joi, ianuarie 24, 2013

Ce si cum transmitem - II -

Tuturor ne este cunoscuta expresia "cine are sa-i traiasca, cine nu sa nu-si doreasca". O expresie care poate avea multe sensuri si conotatii sau efecte dintre cele mai numeroase, venite de cele mai multe ori din partea persoanelor cu copii. Daca intelesul acestei expresii este unul bun sau nu aceasta depinde de persoana, de perceptie, de constientizare, de ignorare, de superficialitate, de implicare, de pregatire, de responsabilitate, de trairi, de sentimente, de dorinte, de propria realitate etc.  Fiecare, in momentul cand rosteste aceasta expresie doreste sa transmita ceva. Acest ceva are legatura strict cu propria-i nemultumire si insatisfactie. Nu trebuie sa incercam sa judecam nici pe aceia care critica, nici pe aceia care nu au copii sau nu-si doresc si nici pe aceia care isi manifesta fatis poate criza unor momente adunate in nemultumire. Profunzimea dorintei de a exprima ceva din trairi, poate fi redat cu usurinta prin cuvinte, dar nu intotdeauna doar cuvintele ajuta, ci si intelegerea unor cauze care stau la baza verbalizarii, care poate fi usor de inteles sau nu. Dar chiar si asa, nu toate persoanele reusesc sa redea prin cuvinte trairi de o viata, stranse si asezate intr-un raft plin de intamplari inca vii sau intamplari "renegate". Uneori nemultumirea are cai intortocheate pe care am refuzat sa le experimentam sau exprimam, tocmai de teama unui esec.
Sa revenim la expresie...
Poate ca daca incercam sa-i deslusim putin din inteles, vom constata ca tot continutul este la suprafata si pe intelesul tuturor daca se doreste si avem deschidere. Surprinderea, poate, este ca cel mai des este folosita (aceasta expresie), nu de cei care nu au copii, ci de cei care au, de unde pot concluziona ca multumirea, fericirea sau satisfactia la care s-a dorit venind din partea copiilor lor a fost inexistenta sau nesatisfacatoare, iar cauzele sunt nenumarate.
Cladirea, eficientizarea sau realizarea propriilor vise prin prisma vietii propriilor copii nu poate avea efecte dintre cele mai multumitoare, pentru ca aceasta incercare nu are efectul dorit la timpul lui tocmai pentru propria neimplinire, chiar daca se incearca o satisfactie venita prin prisma copiilor. Nu cu foarte mult timp in urma am auzit o mama exprimandu-si multumirea si incantarea fata de relatia fiicei: "daca eu nu am avut noroc sa ma casatoresc cu un politist, macar acum mi s-a implinit un vis si traiesc si eu"- de parca acum incearca sa traiasca, ceea ce pana acum nu a facut-o (chiar si aici se poate discuta foarte mult). Aceasta dorinta ramasa nemultumire, nefericire si neimplinire si care a facut-o sa simta ca nu traieste, i-a fost transmisa fara voie fiicei care, fara sa-si dea seama a acceptat inconstient sa duca la implinire un vis al mamei. Acesta a fost un exemplu simplu si scurt redat, insa in profunzimea evenimentelor nu mai este simplu.
Daca se va "patrunde" adanc in istoria personala a acestor nemultumiri se va constata ca pornirile acestor nemultumiri isi au baza in propriile iluzii, framantari, neintelesuri, fantezii si dorinte nerealizate din diverse motive. Iar uneori, asteptarile pentru proprii copii sunt atat de mari si ridicate la un nivel pe care nu il poate atinge, incat atunci cand au reusit sa priveasca realist nu au fost prea incantati de ce au descoperit, pentru ca insasi realitatea se poate descoperi devastatoare daca nu stim sa o infruntam si sa o canalizam intr-o directie buna.
Ce se intampla cand nu ne putem infrana nemultumirile, dusmaniile, ura, insatisfactia si lipsa de afectiune? Atunci o manifestam liber si o transmitem ca pe ceva bun copiilor, fara sa constientizam ca toate acestea nu au legatura directa cu ei, ci cu propria noastra copilarie pe care nu am considerat-o satisfacatoare?! Intr-o astfel de situatie nu facem altceva decat sa ne confruntam cu aceleasi nemultumiri, aceeasi ura, aceeasi insatisfactie sau lipsa de afectiune din partea celor pe care dorim sa-i educam sau sa ii canalizam pe un drum bun si corect. Pentru ca nu tot ce este bun pentru noi poate fi si pentru ei si nu tot ce uram noi este necesar si sanatos sa urasca si ei. Iluzia pe care o dezvoltam intr-o astfel de situatie ca fiind multumire se poate intoarce impotriva noastra. Nu se face din asta o satisfactie si luata ca pe o implinire cand constatam ca proprii nostri copii isi manifesta ura pentru aceleasi persoane pentru care noi nutrim sau am nutrit astfel de sentimente, si nu facem din asta o cauza care trebuie dusa mai departe doar pentru ca noi nu stim sa ne stapanim razboiul interior sau nu avem curajul de a-l infrunta. Razboiul nostru este al nostru si nu al altora! Nu delegam copiii sa ne rezolve problemele interioare, indiferent de natura lor, pentru ca nu au capacitatea necesara de a intelege ce nu am putut intelege noi sau rezolva noi.
Ura manifesta fata de cineva, indiferent cine este acea persoana, nu ar trebui sa aiba de-a face sau legatura in niciun fel cu copilul si nu trebuie invatat ca isi poate manifesta aceeasi ura (nejustificata pentru el) catre o persoana pentru care ar trebui sa manifeste, in primul rand respect si bun simt. Trebuie sa-si formeze propriile sentimente si propria gandire. Manifestarea directa a urii indreptate catre o persoana nu ar trebui sa fie exemplu bun pentru copii care sunt atat de deschisi, receptivi si manifesti cand este vorba de a primi ceva ce parintele transmite dar care nu are legatura cu realitatea lui,  mediul lui inconjurator si cu mediul lui interior. Transmiterea/inducerea si copierea acestui comportament si acestor sentimente il copleseste pe copil atat de mult incat nu va sti daca este bine sau rau, decat ca ii face pe plac parintelui. Afectarea dar si manifestarea urii indreptate catre o persoana cu care va intra in conflict doar pentru a-si inlocui parintele care i-a indus aceasta stare si manifestare, va avea un efect mult mai mare asupra celorlalti si chiar asupra lui.  Si aici nu putem elimina din ecuatie varsta, lipsa de experienta si de discernamant, vocabularul, manifestarea violentei fizice si verbale folosite si  indreptate catre acea persoana, starea de iritare, de isterizare. Va avea sentimentul implinirii si satisfactia ca a reusit sa-si inlocuiasca parintele atunci cand acesta nu este prezent si "laurii" izbanzii ii va culege daca parintele il va aclama pentru ce a facut.
Toata aceasta manifestare, de cele mai multe ori in lipsa parintelui, poate avea efectul identificarii cu el sau efectul de inversare a rolurilor, ceea ce ii va conferi o dubla multumire si satisfactie. Se va crede invingator, se va crede sustinatorul si continuatorul unor idei si manifestari la care a aderat, poate doar pentru a-i face pe plac parintelui, poate a iesi in evidenta, de a-i atrage atentia. Daca ne raportam la adulti putem spune ca asa procedeaza persoanele frustrate, cu un interior devastat de probleme pe care doar le simte ca ceva care nu face bine dar nu le intelege, persoane care isi doresc un alt rol decat cel pe care-l au, de cei care isi neaga trecutul, iar realitatea si-a modificat-o voit asa cum o poate suporta mai bine, de cei care au inlocuit ceva cu altceva crezand ca asa le va fi mai confortabil. Dar cand este vorba de copii situatia este mult mai grava pentru ca sunt in crestere, sunt foarte atenti la ce transmit adultii si au tendinta de a-i copia, fara sa-si dea seama de repercursiuni, iar repercursiunile nu vor intarzia sa apara sub diverse forme.
Atunci cand se deformeaza ceva din existenta noastra, fie ea trecuta sau prezenta, in mod clar totul va fi deformat si destabilizat si atunci intervin probleme care tin de perceptia mediului, a vietii, a realitatii, a normalitatii, iar in acest caz survin diverse tulburari de comportament, de personalitate, anxietati, depresii majore, atacuri de panica dintre cele mai invazive, iar viata devine un calvar pentru care fiecare moment este o lupta, nu cu altii, ci cu propria identitate.
Ce si cum transmitem nu este doar o formalitate, ea este o obligativitate de atentie si responsabilitate cand este vorba de copii.

