Urmarile unei traume

Dismorfofobia peniana, adica pe scurt micropenia sau si mai pe scurt, sindromul penisului scurt.
Un subiect controversat, atent ascuns, care as putea spune ca face si el parte din selectia subiectelor tabu, chiar daca multi barbati se confrunta cu aceasta problema, prefera sa traiasca intr-o tacere naucitoare, care distruge increderea si stima de sine.
Nu mi-am propus sa scriu despre problemele medicale, nu este domeniul meu si nici nu vreau sa incerc macar sa intru intr-un domeniu necunoscut, pe care nu il stapanesc decat la modul general, ci incerc sa scriu numai din punct de vedere psihologic si efectele pe care le poate avea inca din copilarie. Am postat pe facebook un subiect asemanator, luat dintr-un site medical, si sincer, nu stiu ce reactii a avut subiectul, dar de citit sunt sigura ca s-a citit, dar nimeni nu a facut vreun comentariu, nimeni nu a dat vreun like, si se intelege si de ce. Intr-o astfel de situatie se doreste sa se ramana in anonimat.
Insa efectele majore pe care le are asupra psihicului, merita o incercare de abordare generala macar si cu un exemplu de caz. Nediscutata si nedezbatuta, problema se adanceste punandu-si amprenta pe viata sociala, pe viata sexuala, pe viata de familie, si nu in ultimul rand, asupra modului de gandire, manifestarea sentimentelor, perceptia asupra propriei persoane si chiar a celorlalti.

Inainte de toate, as vrea sa incep cu o mama "posesoare" a unui Rh negativ si un tata "posesor" al unui Rh pozitiv,  care au primit tot timpul interdictii de a da nastere unor copii care au o probabilitate mare sa se nasca cu probleme, mama si tata care au ignorat cu indarjire avertizarile si avertizmentele medicilor mergand mai departe satisfacandu-si plinatatea unei familii implinite, aceea de a avea copii. Nu toate femeile care au un Rh negativ nasc si copii cu probleme, daca si sotul are acelasi Rh. Insa in cazul de mai jos este vorba despre o mama careia i s-a interzis clar si categoric sa nu faca copii. Echivalentul ignorantei s-a transformat intr-o nastere cu probleme, a unui copil supraponderal, cu o vaga alura fizica asemanatoare cu Down, cu probleme interne de sanatate, care necesitau atentie din partea medicilor si, nu in ultimul rand, cu o disfunctionalitate a organelor genitale care erau aproape inexistente, spunandu-i-se ca sufera de sindromul penisului scurt, adica micropenie. Toate acestea comunicate parintilor, nu a produs mari schimbari sau suparari in atitudinea lor destul de detasata la auzul acestor multiple probleme, pentru ca mai tarziu, la cativa ani s-a mai nascut un copil, o fata, la fel de supraponderala, cu deficienta mintala de gradul II spre gradul III si cu un Rh negativ.
Nimanui, dintre cei doi parinti, nu le-a pasat ca toate aceste diformitati vor produce mai tarziu complexe, interiorizari, cautari, intrebari neduse la finalizare, detasari de afecte, fantasmari, deplasari spre alte situatii care inlocuiesc realitatea, pe care va incearca s-o ascunda in spatele multor mecanisme de aparare, protejandu-si astfel un Eu lovit, ranit, deteriorat, pentru ca nu va intelege de ce arata altfel decat ceilalti. Freud vorbeste si defineste aceasta, ca o frica de castrare.
Complexe care se transforma in fantasmarea unei realitati ireale, complexe care se pot transforma in mitomanie, ipohondrie, tulburari diverse de dereglare si degenerare. Un baiat care se naste cu un penis aproape inexistent, va realiza inca din practica jocurilor cu alti copii ca la el ceva nu este in regula, ca nu este ca ceilalti baieti, dar va constata ca nu este nici ca o fata. Va dori sa discute cu parintii, va intreba si va astepta raspunsuri. Raspunsuri, care vor veni sau nu vor veni. Mama ce ar putea raspunde, daca-si va da seama, sa presupunem, ca poate poarta o vina, sau tata ce ar putea sa-i raspunda intrebat fiind si el? 

