Istoria locului, amprenta noastra - Amintiri din copilarie ©

Fiecare dintre noi detine o carte personala cu povesti. Cum sunt amintirile, ramane sa le  repurtati pe culmile extazului sau pe culmile renegarii, in functie de perceptia trairilor si amintirea lor. Eu o sa incerc sa va port, prin scris, intr-o poveste dintr-o copilarie plina de peisaje frumoase, ratacite prin neantul timpului, schimbate in mare parte datorita omului si nu intotdeauna acolo unde intervine omul este si benefic, trecerii timpului si amprenta lui. Pentru ca asa cum noi oamenii suferim schimbari, tot asa si un loc, un peisaj sufera schimbari, insa doar cativa dintre noi raman cu nostalagia vremurilor si locului, dorind sa nu fi intervenit vreo schimbare adusa de om, pentru ca de cele mai multe ori nu este de bun augur. Iar ignoranta, uneori naste monstri. Noi, prin comparatie cu un loc, un peisaj, avem posibilitatea sa vorbim, sa ne desfasuram asa cum ne place, sa ne etalam talentele care uneori sunt in defavoarea peisajului pe care il apreciem sau nu, dar de cele mai multe ori il deterioram. Evolutia ne face sa credem uneori ca putem sa facem interventii cam peste tot, crezandu-ne maestri in schimbari pe care le consideram utile. Nu este asa. Povestea locului, istoria lui, ne demonstreaza cat de mult gresim, lasandu-ne, totusi, sa-l modelam dupa bunul plac, tocmai sa ne dam seama cat suntem de distrugatori si ca nu se mai poate face nimic. Domnul Cristian Lascu, de care sunt mandra ca este acum consatean de-al meu, spunea intr-un aricol dedicat mediului ecologic si adeptul careia este, ca oamenii manifesta un fel de "fatalism civic".
Va intrebati, poate, ce legatura are psihologia cu acest articol de astazi?! Eu spun ca are, dintr-un simplu motiv si inca unul foarte profund: locul in care ne-am nascut si am trait o perioada mai mare sau mai mica, isi pune amprenta asupra fiintei noastre mai mult decat lasam sa se vada sau decat credem. In foarte multe articole vorbeam de baza/rampa noastra de lansare, rampa care ne defineste, ne amprenteaza, ne completeaza. Fiecare se naste acolo unde trebuie sa se nasca si nu suna a fatalism predispozitional, daca pot sa-l definesc asa. Mai jos redau povestea unui loc plin de istorie, si chiar va invit sa cautati pe internet in sensul acesta, o istorie asa cum am perceput-o eu, cu detaliile retinute de mine, cu trairile mele, cu amintirile mele. Trairi care poate nu sunt identice cu ale consatenilor mei sau cu a celor care au fost prin satul meu. Acum, in acest moment in care scriu incercand sa redau cat mai exact povestea locului, ma intreb cum de tocmai astazi m-am gandit sa scriu despre asta si ce anume mi-a declansat asta. Bineinteles ca exista un motiv declansator si anume ca ducandu-ma pe la primaria comunei, mi-a rasarit brusc un gand, si anume acela de a-mi intocmi un arbore genealogic, iar de aici pana la istoria locului si satului a fost doar un pas, adica un gand.

Un sat numit Cojesti, aflat la aproximativ 35 km. de capitala, intr-un peisaj care nu te lasa sa pleci fara amintiri placute, indiferent ca ai trait, ai venit in vizita sau doar l-ai tranzitat. Marginit de balti cum le denumim plastic, dar care fac parte din lantul de lacuri ale Mostistei, si intr-o zona renumita dintotdeauna pentru pescuit sportiv si de placere, cu o istorie de care foarte multi am uitat, dar o istorie pe care nici macar nu am pastrat-o asa cum ne-a fost data, cu oameni simpli, muncitori, tarani agricultori, cu frica de Dumnezeu dar si cu un fel de mandrie prin comparatie cu cei din comuna de care apartin, Belciugatele. Oameni simpli, naravasi, ambitiosi in felul lor si asa cum i-am perceput eu, cu caractere puternice, impulsivi, dar si cu o oarecare raceala pe care nu am reusit niciodata sa o localizez in timp.

Un sat compus din cateva case, prin comparatie cu alte sate, fara sa depaseasca vreodata 160 de case (astazi numarul lor a crescut, pentru ca satul se extinde cu mai multe strazi), marginit in lateral cu o plantatie de duzi care a fost candva mandria satului prin frumusetea, dulceata si utilitatea lor. Spun utilitate pentru ca foarte multi ani frunzele lor au constituit hrana pentru viermii de matase crescuti in scoala de catre copii, dar si loc de joaca si intalnire pe timpul vacantelor, unde iarba verde mereu intinerita si uniform crescuta, oferea frumusetea pe care o cautau tinerii doritori de melancolism, loc de joaca, dar si un loc in care sa-ti gasesti inspiratia si linistea. Toate acestea existau inainte de anii '90, acum este un loc aproape parasit, unde satenii isi pasc oile, vacile si spatiu locuit de rate si gaste care au "defrisat" iarba candva vesnic tanara si plina de parfum.

