Am purtat aceste lanțuri de când mă știu.
Nu din copilărie.
Nu de la prima mea amintire.
Dinainte de asta.
Dinainte să știu ce este un nume.
Dinainte să înțeleg limbajul.
Dinainte să pot face diferența între ceea ce simțeam și ce mi s-a spus să simt.
Aceste lanțuri nu au sosit toate deodată.
Au fost puse cu blândețe.
Strat cu strat.
Atât de subtil încât le-am confundat cu identitatea.
Sunt făcute din tot ce mi s-a spus că ar trebui să fiu.
Fiecare etichetă care mi-a fost dată.
Fiecare așteptare instalată în liniște.
Fiecare acord invizibil pe care nu l-am semnat niciodată conștient.
Greutatea lor nu este întotdeauna simțită.
În asta stă genialitatea lor.
Dacă m-ar fi zdrobit constant, aș fi opus rezistență.
Dacă ar fi fost vizibile, m-aș fi îndoit de ele.
În schimb, s-au adaptat.
Au devenit normale.
Familiare.
Suficient de confortabile ca să fie acceptate și suficient de grele să nu pot scăpa niciodată de ele.
Sunt înfășurate în jurul gândurilor mele,
acțiunilor mele, reacțiilor mele, simțului valorii mele, simțului posibilității mele și simțului meu de sine.
Am încercat să fug.
Am schimbat mediile.
Am schimbat oamenii.
Mi-am schimbat obiceiurile.
Am încercat să fug de ceva ce nu a fost niciodată în afara mea.
Am încercat să lupt.
Să mă eliberez.
Să mă răzvrătesc.
Să resping tot ce mi s-a spus, dar chiar și răzvrătirea mea a fost modelată de însăși lucrul de care încercam să scap, pentru că, indiferent încotro merg, închisoarea mă urmează.
Nu este făcută din fier sau piatră.
Este făcută din idei.
Iar ideile leagă mai puternic decât oțelul.
Oțelul poate fi rupt.
Piatra poate fi sfărâmată.
Dar o idee… o idee poate trăi în tine.
Îți poate vorbi cu vocea ta.
Se poate deghiza în propriile-ți gânduri.
Datoria pe care o am.
Rolurile pe care le joc.
Așteptările puse asupra mea.
Fiecare verigă din lanț este făurită din credință, repetare și erodarea lentă a voinței mele.
Nu luată dintr-o dată, ci tocită.
Zi de zi.
Decizie cu decizie.
Până când ceea ce rămâne se simte ca fiind „eu”.
Chiar și propria-mi minte mă trădează.
Șoptind îndoieli care se simt intime.
Frici care se simt personale.
Limitări care se simt logice.
Dar nu sunt ale mele.
Au fost plantate.
Întărite.
Repetate până când devine imposibil de distins de adevăr.
Mă identific ca prizonier pentru că am văzut gratiile.
Nu cu ochii mei, ci cu ceva mai profund.
Le-am simțit apăsându-mi conștientizarea.
Am văzut marginile cuștii când am împins prea departe.
Când am gândit prea diferit.
Când am pus întrebări prea profunde.
Este rezistență acolo.
Nu fizică, ci absolută.
Știu ce înseamnă să fii legat.
Să fii modelat.
Să fii condus de forțe care nu se prezintă niciodată.
Forțe care nu au nevoie de permisiune,
pentru că au fost instalate înainte ca eu să fi știut cum să o acord.
ÎNCHISOAREA LUMII
Această lume nu este ceea ce pare.
Nu este haos.
Nu este întâmplare.
Este o structură.
Un labirint atât de complicat încât se simte ca libertate în timp ce-ți ghidează fiecare pas.
Un sistem de obligații deghizate în alegeri.
O rețea de căi care par infinite,
dar care duc toate înapoi la aceiași conținere.
DATORIE
Un contract semnat din ignoranță.
Nu doar financiar, existențial.
Un acord tăcut care spune: „Datorezi ceva pur și simplu pentru că exiști”, așa că, plătesc.
Cu timp.
Cu energie.
Cu atenție.
Cu ani din viața mea convertiți în numere pe un ecran.
Numere care dictează unde pot merge,
ce pot face și cine pot deveni.
Nu muncesc ca să trăiesc.
Muncesc ca să răsplătesc un sistem care nu se oprește niciodată din calculat.
RELAȚII
Oamenii pe care îi iubesc, și acesta este cel mai dur adevăr, pot deveni un alt set de lanțuri.
Nu pentru că intenționează să mă lege, ci pentru că așteptările sunt mai grele decât intenția.
Reguli nerostite.
Contracte emoționale.
Istorii care cer continuitate.
Presiunea de a rămâne cine am fost dintotdeauna, astfel încât ceilalți să nu fie nevoiți să se confrunte cu cine nu sunt.
Chiar și iubirea, atunci când este încurcată cu obligația, poate deveni o închisoare care se simte ca acasă.
ANGAJAREA
Marea iluzie a independenței.
Mi se spune că sunt liber, pentru că pot alege cui îmi ofer timpul, dar trebuie să-l ofer.
