Treceți la conținutul principal

Ecouri ale Furiei - Partea a 3-a

 


Libertatea Terifiantă de a Deveni Diferit

Partea a 3-a

 
Vindecarea nu este frumoasă la început.
Nu este muzică liniștită, citate inspiraționale, raze de soare care pătrund prin ferestre sau iluminare bruscă.
Vindecarea începe prin prăbușire.
Începe în momentul insuportabil în care o ființă umană își dă seama, în sfârșit, că nu mai poate continua să trăiască așa cum a trăit până acum.
Începe atunci când scuzele nu mai funcționează.
Când justificările sună goale.
Când furia nu se mai simte puternică, ci epuizantă.
Când resentimentul nu se mai simte îndreptățit, ci otrăvitor.
Când individul vede în sfârșit adevărul stând în fața sa ca o oglindă, nu mai poate evita:
„Eu sufăr, iar acum îi fac și pe ceilalți să sufere.”
Această conștientizare îi face pe oameni să se deschidă cu totul.
Vindecarea adevărată nu începe atunci când cineva este confortabil.
Începe atunci când negarea moare.
Cei mai mulți oameni nu se vindecă niciodată cu adevărat, pentru că vindecarea cere distrugerea identității.
Omul furios trebuie să înfrunte posibilitatea înspăimântătoare că personalitatea pe care și-a construit-o ca să supraviețuiască poate fi acum chiar ceea ce îi distruge viața.
Asta este înspăimântător pentru ego-ul uman pentru că, în timp, durerea devine identitate.
Cel rănit devine „cel neînțeles”.
Cel trădat devine „cel care se protejează”.
Cel furios devine „cel sincer”.
Cel instabil emoțional devine „cel pasional”.
Oamenii își construiesc întregul concept despre sine în jurul mecanismelor de supraviețuire, fără să-și dea seama că acele mecanisme sugrumă acum fiecare relație pe care o ating.
Vindecarea cere curajul demontării complete a acelei identități, iar majoritatea oamenilor ar prefera să rămână mai degrabă în ceva familiar decât să devină liberi, pentru că durerea familiară pare mai sigură decât pacea nefamiliară.
Acesta este unul dintre cele mai profunde adevăruri despre suferința umană.
Oamenii nu se tem pur și simplu de durere.
Se tem de transformare.
Se tem de cine vor deveni fără furia lor.
Fără resentimentele lor.
Fără victimizarea lor.
Fără armura emoțională pe care și-au construit-o pe parcursul a decenii pentru că, adeseori sub furie există ceva infinit mai vulnerabil:
Durere.
Abandon.
Umilință.
Lipsă de valoare.
Frică și, uneori, chiar și un copil în interiorul sistemului nervos care încă țipă din cauza rănilor pe care nimeni nu le-a văzut vreodată cum trebuie.
De aceea, vindecarea are nevoie de compasiune, nu genul de compasiune care scuză comportamentul distructiv, ci genul care îl înțelege suficient de sincer ca să-l transforme.
Este o diferență enormă între a înțelege de ce ai devenit distructiv și să continui să justifici faptul că rămâi distructiv.
Una creează conștientizare, iar cealaltă creează daune permanente.
Vindecarea începe atunci când responsabilitatea devine mai mare decât resentimentul.
CITEȘTE DIN NOU.
Vindecarea începe atunci când responsabilitatea devine mai mare decât resentimentul.
Acesta este punctul de cotitură.
Resentimentul se simte puternic la început.
Le oferă oamenilor răniți un fals sentiment de control.
Le permite să retrăiască mental rănile, păstrând în același timp distanța emoțională față de vulnerabilitate.