Un astfel de caz, a luat o intorsatura dintre cele mai credibile si dificile pentru un baiat, careia i s-a explicat ca datorita faptului ca a suferit de oreion cand era foarte mic si nu a fost tratat corespunzator de catre medic, s-a intamplat sa ramana cu un penis foarte mic, adica maxim 6 cm in erectie la maturitate, si tot datorita acestei intamplari i s-a explicat ca nu poate avea copii mai tarziu. Vina fiind, astfel, transferata catre medicul care s-a ocupat (sau nu s-a ocupat), dar nu ca vina le-ar apartine lor, parintilor, care nu-si asumau niciun fel de responsabilitate.

Adolescent fiind, a incercat sa-si ascunda aceasta dismorfofobie peniana (micropenie) in cercul de prieteni care isi incepuse deja viata sexuala si la care nu putea participa la fel de activ, prieteni care, cu o probabilitate destul de mare si-au dat seama, prieteni pe care la un moment dat , ca sa reuseasca sa-i pastreze ii platea, el provenind dintr-o familie care-si putea permite astfel de cheltuieli mai mult decat restul prietenilor. A incercat sa-si ascunda complexele si problemele in spatele unei evolutii normale din punct de vedere social, expunandu-si prietenilor, familiei si rudelor escapadele avute cu diverse femei, femei care in realitate nu existau, facandu-si cu timpul un renume de afemeiat. Cel putin familia asa il eticheta. Anii care au trecut s-au confundat cu aceste exibitionisme psihice, transformandu-le intr-o realitate usor de acceptat si cu care putea convietui, devenindu-i un mod de viata dintre cele mai normale. Adica a ajuns sa creada ca este un adevarat Casanova, asteptand in schimb sa fie iubit, adulat, respectat si pretinzand ca viata sexuala este una dintre cele mai normale. Nu accepta aluzii la problemele existente, nu accepta ca macar din punct de vedere psihic ar putea consulta un specialist. Parerea buna pe care si-a format-o si deja intiparita ca o realitate, nu poate inlocui un adevar spus de catre cineva, chiar fie el si specialist, care incearca sa-i arate adevarata realitate. Perceptia despre propriul corp si constructie pe care si-a autoformat-o si autoconstruit-o este de nezdruncinat, indiferent cine ar veni sa-i spuna ca realitatea este cu totul altfel si este alta. Privindu-se in oglida cu admiratie, intr-un discurs el cu el, isi va spune ca arata perfect si ca nu ar schimba absolut nimic. Exibitionismul practicat in propria casa si la vederea vecinilor din blocul vecin, nu face altceva decat sa-i confirme propriile realitati si sa-i hraneasca nevoia de aprobare, chiar si mutuala a celor care de la distanta il zaresc.
Aceasta deformare a realitatii si negarea ei, cu siguranta ca s-a instalat inca din copilarie, cand a incercat sa-si motiveze si sa-si defineasca afectele fata de sine in primul rand si apoi catre cei pe care ii considera vinovati,  mutandu-le si construindu-si propria realitate din mecanisme de aparare care-l faceau sa se accepte, deplasand astfel suferinta cauzata de aceasta diformitate intr-un alt corp, intr-o alta imagine de sine  si nu ca pe ceva care produce disonanta, nici nu putea accepta existenta unor asemenea afecte si nici nu putea trai cu ele, asa ca izolarea lor a fost "alegerea" cea mai potrivita.
Indarjirea cu care isi continua cautarea si acceptare, nu fac altceva decat sa-i adanceasca si mai mult credinta ca nu are absolut nicio problema, problema care, cu o probabilitate mare, se putea rezolva in copilarie, daca parintii s-ar fi ocupat indeajuns, insa ei au fost ocupati in a cauta si a da vina pe alte persoane, ignorand o realitate apropiata lor.