Nu de mult, un domn trecut de 40 de ani, spunea cu timiditate, amaraciune si neputinta ca nu-si gaseste drumul si intotdeauna face alegeri care ii cauzeaza multa tristete, depresii si dezorientare. Intors de aproximativ 10 ani in tara, dupa ce a muncit 18 ani in Israel cu multa sudoare, departe de casa si de cei dragi, suportand cu mult stoicism toate acestea pentru a-si deschide o afacere in tara care sa-i aduca un venit din care sa nu mai aiba grija zilei de maine. Dupa multe incercari a reusit, a pus pe picioare o afacere in localitatea in care s-a nascut si chiar merge destul de bine. Dar nu aceasta este problema care il nemultumeste. Problema care nu-i da pace si il face dezorientat nu este afacerea, ci alegerea unei partenere care sa-i fie alaturi cu drag, intelegere si sprijin. Numai ca alegerile facute nu i-au adus decat suparari si de cele mai multe ori un portofel mai gol decat inainte de venirea partenerei. Poate ca nici aceasta n-ar fi fost o problema daca acea partenera ar fi fost o alegere potrivita, statornica si de incredere.
Dar ce inseamna o alegere potrivita? Ar trebui sa fac o incursiune in trecutul lui, mai exact a familiei de provenienta si sa mentionez ca nu a fost nici pe departe una cu intelegere, calm, dragoste, atasament sau atentie indreptata spre ceva constructiv. Nici pe departe! A fost una foarte violenta din toate punctele de vedere, chiar daca relatia parintilor a fost una relativ de scurta durata. El fiind cel mai mare din cei 4 frati, a simtit cel mai aprig aceste evenimente pline de violenta si nopti dormite cine stie pe unde, pentru ca bataile de care povesteste sunt demne de cosmar. Inca de mic isi aminteste de nepotrivirea parintilor, de contrarile lor in orice subiect, de bataile violente pe care le incasa mama impreuna cu toti fratii mai mari. Legati, de cele mai multe ori de stalpul casei cu curele (mai putin sora cea mica), biciuiti pana la lesin, infometati, infrigurati, indurerati, infricosati si lasati asa ore intregi sau chiar toata noaptea, l-a facut sa-si reorienteze afectiunea spre munca si un altfel de ideal. Chiar daca parintii lui s-au despartit la un momentat dat, sechelele traumei au ramas drept mostenire afectiva din partea lor.
Dorinta, de altfel singura, este sa nu pomenesti niciodata de tatal lui (pe care nu-l mai considera tata de mult timp) si nu suporta nicio manifestare care sa-i aminteasca de el, chiar daca a murit de aproximativ 5-6 ani, singur, bolnav, intr-o mizerie de nedescris, plina de alcool, lipsit total de afectiune sau cineva care sa-i fie alaturi si inconjurat de straini, prieteni de pahar, iar acest sfarsit al tatalui nu i-a adus nici macar un minim de regert sau de mila, ci spune doar atat: "a avut ce a meritat si nu ma intereseaza".
Insa frica mostenita a lasat amprente foarte adanci in sufletul, in alegerile si directionarea afectiunii in toata viata lui. Chiar daca nu recunoaste, in el se regaseste acel baietel care cauta si cere ajutor, cere si cauta afectiune, cere si cauta atentie si cere si cauta o familie pe care nu a avut-o dar pe care nici nu stie cum s-o construiasca.
