Ce si cum transmitem - II -

Tuturor ne este cunoscuta expresia "cine are sa-i traiasca, cine nu sa nu-si doreasca". O expresie care poate avea multe sensuri si conotatii sau efecte dintre cele mai numeroase, venite de cele mai multe ori din partea persoanelor cu copii. Daca intelesul acestei expresii este unul bun sau nu aceasta depinde de persoana, de perceptie, de constientizare, de ignorare, de superficialitate, de implicare, de pregatire, de responsabilitate, de trairi, de sentimente, de dorinte, de propria realitate etc.  Fiecare, in momentul cand rosteste aceasta expresie doreste sa transmita ceva. Acest ceva are legatura strict cu propria-i nemultumire si insatisfactie. Nu trebuie sa incercam sa judecam nici pe aceia care critica, nici pe aceia care nu au copii sau nu-si doresc si nici pe aceia care isi manifesta fatis poate criza unor momente adunate in nemultumire. Profunzimea dorintei de a exprima ceva din trairi, poate fi redat cu usurinta prin cuvinte, dar nu intotdeauna doar cuvintele ajuta, ci si intelegerea unor cauze care stau la baza verbalizarii, care poate fi usor de inteles sau nu. Dar chiar si asa, nu toate persoanele reusesc sa redea prin cuvinte trairi de o viata, stranse si asezate intr-un raft plin de intamplari inca vii sau intamplari "renegate". Uneori nemultumirea are cai intortocheate pe care am refuzat sa le experimentam sau exprimam, tocmai de teama unui esec.
Sa revenim la expresie...
Poate ca daca incercam sa-i deslusim putin din inteles, vom constata ca tot continutul este la suprafata si pe intelesul tuturor daca se doreste si avem deschidere. Surprinderea, poate, este ca cel mai des este folosita (aceasta expresie), nu de cei care nu au copii, ci de cei care au, de unde pot concluziona ca multumirea, fericirea sau satisfactia la care s-a dorit venind din partea copiilor lor a fost inexistenta sau nesatisfacatoare, iar cauzele sunt nenumarate.
Cladirea, eficientizarea sau realizarea propriilor vise prin prisma vietii propriilor copii nu poate avea efecte dintre cele mai multumitoare, pentru ca aceasta incercare nu are efectul dorit la timpul lui tocmai pentru propria neimplinire, chiar daca se incearca o satisfactie venita prin prisma copiilor. Nu cu foarte mult timp in urma am auzit o mama exprimandu-si multumirea si incantarea fata de relatia fiicei: "daca eu nu am avut noroc sa ma casatoresc cu un politist, macar acum mi s-a implinit un vis si traiesc si eu"- de parca acum incearca sa traiasca, ceea ce pana acum nu a facut-o (chiar si aici se poate discuta foarte mult). Aceasta dorinta ramasa nemultumire, nefericire si neimplinire si care a facut-o sa simta ca nu traieste, i-a fost transmisa fara voie fiicei care, fara sa-si dea seama a acceptat inconstient sa duca la implinire un vis al mamei. Acesta a fost un exemplu simplu si scurt redat, insa in profunzimea evenimentelor nu mai este simplu.
Daca se va "patrunde" adanc in istoria personala a acestor nemultumiri se va constata ca pornirile acestor nemultumiri isi au baza in propriile iluzii, framantari, neintelesuri, fantezii si dorinte nerealizate din diverse motive. Iar uneori, asteptarile pentru proprii copii sunt atat de mari si ridicate la un nivel pe care nu il poate atinge, incat atunci cand au reusit sa priveasca realist nu au fost prea incantati de ce au descoperit, pentru ca insasi realitatea se poate descoperi devastatoare daca nu stim sa o infruntam si sa o canalizam intr-o directie buna.
Ce se intampla cand nu ne putem infrana nemultumirile, dusmaniile, ura, insatisfactia si lipsa de afectiune? Atunci o manifestam liber si o transmitem ca pe ceva bun copiilor, fara sa constientizam ca toate acestea nu au legatura directa cu ei, ci cu propria noastra copilarie pe care nu am considerat-o satisfacatoare?! Intr-o astfel de situatie nu facem altceva decat sa ne confruntam cu aceleasi nemultumiri, aceeasi ura, aceeasi insatisfactie sau lipsa de afectiune din partea celor pe care dorim sa-i educam sau sa ii canalizam pe un drum bun si corect. Pentru ca nu tot ce este bun pentru noi poate fi si pentru ei si nu tot ce uram noi este necesar si sanatos sa urasca si ei. Iluzia pe care o dezvoltam intr-o astfel de situatie ca fiind multumire se poate intoarce impotriva noastra. Nu se face din asta o satisfactie si luata ca pe o implinire cand constatam ca proprii nostri copii isi manifesta ura pentru aceleasi persoane pentru care noi nutrim sau am nutrit astfel de sentimente, si nu facem din asta o cauza care trebuie dusa mai departe doar pentru ca noi nu stim sa ne stapanim razboiul interior sau nu avem curajul de a-l infrunta. Razboiul nostru este al nostru si nu al altora! Nu delegam copiii sa ne rezolve problemele interioare, indiferent de natura lor, pentru ca nu au capacitatea necesara de a intelege ce nu am putut intelege noi sau rezolva noi.