Îi convinge că se protejează rămânând furioși; din păcate, resentimentul nu este protecție.
Este captivitate psihologică.
Înlănțuie ființele umane chiar de experiențele de care pretind că vor să se elibereze.
O persoană prinsă în resentiment rămâne legată emoțional de rană pe termen nelimitat.
Sistemul ei nervos continuă să retrăiască rana.
Mintea ei continuă să retrăiască conversațiile.
Identitatea ei continuă să orbiteze în jurul trădării, respingerii, abandonului sau umilinței; în cele din urmă resentimentul devine mai mult decât obositor.
Nu pentru că durerea nu a fost reală, ci pentru că corpul nu a fost niciodată conceput să poarte otravă emoțională nerezolvată pentru totdeauna.
Acea otravă se scurge peste tot.
În toate relațiile tale.
În locul de muncă.
În somnul tău.
În modul în care îți crești copiii.
În prieteniile tale.
În sănătatea ta.
În percepția ta și în modul în care ajungi să interpretezi lumea însăși.
Oamenii resentimentari încetează adesea să vadă realitatea clar.
Totul ajunge să fie filtrat prin vechea durere.
Situațiile neutre încep să pară amenințătoare.
Dezacordurile încep să se simtă ca niște atacuri.
Granițele încep să se simtă ca o respingere.
Tăcerea începe să se simtă ca un abandon.
Asta îi face sistemului nervos leziunea emoțională nerezolvată.
Distorsionează percepția și, dacă este lăsată netratată suficient de mult timp, oamenii recreează chiar suferința de care încearcă să scape.
De aceea, renunțarea nu este slăbiciune.
Este supraviețuire.
Înțelege că să renunți nu înseamnă să te prefaci că nu s-a întâmplat nimic.
Aici mulți oameni devin confuzi.
Iertarea nu șterge responsabilitatea.
Iertarea nu șterge memoria.
Iertarea nu șterge consecințele, iar iertarea nu necesită absolut niciun acces reînnoit.
Această distincție contează profund.
Unii oameni aud cuvântul iertare și presupun imediat că trebuie să urmeze iertarea.
Nu.
Uneori, cel mai sănătos lucru pe care două ființe umane îl pot face este să rămână despărțite permanent.
Asta nu înseamnă că există ură.
Înseamnă că există înțelepciune.
Există relații în care s-au produs prea multe daune.
Prea multe răni s-au acumulat.
Prea multă încredere a fost spulberată.
Prea multă frică emoționalăa fost încorporată în sistemul nervos, iar nicio schimbare din prezent nu poate
anula pe deplin ceea ce instabilitatea prelungită a făcut cândva la nivel psihologic.
Asta este una dintre cele mai greu de acceptat realități pentru oamenii care s-au transformat.
Creșterea nu garantează restaurarea.
Poți deveni mai sănătos.
Mai bun.
Mai calm.
Mai conștient.
Mai disciplinat emoțional și, totuși, să pierzi oameni pentru totdeauna din cauza celui care ai fost înainte de transformare.
Această durere este reală, dar maturitatea înseamnă să o accepți fără să devină amărăciune, pentru că adevărata vindecare nu se măsoară prin numărul oamenilor care se întorc.
Este măsurată prin faptul dacă distrugerea se oprește în cele din urmă.
Asta este adevărata victorie.
Nu ca toată lumea să se întoarcă, ci să devii cineva care prezintă suficientă siguranță astfel încât ciclul să nu se mai repete niciodată, iar acest lucru cere o smerenie enormă.
Adevărata vindecare este tăcută.
Nu este demonstrativă.
Nu presupune declarații dramatice pe rețelele de socializare.