Repercursiunile vietii de familie exista chiar si la una dintre surori, care nu a stiut sa faca o alegere mai buna, nici la prima, nici la a doua casatorie, decat in a-si alege un partener identic cu tatal lor. Primul sot, cu care are doi copii a parasit-o dupa nici 4 ani, iar viata cu el a fost asemanatoarea cu cea a familiei ei, iar cel de-al doilea este mai rau decat primul, alcoolic, dezorganizat si fara servici dar pe care il asculta fara sa aiba vreo sansa de a-si spune cuvantul. Ba mai mult, dorinta acestuia a fost ca nu doreste si nu are de gand sa creasca doi copii, sugerandu-i sa scape de ei, daca nu ii omoara cu mana lui. Femeia, in ascultarea ei orbeasca si in dorinta de a ramane cu el, a facut o alegere rapida alegand sa ramana cu el, drept pentru care si-a abandonat cei doi fii, undeva pe o strada din capitala prin cartierul Colentina. Intamplarea a facut ca sora cea mica a aflat, i-a cautat si i-a luat spre crestere, chiar daca nu avea nici macar 18 ani.
Revenind la el si la trauma aproape stabilizata in orientarea afectiva catre tot ce inseamna viata, povesteste cu greu si teama ca nu stie cum sa-si aleaga o partenera care sa i se potriveasca, dupa ce criterii si cum sa-si dea seama daca este cea potrivita pentreu el. Lipsit de afectiune, de comunicare, de atasament si tot ce inseamna comunicarea la nivel patern dar si la nivel matern, si-a dat seama ca toata viata lui a fost un haos, neavand decat o singura dorinta: sa nu fie ca tata. Nu stiu daca ura este mai apriga decat frica existenta, insa cert este ca acea dezorientare pe care a avut-o copil fiind, exista si va exista, daca nu depaseste pragul existentei din copilarie macar numai pentru a intelege de ce s-a petrecut si pentru ce. Impartirea vinovatiei catre ambii parinti, nepotriviti si ei, analiza scandalurilor si analiza familiei pe de-a-ntregul ei, motivul certurilor si batailor a carui victima erau si copii, poate il va ajuta sa inteleaga ca vina nu ii apartine, reusind intr-un final sa-si canalizeze energia sanatoasa catre propria lui viata, eliminand agitatia, neputinta si frica pe care le-a avut in copilarie. Motivul pentru care parintii lui ajungeau la astfel de scandaluri, il spune chiar el, era de cele mai multe ori lipsa banilor, escapadele celor doi parinti, alcoolul si un servici mult prea solicitant, neincrederea si aruncarea reprosurilor unul catre celalalt. Toate acestea cu copii de fata, iar ura si nervozitatea se revarsa catre copii, cu diferenta ca ura si violenta tatalui catre mama se revarsa catre toti, astfel tatal considerand ca pedeapsa care i s-ar fi cuvenit mamei era mai aprig simtita si transmisa daca sunt implicati si copii, iar razbunarea era completa, din punctul lui de vedere.
Problemele nu se pot rezolva atat de repede cum poate se doreste si ne dorim toti in astfel de situatii, detasarea din toate aceste trairi nu se face simplu, iar frica existenta nu dispare peste noapte, decat daca efortul de a intelege cauza, motivul si efectul acestor manifestari, insa fara s se arunca vina in spatele unuia dintre parinti pentru ca astfel ajungem sa regretam pana si nasterea din acestia. De regula in cresterea copiilor ambii parinti sunt participanti, fie ea buna sau rea, dar noi, cei care astazi privim inapoi, avem posibilitatea sau puterea de a alege cum sa fim si sa constientizam ce a fost bun si ce nu, sa raspundem la intrebari gen "de ce?", sa avem dorinta de schimbare si asezare in bine a unor perceptii pe care poate parintii nu au avut-o, ori datorita cresterii, ori datorita unor mosteniri, ori datorita mediului, ori datorita educatiei, ori datorita vremurilor si mentalitatilor perpetuate.