Licenţa Creative Commons
"Ce si cum transmitem - II -" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

marți, ianuarie 15, 2013

Nevoia de a refuza

Refuzul, ca si acceptul, face parte integranta din viata noastra si trebuie primite ca atare atunci cand ele sunt puse in practica de catre interlocutorul nostru. Normalitatea in situatii de refuz ca si in acceptare trebuie luate ca atare, fara sa incercam sa schimbam opinia celuilalt pentru ca ne convine sau nu. Fiecare dintre noi avem dreptul de a refuza sau a accepta ceva, fara sa dam neaparat si explicatii daca nimeni nu cere sau nu este cazul. Situatiile pot fi variate: refuzam ca vrem sau pur si simplu este alegerea fiecaruia si la latiduninea fiecaruia cum hotaraste. Acceptarea are aceeasi situatie si conditie.
Cunoastem situatii nenumarate cand un refuz nu este primit asa cum este el si se incearca distorsionarea sau schimbarea lui si atunci intervine frustrarea din partea celuilalt careia i-am adresat refuzul nostru, iar supararea poate avea multiple fatete. Motivul pentru care nu este acceptat un refuz apartine si are un scop personal si direct legat de caracterul sau personalitatea persoanei sau de situatii diverse din viata lui, cand un refuz poate insemna sau poate fi perceput mai mult decat este el, iar asta are legatura directa numai cu viata persoanei.
Acceptarea are si ea motivele ei directe si personale si nu trebuie in orice situatie sa rastalmacim orice raspuns daca nu este cazul. Uneori, atunci cand refuzam sau chiar si atunci cand acceptam ceva, ne simtim cumva obligati sa dam explicatii care mai de care mai incurcate si, credem noi, mai la obiect si care explica motivul pentru care refuzam sau acceptam. Cel mai direct si pe inteles raspuns ar fi cu da sau nu, fara sa ne simtim obligati la explicatii, pentru ca in astfel de situatii se poate intelege ori ca ne simtim vinovati ori ca avem vreun motiv ascuns. Prin urmare raspunsurile cele mai simple sunt cele mai directe si la obiect.