Nu presupune discursuri nesfârșite despre cât de mult s-a schimbat cineva.
Adevărata schimbare este consecvență comportamentală menținută pe perioade lungi de timp.
Înseamnă să înveți să rămâi calm atunci când ești provocat emoțional.
Înseamnă să înveți să nu folosești durerea ca armă.
Înseamnă să înveți să-ți ceri scuze fără să te aperi imediat după aceea.
Înseamnă să înveți să stai în interiorul disconfortului emoțional fără să explodezi în exterior.
Înseamnă să înveți să auzi criticile fără să te prăbușești în furie sau rușine.
Înseamnă să înveți să nu-ți faci sistemul nervos responsabilitatea tuturor celorlalți.
Asta este maturitate.
Asta înseamnă maturitate emoțională și, poate cel mai important, vindecarea presupune să jelești.
Nu doar să-i ierți pe ceilalți.
Să te jelești pe tine.
Să jelești anii pierduți în inconștiență.
Să jelești relațiile afectate de imaturitatea emoțională.
Să jelești acea versiune a ta care i-a rănit pe ceilalți în timp ce suferea, la rândul ei, în interior.
Să jelești conștientizarea faptului că unele scuze au venit prea târziu.
Această durere este necesară, pentru că doliul îi smerește pe oameni.
Dizolvă ego-ul.
Înmoaie defensivitatea.
Îi învață pe oameni cât de fragile sunt, de fapt, viața și relațiile și, în cele din urmă, dacă cineva se angajează cu adevărat în procesul de vindecare, ceva extraordinar începe să se întâmple.
Sistemul nervos se liniștește încet.
Mintea devine mai puțin reactivă.
Tăcerea încetează să mai pară amenințătoare.
Pacea încetează să mai pară plictisitoare.
Conflictul încetează să mai creeze dependență.
Omul nu mai simte nevoia să domine emoțional fiecare neînțelegere.
Începe să asculte în loc să reacționeze.
Să reflecteze în loc să izbucnească.
Să respire în loc să atace și, pentru prima dată în viața lui, începe să înțeleagă cum se simte, de fapt, siguranța emoțională.
Nu control.
Nu intimidare.
Nu reprimare emoțională.
Siguranță.
Atât pentru sine, cât și pentru ceilalți.
Asta este adevărata destinație a vindecării.
Nu perfecțiunea.
Nu sfințenia.
Nu să devii lipsit de emoții.
Vindecarea înseamnă să devii suficient de conștient încât durerea ta să nu-ți mai dicteze comportamentul.
Înseamnă să înveți cum să suferi fără să răspândești suferință.
Asta este una dintre cele mai înalte forme ale evoluției umane, pentru că oamenii răniți adeseori își venerează rănile fără să-și dea seama.
Își construiesc identități în jurul lor.
Le protejează.
Le apără.
Le repetă și le hrănesc.
Oamenii vindecați fac ceva diferit.
Privesc rana cu sinceritate.
Extrag lecția și refuză să mai transmită răul mai departe.
Asta înseamnă cu adevărat să dai drumul.
Nu să uiți trecutul.
Nu să pretinzi că durerea a fost mică.
Nu să ștergi responsabilitatea.
Să dai drumul înseamnă că rana nu-ți mai stăpânește sistemul nervos.
Nu-ți mai controlează reacțiile.
Nu-ți mai dictează identitatea.
Îți amintești de ea, dar nu mai ești prizonierul ei.
Unii oameni își petrec întreaga viață încercând să câștige lupte împotriva altora, fără să-și dea seama că adevăratul război s-a purtat întotdeauna în interiorul lor.
Vindecarea pune capăt acelui război.
Nu pentru că trecutul dispare, ci pentru că omul devine, în sfârșit, mai mare decât durerea pe care a purtat-o cândva.