Drept urmare, trebuie doar sa incerce sa inteleaga istoria de viata a parintilor, in a caror alegeri de viata s-au regasit evenimente transmise chiar prin viu grai si duse mai departe. Diferenta in situatia acestui domn este ca exista puterea de a intelege si a gandi altfel evenimentele, in asa fel incat sa reuseasca sa le depaseasca. Iar deschiderea catre astfel de incercari il va face intr-o zi sa-si inteleaga problemele, motivul alegerilor care i-a adus nemultumirea si sa-si gaseasca calea propriei vieti, nu cea asemanatoare cu a parintilor si nici cea a traumelor nedepasite pentru ca nu le-a inteles sensul si scopul. Chiar si iertarea are rostul ei, tinand cont de repercursiunile negative avute in propriul demers al vietii. Acum, si pe parcursul vietii, nu a facut altceva si poate fara sa-si dea seama, decat sa se identifice cu unul dintre parinti sau chiar cu ambii.
Uneori intoarcerea in acea perioada sau intr-o perioada pe care nu am reusit s-o depasim poate fi benefica daca incercam s-o rezolvam sau s-o privim cu alti ochi, insa nu poate fi benefica daca tot timpul retraim aceleasi evenimente si aceleasi sentimente care au facut parte integranta din acea perioada si pe care le actualizam de fiecare data, indiferent de varsta. Daca atunci cand suntem copii nu putem intelege sau percepe natura si cauza acelor evenimente decat prin prisma varstei si prin prisma fricii manifeste, cand suntem adulti putem incerca o alta abordare a acelor evenimente pentru a le percepe si a le infrunta, cu alte sentimente si uneori chiar cu detasarea pe care ne-o da chiar experienta acumulata in viata.
Dar ce inseamna o alegere potrivita? Ar trebui sa fac o incursiune in trecutul lui, mai exact a familiei de provenienta si sa mentionez ca nu a fost nici pe departe una cu intelegere, calm, dragoste, atasament sau atentie indreptata spre ceva constructiv. Nici pe departe! A fost una foarte violenta din toate punctele de vedere, chiar daca relatia parintilor a fost una relativ de scurta durata. El fiind cel mai mare din cei 4 frati, a simtit cel mai aprig aceste evenimente pline de violenta si nopti dormite cine stie pe unde, pentru ca bataile de care povesteste sunt demne de cosmar. Inca de mic isi aminteste de nepotrivirea parintilor, de contrarile lor in orice subiect, de bataile violente pe care le incasa mama impreuna cu toti fratii mai mari. Legati, de cele mai multe ori de stalpul casei cu curele (mai putin sora cea mica), biciuiti pana la lesin, infometati, infrigurati, indurerati, infricosati si lasati asa ore intregi sau chiar toata noaptea, l-a facut sa-si reorienteze afectiunea spre munca si un altfel de ideal. Chiar daca parintii lui s-au despartit la un momentat dat, sechelele traumei au ramas drept mostenire afectiva din partea lor.
Dorinta, de altfel singura, este sa nu pomenesti niciodata de tatal lui (pe care nu-l mai considera tata de mult timp) si nu suporta nicio manifestare care sa-i aminteasca de el, chiar daca a murit de aproximativ 5-6 ani, singur, bolnav, intr-o mizerie de nedescris, plina de alcool, lipsit total de afectiune sau cineva care sa-i fie alaturi si inconjurat de straini, prieteni de pahar, iar acest sfarsit al tatalui nu i-a adus nici macar un minim de regert sau de mila, ci spune doar atat: "a avut ce a meritat si nu ma intereseaza".
Insa frica mostenita a lasat amprente foarte adanci in sufletul, in alegerile si directionarea afectiunii in toata viata lui. Chiar daca nu recunoaste, in el se regaseste acel baietel care cauta si cere ajutor, cere si cauta afectiune, cere si cauta atentie si cere si cauta o familie pe care nu a avut-o dar pe care nici nu stie cum s-o construiasca.
