu-se cu nostalgie despre acea perioada, in care ar dori sa se intoarca, daca s-ar putea. "Daca as reusi sa dau timpul inapoi!" spun multi. Daca ar fi posibil, ce schimbari ati aduce? Aceasta intrebare o completeaza pe alta: nu ne intreaba nimeni nici cand vrem sa ne nastem, nici daca vrem si unde si nici in ce familie sa ne nastem. Nu avem optiuni de alegere. Mai tarziu, da.
Daca suntem iubiti sau nu, daca am fost doriti sau nu, daca au dorit fata sau baiat, daca mai avem frati sau nu, daca am fost abandonati sau nu (abandon nu trebuie neaparat sa fie prin parasire fizica), etc., toate acestea conteaza foarte mult in ce vom fi si ce vom deveni, ce simtim, cum ne alegem partenerii/partenerele...chiar si profesia. "Cum se face ca un eveniment care a avut loc in urma cu atata timp, zece sau douazeci de ani, continua sa-si exercite forta asupra individului; de ce aceste amintiri nu au cazut prada uzurii, tocirii, uitarii?" se intreba Freud.
Rolul pe care il au parintii nostri, este esential. Pe mama o "descoperim" prima, ea este aceea care ne satisface, inainte de toate, primele nevoi primare. Pe tata, il descoperim mai tarziu, ca fiind persoana dominanta, marcanta, proeminenta de care dorim sa ne atasam, sa-l cucerim, sa-i demonstram cate ceva, sa-l impresinam. El devine persoana-reduta pe care trebuie s-o cucerim, indiferent ce suntem: fata sau baiat. Asa se face ca aproape toate eforturile noastre sunt canalizate intr-o singura directie: tata. El trebuie sa fie receptiv la eforturile noastre, sa ne satisfaca efortul prin atentie, sa se joace cu noi, sa ne arate dragoste, ajutor, sprijin si mereu prezent acolo pentru noi. Insa se poate ca timpul sa nu-i permita sa ne acorde atentie pe cat am vrea si dupa care tanjim, poate ca nu stie sa-si manifeste sentimentele atat de deschis, poate ca si el la randul lui nu a primit toate acestea de la tatal lui, asa ca nu poate da mai mult decat este in stare, s.a.m.d. Asta nu inseamna ca nu suntem iubiti!
Noi nu stim toate astea, stim doar ca nu ni se da ce dorim si ne imaginam o multime de alte variante, care ne ocupa timpul, mintea, preocuparile. Ne imaginam ca...De aici incep eforturile noastre de a intelege, de a cauta sensuri...Pentru multi inseamna inceputul unei etape de trauma, si-si axeaza prioritatile in functie de aceste cautari a multor neintelegeri carora le cauta sensul. Alegerile in viata pot fi afectate inconstient de aceasta cautare, partenerii pe care ii cauta sau ii aleg, alegerea prietenilor. Simtirea este aceea ca lipseste ceva si cauta...in alte persoane, in alte preocupari. Nu ne dam seama ca aceste cautari se canalizeaza intr-o singura directie: dragostea, atentia, sa fim importanti pentru...tata.
Multi poate ca realizeaza, constientizeaza si atunci cer ajutor de specialitate. Insa multi isi continua cautarile, negand motivul adevarat.
Nu va lasati viata in deriva!
Sincer? M-ai cucerit cu articolul asta...este foarte inspirat si mi-a placut mult de tot. Intr`adevar dintotdeauna si eu am incercat sa ii demonstrez tatalui meu ca ma descurc in diverse situatii, m-am straduit sa nu-l dezamagesc si chiar si in momentul de fata fac tot ce-mi sta in putere sa fie mandru "fata lui". Am avut parte de toate cele enumerate de tine mai sus...iubire, joaca, incredere (chiar daca nu mi-o zicea, o simteam) etc etc....si ii multumesc pentru persoana care sunt astazi, evident ca si mamei. Chiar daca atunci cand eram mica ma suparam pe ei ca nu ma lasau sa fac diverse lucruri, care mie mi se pareau normale....acum realizez ca o faceau spre binele meu si le multumesc pentru ce sunt astazi si pentru grija care mi-au purtat-o si inca mi-o poarta. Nu am decat sa le fiu vesnic recunoscatoare. Normal ca au si partile lor rele...dar sunt normale, pentru ca nimeni nu este perfect si pentru ca ii iubesc trec peste defecte asa cum si ei trec peste ale mele. Ma opresc aici...pentru ca altfel as scrie randuri la nesfarsit despre ei. :) App si matusica mea a avut si are un rol foarte foarte important in cresteream, dezvoltarea si formarea mea ca si persoana :*
RăspundețiȘtergereSincer, nu ma asteptam la un comentariu atat de viu si emotionant. Nu ma asteptam sa ajung atat de......profund in sufletul cuiva.
RăspundețiȘtergereScuze, nu am cuvinte si nu mai am cuvinte sa ma exprim. Ramane la latitudinea ta sa citesti printre randuri nescrise.
Foarte interesanta ultima fraza :) mi-am lasat gandurile libere...am scris liber...n-am gandit. Intelegi ce am vrut sa zic...si da...chiar m-ai atins cu subiectul asta, pentru ca familia este cea mai importanta pentru mine.
RăspundețiȘtergereAsa sa si ramana: IMPORTANTA! Este tot ce conteaza, pentru ca de acolo ne luam energia si ne incarcam bateriile pentru a continua in forta, acolo este refugiul nostru, bucuria si adevaratele volori. Trebuie sa fim, totusi, intelegatori cu cei care nu au ce avem noi.
RăspundețiȘtergere