Revolutia fara raspuns

In propriul drum al vietii, multi dintre noi ajung sa se confrunte cu propria revolutie, fie ea interioara sau exterioara, pe ceva sau cineva, cu scop sau fara scop. Daca extindem, gandindu-ne la revolutia in masa, atunci lucrurile se schimba, avem nevoie de un lider sau de un deschizator de drumuri sau de curaj sau de interes/e, insa mecanismul dupa care functioneaza sistemul este acela gen turma. Poate parea descurajant sau jignitor, dar daca vom aprofunda ideea ajungem sa credem ca in momente de criza, cum ar fi producerea unei revolutii si nu numai, fiind vorba de o masa de oameni, functionam sau incepem sa functionam apropae la fel, urmand indicatiile celor care au avut initiativa/curajul/interesul (sau altceva) sa iasa in fata si sa inceapa sa manipuleze acea masa de oameni, prin anunturi pe care cei multi le asteapta, cum ar fi  o viata mai buna, schimbari in bine, totul in mai bine, totul impreuna si in favoarea tuturor, mai ales intr-o situatie cand saracia este ridicata la rang de uniformitate iar speranta aproape inexistenta. Nu mai reusim sa functionam dupa propriile noastre standarde, principii sau normalitate asa cum am functionat sau functionam de obicei.

Sa ne aducem aminte de evenimentele din decembrie 1989, pe care fiecare le-a trait in felul lui si le-a simtit in felul lui, dar speranta era la unison, mana in mana cu o singura dorinta.  Amintirea acelor zile in care am crezut in schimbari si minuni, imi revin in minte de fiecare data in aceasta perioada, mai pregnant ca in alte perioade. 

Ma intorc in timp in acea perioada si imi amintesc ca eram acasa, asteptandu-mi colega de camera sa vina de la serviciu. La un moment dat, in jurul orei 15,oo a intrat pe usa ca un tanc, uda din cap pana in picioare, speriata pana la atac de panica, abia tinandu-se pe picioare si neputand sa vorbeasca decat intr-un tarziu, cand a spus doar atat: "da drumul la televizor". Cand am deschis televizorul, initial nu am inteles despre ce este vorba, se vorbea despre revolutie, despre binele poporului, despre fuga conducatorilor, etc. Eram buimaca si mi-am dat seama ca acest cuvant "revolutie" a existat, pana atunci, doar in dictionar si cartile de istorie. Despre evenimentele de la Timisoara aflasem vag si doar ce eram anuntati, anume ca inceputul unei revolutii fusese anihilata, ca fusese interese din afara, ca totul este normal etc., insa acum aflam de la televiziunea romana ce s-a intamplat acolo si ce este cu adevarat si nu-mi venea sa cred ce aud. La televiziunea romana nu era programul pe care il stiam eu ca este de obicei, ci transmisia era un haos, galagioasa, cativa oameni necunoscuti atunci, care faceau tot felul de anunturi, anuntau ca a inceput revolutia poporului, ca Ceausescu si consoarta sunt inlaturati de la putere, ca au reusit sa fuga intr-un elicopter de pe acoperisul cladirii CCA, ca televiziunea romana este acum a poporului...erau asa de multe informatii incat faceam eforturi sa le inteleg, sa le cred si nu ma gandeam la ce urma sa se intample. Colega tocmai imi spusese ca era prin centru cu treaba, ca acolo sunt stransi multi oameni si ca tancurile armatei au incercat sa imprastie multimea cu tunurile cu apa...multe informatii...prea multe.

Moment in care mi s-au inmuiat picioarele, adrenalina a inceput sa functioneze aproape instantaneu si am anuntat ca trebuie sa mergem si noi acolo. Ne-am strans o gasca mare din cartier si am plecat marsaluind spre centru, extaziati, increzatori, cu un curaj revolutionar si...cu multa inconstienta. Intentionam sa mergem pe jos pana in centru, din cartierul Salajan, dar pe drum am fost imbarcati, noi si altii de pe traseu, ca o turma de oi in remorca unui camion care avea o singura destinatie. Tipetele si entuziasmul libertatii parca ne facea sa ne credem stapanii strazii si ai lumii. Tineretea si naivitatea isi spunea cuvantul. Ajunsi in centru la Universitate, nu a reusit sa ne socheze tancurile plasate in linie si cu tunurile amenintator spre noi, ci parca erau acolo sa ne dea curaj. Cand am coborat pe scarile metroului la Universitate, imaginea de pe scari si din interior ne-a speriat, pentru ca pe jos erau oameni raniti, sangele curgea peste tot, oamenii alergau de colo-colo speriati, panicati si cu toate astea stiau ce fac. Nimeni nu parea ca vrea sa renunte.

Am iesit la suprafata, unde ne-am alaturat multimii cantand si dansand hora unirii si strigand slogane la adresa fostilor conducatori. Faptul ca reuseam sa ne exprimam liber ne facea sa nu ne mai gandim la consecintele prezente, ca de cele viitoare nici nu era vorba. Am plecat mai departe spre CCA cu gloantele suierand deasupra capetelor noastre, dar nu cred ca vreunul dintre noi s-a gandit vreo clipa la viata lui, totul parea ca fiind copiat dintr-un film in care eram in plina actiune si ar fi trebuit sa ne jucam rolurile pana la sfarsit. Care sfarsit? Acel sfarsit care putea insemna si viata, nici macar nu-l intrezaream, nu ne gandeam decat ca facem parte din multime si facem ce fac si ei, participam la revolutia noastra. Cu ce pret?

