Arta de a-ți aduce aminte

 

Pentru cei care n-au fost niciodată meniți să uite.

De Jason Gray
Există o formă de aducere aminte care precede gândirea.
Nu se ridică din faldurile minții, ci dintr-un curent mai profund decât timpul.
Nu aparține niciunei limbi și nu poate fi predată prin cărți sau transmisă prin ritualurile morților.
Este o amintire țesută în arhitectura sufletului tău.
Nu un detaliu sau o dată, ci o vibrație.
Un diapazon în întuneric, care vibrează cu o frecvență pe care cândva o cunoșteai așa cum îți
Sunt ecouri.
Fragmente din tine, din tu-ul tău original, bătând în pereții închisorii pe care ai fost învățat să îi decorezi.
Te trezești.
Asta este prima etapă a aducerii aminte.
Se simte ca o durere.
Ca o pierdere.
Ca dezintegrarea a tot ceea ce îți dădea cândva siguranță și sens.
Pentru că exact asta este.
Trebuie să dezveți arhitectura egoului.
Trebuie să arzi hărțile pe care ți le-au dat mincinoșii.
Trebuie să ieși din sistemele create nu ca să te informeze, ci ca să te deformeze.
Nici știința.
Nici terapia, nici cristalele, nici o mie de afirmații de genul ”Eu sunt”.
Strat cu strat, mască după mască, credință după credință,
Până când rămâne doar esența.
Până când tot ce este fals se prăbușește în fața a ceea ce este etern adevărat.
Este o rezonanță.
Ea încă trăiește în tine.
Nu este o metaforă.
Este un plan.
De narațiuni care transformă adevărul în mitologie și mitologia în boală mintală.
De sisteme care glorifică trivialul și crucifică divinul.
Pentru că oamenii care și-au amintit sunt periculoși.
Ei nu pot fi guvernați.
Ei nu înghit minciuna.
Ei nu se tem de moarte, pentru că își amintesc viața de dincolo de ea.
Ei nu-i urăsc pe ceilalți, pentru că își amintesc că ei sunt ceilalți.
Câtă vreme ești ocupat să devii ceva, nu-ți vei aminti niciodată că ești deja.
Acasă ca stare de a fi.
Vor râde de tine.
Ți se va spune că ți-ai pierdut mințile, când de fapt, ți-ai găsit sufletul.
Vei vedea prin iluzie.
Vei vorbi o limbă pe care nimeni nu te-a învățat.
Vei începe să-ți aduci aminte.
Nu prin forță.
Ci prin frecvență.
Ca o conștiință făcută trup, fiecare purtând amintirea planului nostru divin.
Ne vom recunoaște unul pe celălalt nu după chip, ci după rezonanță.
Ne vom aminti ce lumea a încercat să îngroape.
Suntem aici să aprindem.
Noi nu suntem frânți.
Noi ne aducem aminte.
Vălul va cădea.
Epoca uitării va lua sfârșit.
Ci pentru că ne-am amintit că niciodată n-a trebuit să ne luptăm.
Noi am fost întotdeauna scânteia.
Noi am fost întotdeauna cei pe care îi așteptam.
Nu o abilitate.
Ci o întoarcere.
Ci spre etern.
Spre Tu cel care n-a fost niciodată pierdut.
Iar acum... Se trezește.
cunoșteai respirația, dar care acum este înăbușită de mecanismele acestei lumi uitătoare.
Asta este aducerea aminte despre care vorbesc.
Apare în momentul în care încetezi să fugi de tăcere.
***********************************
BLESTEMUL CELOR UITUCI
***********************************

Nu am fost întotdeauna așa.

