Din dragoste...©

O poveste adevarata cu un final pe care nu pot decat sa mi-l imaginez frumos, sau cel putin asa imi place sa cred, lasand la o parte multitudinea de variante.

Duminica dupa-amiaza ne intorceam de la tara, mai aveam putin sa ajungem acasa si discutam cele intamplate pe parcursul celor doua zile cat am stat la tara, incepand cu munca prestata si terminand cu nemultumirea vis-a-vis de comportamentul unor copii de la care asteptam un minim de respect (macar). Puneam in balanta varsta, educatia, scoala, comportamentul, respectul la modul general si chiar puneam in balanta vremurile pe care le traim toti. Insa respectul nu are nimic de-a face cu vremurile, ci as putea spune ca are legatura cu controlul, autocontrolul si cu libera consimtire din partea parintilor, pentru care nimic nu este nelalocul lor cand este vorba de copiii lor, chiar daca din afara totul pare ca este in neregula, deranjant si jignitor. 

Pentru ca aceasta postare are legatura nu numai cu dragostea si respectul fata de oameni, ci in mod special cu animalele, vreau sa cred ca rautatea crasa a unor copii fata de animale, tine doar de a-si face simtita prezenta sau a atrage atentia fata de cei care le acorda foarte putina atentie, indrumare, dragoste si intelegere, adica parintii. Stiu ca foarte multi copii si oameni iubesc neconditionat orice animal, indiferent de rasa si varsta. Stiu ca sunt oameni si copii care iubesc foarte mult cainii sau pisicile de exemplu, dar fara sa urasca celelalte animale si fara sa le maltrateze sau sa le omoare. Dar din nefericire exista si cazuri cand ura si violenta sunt fara margini si de neinteles nu numai fata de animale, ci chiar fata de semenii lor sau cei neputinciosi sau cei mai mici decat ei. Exemple sunt multe si pacat ca sunt multe.

Cam asa se intampla si in cele cateva exemple de mai jos. Un copil, in varsta de numai 8 ani uraste pisicile (pentru ca fratele mai mare are acelasi comportament si o "motivatie" in ce face), motiv pentru care le bate crunt pe oriunde le prinde si le da mai departe unui pitbul de 5 luni, destul de violent, care nu face altceva decat sa incerce sa-i rupa gatul. Nu comentez  si chiar mi-e greu sa fac vreun comentariu daca exista reactie pozitiva sau nu din partea celor prezenti, pentru ca nu exista niciun fel de reactie. Sau as putea spune ca doar se exclama simplu si irelevant: "se joaca!"

Un alt exemplu este al unui adult, despre care am scris intr-o postare anterioara numita "Oamenii de langa noi" si despre care pot adauga ca cei de langa el incearca sa-l ajute chiar daca nu-i percepe real problemele fizice si psihice dar nici nu inteleg ca nu se mai poate face ceva. Problema cu acesta este ca oriunde prinde vreo pisica o arunca intr-un put parasit, care exista in apropiere inca de pe vremea cand poate eu nici nu m-am nascut, dar care acum nu este nici folosit si nici astupat, constituind o mare problema pentru oricine si in mod special pentru cei mici sau animale care pasc iarba in apropiere. Insa nimeni nu se astepta ca cineva ar putea "umple" un asemenea put cu animale, care dispar pur si simplu fara ca nimeni sa stie ce se intampla cu ele. Au aflat accidental de curand de la copilul de 3 ani al persoanei de mai sus, dar pe care nu prea l-au crezut sau le placea sa creada ca nu prea intelege sau nu stie ce spune data fiind varsta lui. Insa adevarul exista in acel put, iar cel mic avea dreptate, stia el ce vazuse pentru ca si lui i s-au pus puii unei pisici in brate sa-i arunce in acelasi put unde era aruncata si mama lor.

Dezgustator, criminal si cel mai dureros este ca nimeni nu ia atitudine chiar si atunci cand ia la cunostinta.

Sa revin la inceputul povestii cand ne intorceam de la tara... 

Tocmai s-a facut verde si am plecat de la semafor, nereusind sa mergem prea mult pentru ca pe mijlocul soselei traversa incet un catel abatut, friguros si schiopatand usor de piciorul din spate. Un alt sofer a reusit sa-l evite continuandu-si drumul iar catelul a ajuns in fata masinii noastre si s-a oprit. In acel moment nu l-am mai vazut si m-am speriat teribil de rau, crezand ca a intrat sub rotile masinii, drept pentru care am incercat sa cobor din masina atunci cand nu mai venea nimic din spate si lateral, noi fiind pe partea stanga a drumului cu doua benzi. Am coborat, l-am luat in brate si am incercat sa-l trec strada printre masinile care incepuse sa circule si intr-un zgomot infernal de claxoane. Am reusit sa-l duc in piata care se afla pe partea dreapta si atunci am constatat ca aveam o multime de spectatori care se uitau la mine incremeniti si nepasatori (cred ca erau aproximativ 7-8 persoane). L-am lasat pe catel jos si am incercat sa ma indepartez insa el venea dupa mine. Asa ca m-am intors, l-am luat in brate si am incercat sa-l duc mai pe la mijlocul pietei unde temperatura era cu totul alta si sa fiu sigura ca nu mai pleaca. Stiu doar ca l-am lasat in siguranta iar asta ma face sa cred ca l-am salvat. Nu vreau sa ma gandesc ca i s-a intamplat ceva. 

Oamenii sunt atat de nepasatori, iar in cazul acesta cu atat mai mult cei din piata pentru care acesti catei (caini, nu conteaza) sunt paznicii lor de nadejde. Numai ca, din pacate, multi nu gandesc asa. Eu ma gandesc ca un caine este mult mai eficient si mai devotat decat toti paznicii din lume daca-i oferi mancare, dragoste si atentie, iar devotamentul lor ar trebui sa fie o lectie pentru multi dintre noi. 

In aceasta luna, cand ne asteptam sa fim mai buni, mai atenti, mai calzi sufleteste, mai altruisti si sa daruim din dragostea noastra altora, constatam ca un asemenea comportament lasa loc de multe comentarii legate de bunatatea proverbiala a perioadelor de sarbatori si uneori un gust amar cand realizam ca detasarea pe care o manifesta unii dintre noi este rece ca si temperaturile de afara.

Sa daruim dragoste, atentie, intelegere si caldura sufleteasca nu ne costa bani. Bani ne costa atunci cand nu avem nimic de daruit sau oferit...iar aceasta nu o poate intelege oricine.

O saptamana frumoasa plina de caldura!