Trebuie să renunț la ore din viața mea ca să-mi justifica existența în cadrul sistemului.
Construiesc.
Creez.
Rezolv, dar rareori pentru mine.
Energia mea este convertită în structuri
pe care s-ar putea să nu le văd niciodată finalizate.
Dau la schimb bucăți din mine pentru permisiunea de a continua.
PROGRAMAREA
Cea mai invizibilă închisoare dintre toate.
Instalată devreme.
Întărită constant.
Ce să gândesc.
Ce să simt.
La ce să dau valoare.
De ce să mă tem.
Sisteme întregi de credință „descărcate” în mine înainte să le pot pune la îndoială.
Gândurile mele nu sunt întotdeauna originale.
Sunt ecouri.
Fragmente de voci pe care nu le-am întâlnit niciodată, dar în care am oarecum încredere.
PROPAGANDA
Realitatea, editată.
Filtrată.
Înrămată.
Livrată.
Nu așa cum este, ci așa cum trebuie percepută.
Frica este sistemul de livrare.
Obiectivul este controlul, iar cei care nu pun niciodată la îndoială povestea trăiesc în întregime între zidurile ei.
Fără să-și dea seama că a existat vreodată ceva dincolo de ea.
DOGMA
Până și căutarea adevărului a fost structurată.
Căi trasate.
Răspunsuri pre-scrise.
Misterul a fost înlocuit cu instrucțiuni.
Mi se spune unde să caut.
Ce să cred.
Ceea ce este permis să fie pus la îndoială și ce nu, dar adevărul, dacă este real, nu poate fi conținut în structură.
Nu poate fi transmis.
Nu poate cere supunere.
LUMINA ÎN ÎNTUNERIC
În cea mai adâncă parte a acestei închisori,
unde pereții se simt absoluți, unde greutatea se simte permanentă, am găsit ceva.
Nu oferit.
Nu învățat.
Descoperit.
O crăpătură.
Mică.
Aproape invizibilă, dar reală.
Un loc unde structura slăbește.
Unde sistemul ezită.
Un loc unde nu sunt pe deplin conținut.
Scriu și, în actul scrierii, se întâmplă ceva.
Alunec.
Nu fizic, ci conștient.
Printre gratii.
Mă întind dincolo de identitate.
Dincolo de obligație.
Dincolo de frică.
Pentru o clipă, nu sunt definit.
Nu sunt măsurat.
Nu sunt deținut.
Nu răspund sistemului.
Creez și, în creație, sunt liber.
Nu simbolic.
Nu emoțional.
De fapt, pentru că în acel moment, nimic extern nu dictează ce există.
Eu sunt.
Nu versiunea mea modelată de lume, ci ceva mai profund.
Ceva neatins.
Ceva ce a existat înainte ca lanțurile să fie vreodată puse.
Fiecare cuvânt pe care îl scriu nu este doar o exprimare, este o perturbare.
O fractură în sistem.
O cheie, pentru că limbajul nu este doar comunicare.
Este o construcție.
Modelează percepția.
Îndoaie interpretarea.
Modifică ceea ce este posibil.
Creează realități care nu existau înainte de a fi rostite și, în acele momente, nu evadez din închisoare.
O dizolv.
EVADAREA SUPREMĂ
Cum o fac permanentă?
Cum nu mai vizitez libertatea și încep să trăiesc în ea?
Cum devin ceea ce ating doar în fragmente?
Poate că am pus întrebarea greșită.
Poate că libertatea nu a fost niciodată ceva de atins.
Poate că a fost ceva îngropat sub tot ceea ce am fost învățat să cred.
Poate că închisoarea nu a fost niciodată fizică.
Niciodată externă.
Niciodată absolută.
Doar convenită.
Doar susținută prin recunoaștere.
Reală doar atâta timp cât continui să cred în ea.
Ce-ar fi dacă pereții dispar în clipa în care încetez să-i mai recunosc?
Ce-ar fi dacă lanțurile se dizolvă în clipa în care încetez să mă mai identific cu ele?
Ce-ar fi dacă nu am fost niciodată ținut,
ci doar convins că aș fi?
Așa că scriu.
Din nou.
Și din nou.
Și din nou.
Nu ca să evadez,
ci ca să-mi amintesc.
Fiecare cuvânt aducându-mă mai aproape
de ceea ce eram înainte ca sistemul să se prezinte.
Într-o zi, asta nu va mai fi temporar.
Într-o zi, nu voi mai intra și ieși din libertate.
Voi rămâne.
Iar când va veni acea zi, nu voi mai scrie despre libertate.
Nu o voi descrie.
Nu o voi mai căuta.
Nu o voi mai pune la îndoială.
Pentru că nu voi mai fi un prizonier care a găsit lumina.
Voi fi cel care și-a dat seama că nu a existat niciodată o închisoare.
Sursa: Internet - Jason Gray
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Ai o parere? Spune-o!
Cu seriozitate, responsabilitate si fara continut ofensator, rasist, vulgar sau neadecvat.