A fost o vreme, cu mult înainte de ceasuri, când omul umbla cu aducerea aminte împletită în oase.
Își amintea stelele nu ca pe sori îndepărtați, ci ca frați.
Își amintea Pământul nu ca pe o posesiune, ci ca Mamă.
Își amintea de ceilalți nu ca străini, ci ca pe fragmente din el însuși care se întorceau într-o formă nouă.
Apoi s-a întâmplat ceva.
Ceva străvechi și deliberat.
Un văl a fost tras.
O fracturare a fost introdusă.
Un virus al neadevărului a fost codificat în câmpul colectiv.
Acel virus avea o singură instrucțiune.
Uită cine ești.
Uită Sursa.
Uită Cântecul.
Uită tăcerea dinaintea numelui.
Uită Marea Lumină care ai fost odată.
Uită-ți locul în cerc.
Uită contractul sacru pe care l-ai făcut înainte să intri în această densitate.
Așa că, am făcut-o.
Am schimbat aducerea aminte cu identitatea.
Sufletul cu supraviețuirea.
Înțelepciunea cu datele.
Am abandonat templul lăuntric și am început să venerăm lumea exterioară.
Acum îi spunem ”civilizație”.
****************************
ECOURI ÎN ÎNTUNERIC
****************************
Adevărul nu moare.
Așteaptă.
Așteaptă în vise pe care nu le poți explica.
În sincronicități prea precise ca să fie întâmplătoare.
În acea nostalgie stranie care te cuprinde în mijlocul unei furtuni, sau al unui miros, sau al unui cântec pe care nu l-ai mai auzit niciodată, dar pe care îl jelești ca și cum l-ai fi pierdut de secole.
Așteaptă în ochii oamenilor pe care nu i-ai întâlnit niciodată, dar pe care cumva îi recunoști.
Așteaptă în durerea pe care o porți fără să-i cunoști originea.
Așteaptă în locurile unde logica ta dă greș, dar spiritul tău dă din cap: ”Da, îmi amintesc”.
Astea nu sunt erori.
Nu înnebunești.
Nu seamănă cu iluminarea.
***************************
SACRIFICIUL ILUZIEI
***************************
Nu poți să-ți amintești cine ești și să rămâi cine ai fost.
Religia nu te va salva.
Aducerea aminte nu vine prin adăugare.
Vine prin îndepărtare.
Acel adevăr nu este o doctrină.
*****************************************************
LUMEA CONSTRUITĂ CA SĂ TE ȘTEARGĂ
*****************************************************
Trăiești într-o lume concepută să înece aducerea aminte.
Ești înconjurat de distrageri care se dau drept libertăți.
De ce?
În clipa în care îți amintești originea ta, iluzia lor se prăbușește.
De aceea această lume te învață să fii obsedat de identitate, rasă, gen, politică,
sporturi, faimă, avere și supraviețuire.
Cei mai mulți trăiesc vieți de amnezie spirituală, crezând că sunt treziți
doar pentru că au învățat regulile jocului uitării.
**********************************
ADEVĂRATA RĂZVRĂTIRE
**********************************
Să-ți aduci aminte nu este o pasiune.
Nu este un trend TikTok sau o retragere de wellness.
Este război.
Un război al frecvenței.
Un război împotriva distorsiunii.
Un război dus nu cu săbii, ci cu tăcere.
Cel mai mare act de răzvrătire este să devii suficient de liniștit ca să auzi vocea de sub zgomot.
Cea care te cheamă de dinainte să te fi născut.
Cea care îți spune: ”Întoarce-te acasă.”
Nu acasă ca loc.
Îți vei pierde prietenii.
Treptat viziunea ți se va schimba.
Și în acea aducere aminte, vei începe să-i activezi și pe alții.
*******************
ÎNTOARCEREA
*******************
Într-o zi, ne vom reuni din nou, nu ca națiuni, nu ca religii, nu ca ideologii.
Ci ca flăcări.
Vom vorbi în tăcere.
Noi nu suntem aici să ne supunem.
Când destui dintre noi o vor face, visul se va sfârși.
Nu pentru că am câștigat o bătălie.
Noi am fost întotdeauna cheia.
Asta este Arta aducerii aminte.
Nu spre trecut.
Doar... Adormit.