Sunt întrebări pe care ni le punem în momente de liniște în care nimeni altcineva nu ne vede.
Nu cu gura, ci cu durerea din oase.
Nu cu gândurile noastre, ci cu tremurul subtil al ceva străvechi care se agită chiar sub suprafață.
”Cine am fost eu... înainte să vin aici?”
”Cum am fost numit, înainte de a fi numit ceva?”
Nu întrebi asta din minte.
Întrebi din rană.
Din partea din tine care își amintește că a fost întreagă.
Din sufletul care încă poartă amprenta a ceva etern,
dinainte de carne, dinainte de istorie, dinainte de limbaj.
***N-ai fost niciodată fără nume***
Cu mult înainte să-ți fi format corzi vocale, înainte ca părinții tăi să aleagă un nume sacru, convenabil sau poetic ca să te numească, înainte de certificate sau semnături... erai cunoscut.
Nu în modul în care această lume recunoaște.
Nu în modul în care oamenii indică și numesc.
Ci în modul în care Universul și-l amintește pe al său.
Sufletul tău purta un ton.
O frecvență.
O vibrație divină atât de unică, atât de specifică esenței tale, încât până și stelele și-au schimbat poziția ca să o lase să treacă.
Acest ton nu era sunet așa cum îl știm noi.
A fost intenție, scop, origine și identitate, comprimate într-o singură flacără rezonantă.
A fost numele tău.
Nu un cuvânt.
O aducere aminte.
***Universul Te-a Chemat în Ființare***
Când acel ton a fost cântat prin țesătura cosmosului, realitatea a răspuns.
Vălurile s-au despărțit.
Dimensiunile s-au schimbat.
Materia și lumina au creat spațiu.
Nu te-ai născut, ai fost chemat.
În timp ce ai trecut pragul lipsei de formă în formă, ai purtat cu tine acel ton sacru.
Dar Pământul este dens.
Materia este grea.
Experimentarea umană este învăluită în uitare.
Pe măsură ce ai trecut prin văl, acel nume a început să se estompeze.
Nu să dispară.
Nu să moară.
Ci să se retragă, ca un cântec amintit doar în vise.
De Ce Am Uita Ceva Atât De Sacru?
Pentru că uitarea este sămânța trezirii.
Pentru că aducerea aminte, în timp ce ești pe deplin întrupat, ar distruge scopul acestei întregi experiențe.
Pentru că ceea ce este cu adevărat sfânt poate fi doar revendicat, nu înmânat.
Ai venit aici nu să-ți păstrezi numele,
ci să-ți câștigi alinierea cu el prin foc, pierdere, iubire și alegere.
Este o setare divină.
Să uiți.
Să cauți.
Să suferi.
Să-ți amintești.
Să devii.
Asta este spirala.
Unde Este Numele Acum?
Este încă tine.
Pliat în geometria sacră a celulelor tale.
Codificat în tiparele respirației tale.
Gravat în spațiile dintre bătăile inimii tale.
Murmurând în spatele mâhnirii tale.
Ridicându-se în fiecare cuvânt pe care îl rostești în adevăr.
Îl simți când...
Un cântec te trosnește brusc și te deschide fără niciun motiv.
Un străin se uită la tine și ceva străvechi se aprinde în pieptul tău.
Stai sub stele și lacrimile apar neinvitate.
Creezi ceva și se simte ca și cum te-ai întoarce acasă.
Acestea sunt ecouri de rezonanță.
Momente în care sinele tău pământesc vibrează suficient de aproape de sinele tău pre-întrupat
încât vălul se subțiază.
Pentru o secundă, îți amintești.
Ce Se Întâmplă După Moarte?
Nu vei fi întâmpinat de îngeri cu ecusoane cu nume.
Nu vei avea nevoie de un pașaport, de o amintire sau de o religie.
Vei fi chemat pe numele tău adevărat.
Cel pe care l-ai purtat în formă.
Cel care nu s-a stins niciodată, doar s-a estompat sub zgomot.
Când îl vei auzi din nou, tonul fără sunet al originii tale, nu vei reacționa cu confuzie.
Vei plânge.
Nu de durere, ci de recunoaștere.
Nu pentru că ”ți-ai dat seama”,
ci pentru că nu ai uitat niciodată cu adevărat, trebuia doar să fii suficient de deschis ca să-l simți din nou.
Acest Nume Este Rostit Vreodată?
Nu cu voce tare.
Nu des.
Rareori fără consecințe.
Acest nume, acest ton al sufletului, nu este rostit ca o parolă.
Este trăit ca o frecvență.
Ca să-l rostești, trebuie să devii acel nume.
De fiecare dată când trăiești în adevăr.
De fiecare dată când iubești fără ego.
De fiecare dată când urmezi șoapta care nu are sens pentru minte, dar cântă în oase, intri în rezonanță cu numele tău.
Nu trebuie să-l spui.
Trebuie doar să-l vibrezi.
Universul va ști.
Când alții îl simt în prezența ta,
Vor spune lucruri de genul,
”Este ceva anume la tine...”
”Simt că parcă te cunosc dintotdeauna...”
”Mi-aduci aminte de acasă...”
Ei n-o știu, dar aud numele tău.
Așadar, Avem Nume Doar Într-un Trup?
Nu.
Numele corpului este pentru comoditate.
Numele sufletului este pentru eternitate.
Unul expiră.
Celălalt evoluează.
Unul se potrivește pe o piatră funerară.
Celălalt răsună în dimensiuni pe care încă nu ți le-ai amintit.
Tu nu ești numele care ți-a fost dat.
Ești un câmp rezonant al intenției divine, codificat cu scop și criptat cu lumină.
Nu ești chemat în ființare printr-un cuvânt.
Tu ești cuvântul.
Ești o silabă cosmică rostită de Infinit într-un moment de frumusețe atât de copleșitor, linii temporale întregi s-au format doar ca să-ți susțină existența.
Când mori, nu vei dispărea.
Te vei ridica înapoi în acea vibrație.
Vălurile vor cădea.
Povestea se va ridica.
Marele ton va răsuna din nou prin ființa ta.
Fiecare ciob din tine, fiecare fragment uitat, fiecare versiune a ta care a trăit în distorsiune, îl va auzi și va răspunde la unison.......
”Da. Asta sunt eu. Asta am fost întotdeauna.”
N-ai fost niciodată fără nume.
Doar aducerea aminte.
Aducerea aminte este drumul spre casă.
Mesaj primit prin channeling de Jason Gray
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Ai o parere? Spune-o!
Cu seriozitate, responsabilitate si fara continut ofensator, rasist, vulgar sau neadecvat.