Toata noaptea am stat acolo, ascunzandu-ne dupa ziduri, unul in spatele celuilalt, cu gloantele suierand permanent si amenintator pe deasupra capetelor, pe langa noi, aproape sau mai putin aproape. La un moment au fost aduse ladite cu sandvisuri si apa potolindu-ne putin foamea de care pana atunci uitasem. Insa nimeni nu s-a gandit o clipa ca acele sandvisuri sau apa ar fi putut fi otravite. In acele momente se putea intampla orice. Se vorbea de teroristi prezenti pe strazile capitalei, fie ei rusi, arabi sau romani, dar toata lumea vorbea de teroristi. Groaza momentelor incepea sa puna stapanire pe situatie, nimeni nu mai stia cu cine este, daca sa aiba incredere si in cine, sa fuga, sa stea sau ce trebuie sa faca. Cu siguranta insa ca multi stiau ce trebuie sa faca sau ce faceau si care era scopul lor. Informatiile pe care le primeam erau ravasitoare, coplesitoare, incerte, poate menite sa ne sperie, uneori incurajatoare sau pline de erori. Nici nu mai conta! Intrebari erau multe si pe buzele multora.

Armata era sau nu era cu noi? Am reusit sau nu am reusit sa facem revolutie, cine a inceput-o, de unde? Plecam sau nu plecam? Mergem mai departe sau nu? In cine avem incredere si in cine nu? I-au prins pe Ceausesti sau nu? Dar pe cei din conducere? O multitudine de intrebari, la care noi, din multime nu detineam vreun raspuns. Nu ca, acum, avem vreun raspuns!?

Am hotarat sa mergem mai departe spre televiziune, de parca fara noi nu se intampla nimic! Ajunsi acolo, panica a inceput sa-si faca efectul, frica a cam inceput sa puna stapanire pe noi, iar informatiile si ce se intampla pe strazi incepusem sa le privim cu mai multa obiectivitate si realism. Sa dam inapoi era cam tarziu, drumul de intoarcere era presarat cu multe pericole, mitraliere, teroristi si multe gloante care luminau cerul si capitala, care pana atunci fusese in bezna. Dar nu aceasta lumina o doream noi!

Am inceput sa ne retragem pe una din stradutele perpendiculare cu televiziunea, plina cu vile marete si frumoase de parca intrasem intr-o alta tara. La un moment dat mi-am seama ca ne aflam direct in vizorul unei pusti asezate confortabil la un gemulet de baie si cu teava indreptata exact in directia noastra, iar in momentul cand am vazut-o clar si am realizat ce este cu adevarat, am spus "uite o pusca" si am aratat cu mana iar in secunda urmatoare a inceput sa traga. Incercam sa fugim de parca ne jucam hotii si vardistii, de aceasta data real, lovindu-ne unii de altii intr-un haos care a creat panica dar si trezirea la realitate. Ne-am asezat in fata unei vile, sprijiniti de gard, moment in care un glonte a ricosat din copacul din spatele nostru, cazand pe acoperisul garajului din spatele nostru. Zgomotul facut de glontele cazut pe tigla garajului imi rasuna si astazi in minte, ca dealtfel tirul gloantelor rasunand ca o prevestire de nenorociri. Dar suieratul unui glonte pe deasupra capului meu m-a facut sa realizez ca ne aflam intr-o situatie din care nu stim cum vom iesi si ca suntem depasiti de situatie. In acel moment, stapanii vilei in fata careia ne aflam au iesit invitandu-ne in casa, sau mai exact la subsolul casei, unde ne-au servit cu sucuri, prajituri si fructe. Daca sa avem incredere sau nu in acei oameni, absolut nimeni nu si-a pus problema, decat mai tarziu, cand ne aflam confortabil acasa, impartasindu-ne impresiile si trairile, pe care in toiul evenimentelor nu ne ocupasem. Nimeni nu mai scotea un sunet, evenimentele in care am incercat sa participam, incepeau, incetul cu incetul sa puna stapanire pe noi, amintindu-ne ca aceasta realitate pe care am experimentat-o in dorinta de a urma turma, putea avea un altfel de deznodamant. Atunci am reusit, cu totii, sa constientizam ca naivitatea, tineretea si lipsa de experienta ne putea costa mult prea scump: viata. Viata pe care foarte multi tineri, ca si noi, si-au pierdut-o.

Cine este in masura sa spuna daca a meritat sau nu? Cei multi si greu incercati in niciun caz!

Iar durerea celor care i-au plans si care-i plang pe cei ucisi in acele momente, cu siguranta ca nu au macar un raspuns la cele intamplate in acele zile care au marcat un nou si bun inceput pentru majoritatea dintre noi. Cat despre cine, de ce si pentru ce, nu cred ca isi asuma cineva responsabilitatea, ci doar spunandu-se ca revolutia este de vina. Suferinta si lacrimile celor care si-au pierdut persoane dragi, nu poate insemna decat amintirea unor grele incercari si greu inceput. Si intrebari care nu-si vor gasi raspuns, poate, niciodata.

Etichete