Repercursiunile vietii de familie exista chiar si la una dintre surori, care nu a stiut sa faca o alegere mai buna, nici la prima, nici la a doua casatorie, decat in a-si alege un partener identic cu tatal lor. Primul sot, cu care are doi copii a parasit-o dupa nici 4 ani, iar viata cu el a fost asemanatoarea cu cea a familiei ei, iar cel de-al doilea este mai rau decat primul, alcoolic, dezorganizat si fara servici dar pe care il asculta fara sa aiba vreo sansa de a-si spune cuvantul. Ba mai mult, dorinta acestuia a fost ca nu doreste si nu are de gand sa creasca doi copii, sugerandu-i sa scape de ei, daca nu ii omoara cu mana lui. Femeia, in ascultarea ei orbeasca si in dorinta de a ramane cu el, a facut o alegere rapida alegand sa ramana cu el, drept pentru care si-a abandonat cei doi fii, undeva pe o strada din capitala prin cartierul Colentina. Intamplarea a facut ca sora cea mica a aflat, i-a cautat si i-a luat spre crestere, chiar daca nu avea nici macar 18 ani.
Revenind la el si la trauma aproape stabilizata in orientarea afectiva catre tot ce inseamna viata, povesteste cu greu si teama ca nu stie cum sa-si aleaga o partenera care sa i se potriveasca, dupa ce criterii si cum sa-si dea seama daca este cea potrivita pentreu el. Lipsit de afectiune, de comunicare, de atasament si tot ce inseamna comunicarea la nivel patern dar si la nivel matern, si-a dat seama ca toata viata lui a fost un haos, neavand decat o singura dorinta: sa nu fie ca tata. Nu stiu daca ura este mai apriga decat frica existenta, insa cert este ca acea dezorientare pe care a avut-o copil fiind, exista si va exista, daca nu depaseste pragul existentei din copilarie macar numai pentru a intelege de ce s-a petrecut si pentru ce. Impartirea vinovatiei catre ambii parinti, nepotriviti si ei, analiza scandalurilor si analiza familiei pe de-a-ntregul ei, motivul certurilor si batailor a carui victima erau si copii, poate il va ajuta sa inteleaga ca vina nu ii apartine, reusind intr-un final sa-si canalizeze energia sanatoasa catre propria lui viata, eliminand agitatia, neputinta si frica pe care le-a avut in copilarie. Motivul pentru care parintii lui ajungeau la astfel de scandaluri, il spune chiar el, era de cele mai multe ori lipsa banilor, escapadele celor doi parinti, alcoolul si un servici mult prea solicitant, neincrederea si aruncarea reprosurilor unul catre celalalt. Toate acestea cu copii de fata, iar ura si nervozitatea se revarsa catre copii, cu diferenta ca ura si violenta tatalui catre mama se revarsa catre toti, astfel tatal considerand ca pedeapsa care i s-ar fi cuvenit mamei era mai aprig simtita si transmisa daca sunt implicati si copii, iar razbunarea era completa, din punctul lui de vedere.
Problemele nu se pot rezolva atat de repede cum poate se doreste si ne dorim toti in astfel de situatii, detasarea din toate aceste trairi nu se face simplu, iar frica existenta nu dispare peste noapte, decat daca efortul de a intelege cauza, motivul si efectul acestor manifestari, insa fara s se arunca vina in spatele unuia dintre parinti pentru ca astfel ajungem sa regretam pana si nasterea din acestia. De regula in cresterea copiilor ambii parinti sunt participanti, fie ea buna sau rea, dar noi, cei care astazi privim inapoi, avem posibilitatea sau puterea de a alege cum sa fim si sa constientizam ce a fost bun si ce nu, sa raspundem la intrebari gen "de ce?", sa avem dorinta de schimbare si asezare in bine a unor perceptii pe care poate parintii nu au avut-o, ori datorita cresterii, ori datorita unor mosteniri, ori datorita mediului, ori datorita educatiei, ori datorita vremurilor si mentalitatilor perpetuate.