Spuneam un sat cu istorie. Un sat care poarta numele dupa familia de mosieri care ocupa tot acest spatiu intins pe multe mii de hectare, familie care a trait cu peste 300 de ani in urma sau mai mult, o familie care detinea multe conace, mult pamant si unde munceau cei nevoiasi ai locului. Familie care se numea Cojeanu daca nu gresesc si daca imi amintesc foarte bine. Au construit o biserica, in stil brancovenesc si cu  influente renascentiste, in care pe peretii interiori, in stanga si in dreapta usii de la intrare se gasesc doua picturi dominante cu membri familiei si un scurt istoric al bisericii si locului. Au facut foarte multe pentru oamenii care au muncit pe pamanturile lor, in sensul ca pe fiecare l-a improprietarit cu pamant pe care urma sa-l munceasca creascandu-si familia.

Sa revin in timpurile noastre, cu regret imi aduc aminte ca acea biserica de care eram foarte mandra, a suferit atatea schimbari barbare incat nu o mai recunosc, acum vopsita cu var alb pe dinafara acoperind pentru eternitate picturile exterioare, iar pe dinauntru cu picturi infantile facute de pictori stangaci si fara suflet peste cele originale, care si-au lasat amprenta amar peste picturi care apartineau vesniciei. Este mai tot timpul inchisa, exceptand zilele cand se tin slujbe, iar portile de la intrare sunt la fel de ferecate ca si cum nimeni nu ar trebui sa paseasca in curtea bisericii fara aprobare, ca pe o proprietate privata. Am intrebat si eu pentru care motiv se tine biserica inchisa si mi s-a raspuns ca datorita copiilor care intra si devasteaza tot prin curte si mazgalesc peretii, crezand ca este un loc de joaca pe care trebuie sa-l devasteze si chiar din cauza unor localnici care binevoiesc sa-si pasca animalele prin curtea bisericii, ca pe un islaz destinat pascutului animalelor. Nu departe de biserica existau multe conace sau casele boieresti, o moara la fel de veche si inca functionala, care astazi sunt rase ca si cum nici n-ar fi existat, in locul lor ramanand doar amprenta istoriei care a salasluit atata timp. Acele conace de care eram la fel de mandra, nu mai exista. Moara a fost utila si functionala pana dupa anii '90. Biserica a fost multi ani in circuitul monumentelor istorice, fiind construita in sec. XVIII-anul 1752 (renovata in 1910) si purtand hramul "Nasterea Maicii Domnului", fiind scoasa la un moment dat din circuitul monumentelor istorice inca de pe vremea comunista si reintrodusa de dupa '90, in anul 2004, cred.

Conacele impunatoare, din caramida inca intacta, cu acoperis aproape intact si el, camerele imense, beciurile si terasele, totul a devenit, in vremea comunista, depozit pentru sacii de azot ai CAP-ului si IAS-ului si alte multe astfel de materiale. Intr-un astfel de loc mi-am petrecut anii frumosi ai perioadei de gradinita, pana sa suporte o transformare macabra ca cea descrisa mai sus. Astazi nu mai exista, le-au demolat fara mila, fara respect, fara a se recupera ceva dintr-o istorie a locului cu care ma mandream, ridicandu-se vile si vilute cu vedere la balta, cu garaje subterane, cu curti betonate si garduri fara vedere, pline de oameni veniti de nu stiu unde, punandu-si amprenta intr-un loc pe care poate nu-l merita, cu o istorie pe care nu o respecta si intr-un loc pe care l-au batjocorit. Nu o respecta pentru ca nu au apartinut locului si nu au cunoscut-o. Iar cei care apartin locului sunt neputinciosi, vazandu-se obligati sa lase timpul si amprenta oamenilor sa-si spuna cuvantul, pentru ca ei au tacut amutiti si rataciti printre constructiile noi ridicate care mai de care mai infloritoare si impunatoare, transformand locul intr-un sat care, putin cate putin, se transforma, uitandu-si radacinile, inconjurandu-se de oameni cu activitati mai mult urbane. In decursul timpului s-au vazut obligati sa accepte ignoranta si refuzurile celor care ar fi putut face ceva pentru pastrarea si conservarea locului, sau macar a bisericii si a acelor conace care, cu timpul puteau deveni un loc de pelerinaj pentru cei dornici de a retrai perioadele unei vieti pe care o mai gasesc doar in analele ingalbenite ale arhivelor.  Intr-o alta tara, care isi respecta radacinile, traditia si istoria s-ar fi investit pentru pastrarea si conservarea unor astfel de locuri, dar...noi ramanem doar cu amintiri si regrete. Si cu neputinta care ne transforma putin cate putin in ignoranti.