Sursa: Jason Gray

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cei 7 ani de-acasă

O expresie folosită atât de des și în exces, încât cred că începe să-și piardă din sensul ei adevărat. Dar care este sensul adevărat?  De cele mai multe ori auzim folosindu-se expresia de către cei mai în vârstă decât noi, nemulțumiți de o anume atitudine și făcând referire în mod strict la respectul pe care ar fi trebuit să-l primească, în funcție de o situație anume.  Dar ce înseamnă mai exact cei 7 ani de acasă? Pentru că, în mod sigur, înseamnă mult mai mult decât acel respect la care se face referire.  Vouă ce va evocă atunci când auziți făcându-se referire la cei 7 ani de acasă? Presupun că aproape imediat și fără să vreți se declanșează pe ecranul mintii filmul copilăriei voastre, cu diverse scene împreună cu persoane care au făcut parte, implicit, din aceste amintiri.  Cei 7 ani de acasă înseamnă de fapt, acei ani pe care i-am petrecut până a pleca la școală, iar de cei 7 ani sunt, de cele mai multe ori responsabili părinții. Pentru că majoritatea fa...

Metoda Pneuma - cea mai puternica si eficienta metoda de respiratie

"După cât ne putem da seama,  singurul scop al existenţei umane e  să aprindă o lumină în întunecimea fiinţei." - C.J.Jung   Pentru aceia care nu cunosc sau nu au auzit de aceasta tehnica bazata pe fructificarea a ceva atat de simplu si natural cum este respiratia, voi face o scurta introducere si mai jos redau din propria experienta. Respiratia Holotropică (RH) este o metoda eficienta de explorare transpersonala, de transformare si vindecare. Desi folosita inca din antichitate, a fost studiata, practicata si elaborata in ultima jumatate de veac de dr. Stanislav Grof si sotia sa, Christina Grof, fondatorii psihologiei transpersonale. Exista mai multe metode de respiratii holotropice, printre care se numara si metoda Pneuma care a fost dezvoltata de  psihoterapeutul peruan Juan Ruiz Naupari. Este o forma de psihoterapie transpersonala, printre care se mai numara  psihoterapia integrala (K.Wilber), psihosinteza (R. Asagiolli), training autogen (J.Schultz)...

Interpretari...

Testul arborelui  - interpretare pentru B.I.M ., 18 ani, 6 luni Se spune ca imaginea arborelui desenat este suportul proiectiei noastre, avand rolul pe care il are si oglinda, anume acela de a reflecta propria imagine a propriei persoane. Prin urmare, prin desenarea arborelui ne desenam pe noi asa cum suntem, cei adevarati si nu acea imagine "slefuita" pe care dorim s-o aratam celorlalti si pe care o vad ceilalti, iar aceasta o stim toti din propria experienta, ca numai "noi cu noi" reusim  sa fim sinceri si "dezgoliti" de masti.  "Imaginati-va ca mai sus exista o persoana vie. Ce sentimente va incearca uitandu-va la imagine?" Generalitati: Imaginea de ansamblu, se poate interpreta  in cateva cuvinte: grandoare, goliciune, singuratate, tendinte depresive, "deplasare" din anotimpul real, adica lipsa de constientizare a realitatii, inchidere, frica de exteriorizare. Starea psihica generala inaintea desenului era ...

Dependenta emotionala

Iubirea adictiva inseamna dependenta de cineva exterior sinelui in incercarea de a raspunde unor nevoi nesatisfacute, de a evita temeri sau suferinta emotionala, de a rezolva probleme (din copilarie, cel mai frecvent) si de a mentine echilibrul. Paradoxal, ea se naste din incercarea de a tine viata sub control, tentativa soldata chiar cu pierderea controlului prin atribuirea unei puteri personale altcuiva. In spatele oricarei relatii obsesive se strecoara convingerea ca o astfel de adictie serveste unui scop inalt. Pentru mintea inconstienta, iubirea adictiva este ceva firesc, de vreme ce este resimtita ca o conditie necesara a supravietuirii (“nu pot sa traiesc fara tine“).  Relatia dependenta e sanatoasa doar cand esti mic – atunci chiar ai nevoie de parintii tai ca sa supravietuiesti. Numai ca daca nu ti-au fost satisfacute nevoile atunci cand erai mic, vei cauta un parinte surogat in partenerul tau ca sa rezolve aceste afaceri neincheiate. Altii pot dezvolta exact comporta...

Regresie si fixatie? Unde va aflati? ©

Timpul nu-mi permite foarte mult, insa incerc sa dau acestei ultime zile din septembrie o ultima postare, iar aceasta se leaga strans de unele obiceiuri ale noastre si...nu numai. Redau, mai jos, cateva mentiuni legate de stadiile de dezvoltare pe care ni le-a lasat mostenire Freud, si vin cu aceasta postare in mod special pentru un vechi amic cu care m-am vazut de curand, si cu care m-am amuzat (!!??) pe seama fumatului si facand referire la stadiul la care am ramas fixati. Printre fumurile noastre am incercat sa facem conversatie, aducand in discutie diverse subiecte, mai vechi, mai noi, fosti colegi, foste cunostinte sau pur si simplu conversam si chiar ne dadeam cu parerea acolo unde poate ca subiectul ne depasea. Am readus la zi, in decurs de cateva ore, perioada lunga in care nu ne-am vazut si am lasat ca timpul sa se astearna rapid peste noi. Cam asa fac vechii amici care se revad dupa o perioada de niste ani, timp in care viata si-a vazut de cursul ei,...