Ura manifesta fata de cineva, indiferent cine este acea persoana, nu ar trebui sa aiba de-a face sau legatura in niciun fel cu copilul si nu trebuie invatat ca isi poate manifesta aceeasi ura (nejustificata pentru el) catre o persoana pentru care ar trebui sa manifeste, in primul rand respect si bun simt. Trebuie sa-si formeze propriile sentimente si propria gandire. Manifestarea directa a urii indreptate catre o persoana nu ar trebui sa fie exemplu bun pentru copii care sunt atat de deschisi, receptivi si manifesti cand este vorba de a primi ceva ce parintele transmite dar care nu are legatura cu realitatea lui,  mediul lui inconjurator si cu mediul lui interior. Transmiterea/inducerea si copierea acestui comportament si acestor sentimente il copleseste pe copil atat de mult incat nu va sti daca este bine sau rau, decat ca ii face pe plac parintelui. Afectarea dar si manifestarea urii indreptate catre o persoana cu care va intra in conflict doar pentru a-si inlocui parintele care i-a indus aceasta stare si manifestare, va avea un efect mult mai mare asupra celorlalti si chiar asupra lui.  Si aici nu putem elimina din ecuatie varsta, lipsa de experienta si de discernamant, vocabularul, manifestarea violentei fizice si verbale folosite si  indreptate catre acea persoana, starea de iritare, de isterizare. Va avea sentimentul implinirii si satisfactia ca a reusit sa-si inlocuiasca parintele atunci cand acesta nu este prezent si "laurii" izbanzii ii va culege daca parintele il va aclama pentru ce a facut.
Toata aceasta manifestare, de cele mai multe ori in lipsa parintelui, poate avea efectul identificarii cu el sau efectul de inversare a rolurilor, ceea ce ii va conferi o dubla multumire si satisfactie. Se va crede invingator, se va crede sustinatorul si continuatorul unor idei si manifestari la care a aderat, poate doar pentru a-i face pe plac parintelui, poate a iesi in evidenta, de a-i atrage atentia. Daca ne raportam la adulti putem spune ca asa procedeaza persoanele frustrate, cu un interior devastat de probleme pe care doar le simte ca ceva care nu face bine dar nu le intelege, persoane care isi doresc un alt rol decat cel pe care-l au, de cei care isi neaga trecutul, iar realitatea si-a modificat-o voit asa cum o poate suporta mai bine, de cei care au inlocuit ceva cu altceva crezand ca asa le va fi mai confortabil. Dar cand este vorba de copii situatia este mult mai grava pentru ca sunt in crestere, sunt foarte atenti la ce transmit adultii si au tendinta de a-i copia, fara sa-si dea seama de repercursiuni, iar repercursiunile nu vor intarzia sa apara sub diverse forme.
Atunci cand se deformeaza ceva din existenta noastra, fie ea trecuta sau prezenta, in mod clar totul va fi deformat si destabilizat si atunci intervin probleme care tin de perceptia mediului, a vietii, a realitatii, a normalitatii, iar in acest caz survin diverse tulburari de comportament, de personalitate, anxietati, depresii majore, atacuri de panica dintre cele mai invazive, iar viata devine un calvar pentru care fiecare moment este o lupta, nu cu altii, ci cu propria identitate.
Ce si cum transmitem nu este doar o formalitate, ea este o obligativitate de atentie si responsabilitate cand este vorba de copii.

Etichete