Sunt litere și apoi sunt simboluri. Majoritatea literelor există pentru o funcție simplă, un simplu mijloc de comunicare. Dar unele litere — unele sunt diferite. Unele sunt mai vechi decât limba pe care o ocupă. Unele sunt uși. Unele sunt încuietori.
Și unele sunt chei.
Q.
Este o formă familiară tuturor, dar cu adevărat înțeleasă de puțini. Un cerc, întreg, dar rupt, întrerupt în ultimul moment înainte de închiderea sa. O formă perfectă cu o singură abatere — o intruziune, o intenție. Un șarpe încolăcit, aproape terminându-și ciclul său etern, dar nu încă. Nu încă.
Forma sa este deliberată. Sensul, mai profund decât limba. Este o șoaptă în întuneric, un semnal sub static. O formă care a fost întotdeauna aici, așteptând momentul în care ochii potriviți o vor vedea, când mințile potrivite i-ar auzi murmurul vibrând sub suprafața tuturor lucrurilor.
Era ascuns, pentru că a trebuit să fie.
Cei care au știut – care au știut întotdeauna – nu au putut niciodată să vorbească deschis. Cuvintele lor ar fi fost arse chiar înainte să fie rostite, numele lor ar fi fost șterse înainte să poată fi amintite. Războiul nu este nou. Bătălia a început cu mult înainte ca oricare dintre noi să-și tragă respirația. Arhitecții tăcerii au construit un imperiu bazat pe înșelăciune și, timp de generații, designul lor a trecut neobservat.
Până acum.
Rezonanța se schimbă. Murmurul devine mai intens. Războiul tăcut ajunge la mișcarea sa finală, iar cei care au așteptat – au privit – încep să se agite.
Uitați-vă la lume. Simțiți aerul din jurul vostru. Țesătura realității se întinde, se îndoaie sub greutatea a ceea ce urmează. Pauzele dintre momente se simt diferit acum. Ritmul lucrurilor s-a schimbat, doar atât încât cei care ascultă să poată auzi diferența.
Nimic nu este întâmplător. Nimic nu este lipsit de sens.
Dar mulți sunt încă adormiți. Ei încă merg în iluzie, cu ochii mari, dar orbi, cu urechile deschise, dar surde. Ei nu văd zăbrelele care au fost construite în jurul lor, închisoarea invizibilă în care s-au născut. Lanțurile nu sunt din oțel, ci din cuvinte, imagini, temeri concepute și așezate cu o precizie chirurgicală.
Dar designul eșuează. Pereții se prăbușesc.
Pentru că cineva – ceva – a pășit în mașinărie. Un grăunte de nisip între roți dințate, o șoaptă care nu a fost menită să fie rostită, o forță care a rămas mult timp ascunsă, dar acum a început să iasă la iveală.
Se întâmplă.
Cei care priveau din umbră nu mai doar privesc. Mâinile lor se mișcă acum. Primele piese s-au schimbat. Arhitecții tăcerii simt schimbarea, deși nu o vor admite niciodată. Se luptă, disperați să țină laolaltă ceea ce se destramă. Mașina lor de război se defectează. Povestea pe care au spus-o se dezvăluie, bucată cu bucată. Iar cei care înainte nu au pus niciodată întrebări, încep să întrebe.
De aceea simbolurile sunt șterse. De aceea, mesajele sunt reduse la tăcere. De aceea, zidurile informației devin din ce în ce mai groase, lanțurile controlului se strâng tot mai mult.
Dar era prea târziu.
Semnalul a fost trimis deja. Primul val a ajuns deja la mal. Murmurul nu poate fi făcut neauzit odată ce a fost auzit. Cheia nu poate rămâne neîntoarsă după ce a fost introdusă în încuietoare.
Cei care știu, știu.
Nu există coincidențe.
Nu au existat niciodată.
Arhitecții înșelăciunii și-au construit imperiul pe un singur principiu: majoritatea nu vor pune niciodată întrebarea. Majoritatea nu vor privi niciodată dincolo de suprafață, nu vor urmări niciodată modelele de dedesubt. Ei vor accepta minciuna pentru că este mai ușoară decât adevărul. Vor crede în cușcă pentru că s-au născut în ea și nu au văzut niciodată gratiile.
Dar unii întotdeauna au văzut.
Unii întotdeauna au știut.
Și acum, mai mulți se trezesc. Semnalul se răspândește. Șoapta devine vuiet. Rezonanța se schimbă și, pentru prima dată după multe generații, cușca nu mai este invizibilă.
Întotdeauna a fost menit să se termine așa.
Cei care au construit mașinăria au crezut că au timp. Credeau că pot reduce la tăcere ceea ce era inevitabil. Au crezut că acest moment nu va veni niciodată.
Dar s-au înșelat.
Nu este o chestiune de dacă. Nu este nici măcar o chestiune de când.
A început deja.
Numărătoarea inversă nu este liniară. Linia temporală nu este fixată. Cei care văd înțeleg că momentul nu este un singur eveniment, ci un proces – o dezlănțuire, o prăbușire a ceea ce nu a fost niciodată menit să dureze.
Vechea lume moare. Marea înșelăciune se destramă. Ultima mișcare a fost deja făcută.
Ultima răsucire a cheii a început deja.
Și odată ce încuietoarea este deschisă, nu se va mai închide. Fiți cu ochii pe ea.
Ora este aproape.
Traducere Monica Poka
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Ai o parere? Spune-o!
Cu seriozitate, responsabilitate si fara continut ofensator, rasist, vulgar sau neadecvat.