luni, iulie 16, 2012

"Mi se cuvine o viata mai buna!"

Am fost intrebata de nenumarate ori de ce insist in orice subiect pe perioada copilariei si, chiar daca tot timpul am raspuns, consider ca in continuare trebuie sa subliniez importanta acestui capitol din viata noastra pentru ca el ne defineste, ne completeaza, ne sustine si ne da putere vietii. Pentru cei sceptici s-ar putea ca acest subiect si importanta lui sa nu para decat o pierdere de timp, insa nu este asa, dar fiecare este liber sa creada ce doreste.
Copilaria noastra ar trebui sa fie suficient de buna, cum spunea Winnicott dar despre mama, astfel incat sa nu ne faca sa ramanem intr-o etapa pe care nu reusim s-o depasim ori ca am suferit prea mult, ori ca nu am primit destula dragoste, ori ca am avut prea multe restrictii, ori ca nu am inteles sensul multor intrebari, ori ca nu ni s-a raspuns, ori ca eram ignorati, ori ca eram certati, batuti sau  pedepsiti pentru orice; ori ca am primit absolut tot ce ne doream, ori ca am fost prea rasfatati, ori ca am fost lasati sa facem ce dorim, ori ca primeam foarte multa atentie, etc. 
Oricare ar fi ideologia vietii transmise, cele doua extreme nu sunt bune. Pentru ca daca ne este rau nu facem altceva decat sa trecem mai departe neintelegand si cautam mereu un sens care sa ne satisfaca, iar acestea nu face altceva decat sa produca suferinta. In sensul celalalt (pe care multi parinti il percep ca bun sau normal) nu este bine nici asa, pentru ca pe parcursul vietii vom considera ca totul ni se cuvine si ignoram oamenii de langa noi pentru a primi, iar aceasta superficialitate si ignoranta nu va duce decat la esecuri. 
Asa ca aceasta copilarie mult dezbatuta trebuie sa fie suficient de buna incat sa ne produca satisfactii, bucurii, implinire si efortul celor care ne-au sustinut va fi dus la indeplinire, adica au reusit sa creasca persoane stapane pe propriile vieti, care stiu ce vor, care-si cunosc scopul adevarat si real in viata.
Cati dintre noi avem asa ceva? 
Proportiile nu le cunosc decat extragand din esantionul catorva persoane cu care am discutat. Pot sa spun, extragand un procent din acest esantion ca doar 0,1% si-au depasit etapa despre care se vorbeste cu atata inversunare. In tara noastra nu se pune accent pe aspecte care tin eminamente de psihic, decat intr-un procentaj minim, iar motivele sunt destul de numeroase: ori se face confuzie intre psiholog si psihiatru, ori se considera ca este o rusine a sta de vorba cu un psiholog, ori nu-si recunosc problemele, ori isi ascund problemele, ori din mandrie, ori din ignoranta, ori din probleme financiare, iar exemplele pot continua. Persista din toata aceasta lista ignoranta si pasivitatea.
De curand imi povestea o doamna de 50 de ani ca s-a intalnit cu o fosta colega de liceu si prietena, dupa 30 de ani, iar intalnirea, cum era de asteptat a fost emotionanta. Dar emotiile nu erau pentru anii care s-au scurs si nu s-au vazut, ci emotiiile s-au canalizat intr-o alta directie si anume a timorarii pentru ca pe aceasta colega o percepea ca pe o "eminenta cenusie". Insa pe parcursul trecerii timpului a realizat ca aceasta inteligenta sclipitoare a stagnat in acel timp, ea a fost doar pe perioada scolii, lasandu-se in voia sortii si maritandu-se cu primul pe care a considerat ca il iubeste, avand doar o singura dorinta aceea de a-si intemeia o familie (pe care a considerat ca nu a avut-o), ca mai tarziu sa regrete pentru ca nu a facut altceva decat sa se plafoneze la limita anilor de atunci si intr-o zona unde si de vrei sa evoluezi nu ai cum, decat sa evadezi pur si simplu. 
In orele care au trecut depanand amintiri si-a dat seama dintr-un subiect aparent banal ca perceptia despre propria persoana era total eronata, adica se considera "aproape proasta" (am citat-o), urata, diforma, "taranca", mica si grasa (?!), insa ascultandu-si prietena a venit un moment in care sclipirea trezirii propriilor simtaminte a facut-o sa-si analizeze propria viata dintr-un alt unghi. Raspunsul colegei la una dintre replici a venit ca un dus rece: "Nu cumva tu erai vreo proasta! Asa ai crezut? Te-ai inselat. Eu aveam alta parere!"

Ce am inteles eu din aceasta relatare? Am inteles un singur lucru: acela ca acea intalnire a adus-o in punctul de a-si reanaliza propriile perceptii despre propria persoana, moment in care si-a facut o noua reevaluare: a propriilor ganduri, propriilor amintiri, propriilor evenimente din decursul vietii incepand cu copilaria si a ajuns la concluzia ca toate esecurile de pana atunci s-au datorat lipsei de incredere si credibilitate in propria persoana si in propriul potential psihic si fizic, pentru ca tot timpul considera ca altii o depasesc in inteligenta si tot timpul se surclasa. 
A inteles ca aceasta perceptie despre propria persoana isi are radacinile in propria copilarie defectuoasa in plan sentimental, in plan perceptibil si in plan educational. Multele restrictii impuse de propriul tata au facut-o sa-si restrictioneze propriile idealuri, propriile demersuri in a realiza ca este o persoana mult peste medie si cu un vast potential.
Iata cum o simpla intalnire si un banal anunt a facut pe cineva sa realizeze cat de defectuos isi percepea propria imagine. 
Acum incearca sa "lucreze" la propria incredere si stima de sine, chiar daca uneori considera ca la varsta ei este cam tarziu. Acest "cam tarziu" este tot o reminiscenta a trecutului plin de neincredere, insa tot singura adauga: "mi se cuvine si mie o viata mai buna!"

Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu

Ai o parere? Spune-o!
Cu seriozitate, responsabilitate si fara continut ofensator, rasist, vulgar sau neadecvat.