Drept urmare, trebuie doar sa incerce sa inteleaga istoria de viata a parintilor, in a caror alegeri de viata s-au regasit evenimente transmise chiar prin viu grai si duse mai departe. Diferenta in situatia acestui domn este ca exista puterea de a intelege si a gandi altfel evenimentele, in asa fel incat sa reuseasca sa le depaseasca. Iar deschiderea catre astfel de incercari il va face intr-o zi sa-si inteleaga problemele, motivul alegerilor care i-a adus nemultumirea si sa-si gaseasca calea propriei vieti, nu cea asemanatoare cu a parintilor si nici cea a traumelor nedepasite pentru ca nu le-a inteles sensul si scopul. Chiar si iertarea are rostul ei, tinand cont de repercursiunile negative avute in propriul demers al vietii. Acum, si pe parcursul vietii, nu a facut altceva si poate fara sa-si dea seama, decat sa se identifice cu unul dintre parinti sau chiar cu ambii.
Uneori intoarcerea in acea perioada sau intr-o perioada pe care nu am reusit s-o depasim poate fi benefica daca incercam s-o rezolvam sau s-o privim cu alti ochi, insa nu poate fi benefica daca tot timpul retraim aceleasi evenimente si aceleasi sentimente care au facut parte integranta din acea perioada si pe care le actualizam de fiecare data, indiferent de varsta. Daca atunci cand suntem copii nu putem intelege sau percepe natura si cauza acelor evenimente decat prin prisma varstei si prin prisma fricii manifeste, cand suntem adulti putem incerca o alta abordare a acelor evenimente pentru a le percepe si a le infrunta, cu alte sentimente si uneori chiar cu detasarea pe care ne-o da chiar experienta acumulata in viata.
Da...ce as putea spune...destul de multe...viata ne trece prin bune si rele,pe absolut toti,fara exceptie...nu scapa nimeni de probleme si greutati...partea trista este ca,in timp ce pe unii necazurile,greutatile,problemele,ii fac mai intelepti si mai umani,pe altii,dimpotriva,ii inraiesc...un lucru e clar:poti oferi iubire daca,la timpul potrivit,in sufletul tau,a fost sadita iubire...iubirea,e o floare rara,care se cultiva cu greu,si nu poate fi platita cu nimic...cind oferim iubire,nu o facem pentru binele altora ci,pentru ca asa,ne simtim noi mai bine,ne simtim mai puternici...in mod paradoxal insa,nu e bine nici sa incerci sa oferi prea mult in viata...oferi atit cit poti,cit iti permite constiinta...daca oferi absolut tot,iti secatuiesti resursele si nu te mai poti iubi pe tine insuti...si asta e un pacat capital...chiar si in Biblie se spune:"iubeste-ti aproapele,asa cum te iubesti pe tine insuti!"...a nu te iubi pe tine insuti,este echivalent cu a nu-l iubi pe DUMNEZEU...pentru ca DUMNEZEU,ne-a facut perfecti,oamenii ne-au stricat,in primul rind,parintii nostri,din primele zile de viata...poate au spus:"fii bun,ofera altora,chiar daca tu nu ai ce-ti trebuie!"...nimic mai fals si neadecvat...a nu ne oferi noua ceea ce avem nevoie,inseamna a nu-l iubi pe DUMNEZEU,intrucit,in fiecare din noi,este o farima de dumnezeire...DUMNEZEU ne iubeste neconditionat,deci vrea sa ne iubim la fel...poate domnul respectiv,le-a iubit prea mult pe partenerele lui,in schimb ce ele,iubeau banii lui...ele nu erau capabile sa ofere iubire,pt. ca nu se iubeau pe sine,nici pic...iubeau banii,gloria,infatuarea,nimicnicia lumii materiale in care traim zi de zi...daca vrea o sotie buna,devotata,sa caute una care sa se iubeasca si pe ea un strop,macar atit...daca te iubesti pe tine insuti,ii poti iubi si pe altii...daca tu esti sincer,devotat,bun,crezi ca toti sunt asa,desi nu este adevarat...fiecare om,are o parte buna si o parte rea...depinde de el insusi,de mediul de viata(familie,prieteni,colegi), ce parte va fi relevata celor din jur...
RăspundețiȘtergere