Am intalnit o persoana devastata de propria problema care o face sa nu se mai concentreze pe normalitatea unei vieti asa cum se cuvine pentru un motiv aparent fara logica. Marturiseste ca nu reuseste sa refuze ceva sau pe cineva de teama viitoarelor repercursiuni iar o astfel de situatie, e de la sine inteles ca i-a produs mai mult rau decat bine, ajungand sa-si amarasca viata mai mult decat era necesar si a ajuns in situatia de a-i fi teama sa mai comunice cu cineva. Frica nu de ceilalti, ci frica ascunsa in interiorul si trairile ei, frica de ea. Astfel de situatii nu au fost deloc placute pentru ca nu toate situatiile acceptate au avut un temei sanatos sau venite de la persoane de incredere. Interesele unora dintre semenii nostri sunt uneori atat de meschine si de ireale, incat nu are cum sa fie bine pentru cei/cele care nu reusesc sa refuze atunci cand situatia o cere.
O doamna, trecuta de 30 de ani, la prima intalnire si-a inceput discursul cam asa: "am nevoie sa invat sa refuz". La prima vedere parea o cerere simpla, certificata care concorda cu trairile care au inceput imediat sa se instaleze si sa fie vizibile, insa analizand cu atentie motivele pentru care nu a reusit sa faca acest lucru au incep sa prinda contur o data cu depanarea amintirilor pe care a incercat sa le enumere in ordinea pe care a considerat ca merita sau in ordinea dorita, facand tot ce-i statea in putere sa enumere motivele pentru care a considerat ca un refuz depasea intotdeauna puterea ei de concentrare, incat ajunge sa accepte orice invitatie, indiferent cum se prezenta ea.
De la sine inteles ca nu orice situatie i-a fost favorabila, iar traumele nedepasite ale unor astfel de situatii i-au adus stari pe care cu greu le facea fata insa de cele mai multe ori nu reusea sa le faca fata. Incerca sa infrunte "monstri iresponsabilitatii mele", asa cum le spunea cu tristete si asa cum se pricepea mai bine. O sa incerc, pe scurt, sa relatez baza acestei nevoi care a ajuns sa fie traumatizanta si acestei cereri inedite.
Urmarile unei astfel de situatii au avut la baza amintiri si evenimente pe care, la vremea respectiva, nu le-a inteles cum se cuvine si nici nu a avut curajul sa intrebe pe cineva de teama repercursiunilor, dat fiind ca aceasta confruntare trebuia avuta cu proprii parinti in primul rand. Isi aminteste doar ca pentru mama ei orice refuz adresat tatalui insemna o bataie "rupta din Rai" si "invatatura de minte", iar ea, copil fiind, a invatat ca daca refuza va avea aceleasi repercursiuni ca si mama ei. Din nefericire, acelasi tratament il avea si ea din partea ambilor parinti in situatiile cand refuza sa faca ceva, chiar si in situatii cand motiva cu explicatii reale, spune ea.  Timpul a trecut si a considerat ca si-a invatat lectia, cum singura se exprima cu amaraciune, cu diferenta ca aceasta lectie invatata a adus-o sa nu-si mai doreasca nimic de la nimeni si nimeni sa nu mai vrea ceva de la ea, sa nu se mai intalneasca cu nimeni de teama de a nu mai adauga inca o situatie pe care s-o accepte si sa nu-i fie bine. Cu greu reuseste sa gaseasca diferenta dintre mama si ea, pentru ca mult timp a considerat ca soarta ei o copiaza pe a mamei. Numai ca aceasta nevoie de schimbare a survenit atunci cand a realizat ca mama ei incearca o viata noua, detasata de tot ce-a fost, ca a "sters" perioada cand pentru orice era pusa la colt si la "respect" de catre tatal ei.
Are nevoie sa inteleaga profund cauza acestei situatii care a adus-o la limita incercarii si sa inceapa sa se detaseze de o situatie care, la inceput nu o caracteriza, pentru a incepe sa gandeasca ca nu orice refuz insemna repercursiuni ci poate insemna si o situatie favorabila si cu urmari benefice.
Are nevoie sa se acomodeze cu constientizarea propriei vieti si punerea in functiune a unei normalitati pe care o refuza din principii induse de situatii marcante si pe care le-a perceput gresit, fara a incerca sa comunice direct si la obiect despre starea care o facea sa accepte orice de teama ca altfel va avea de suferit, asa cum isi amintea de mama si legat de propria copilarie.
"Eu de ce nu pot sa trec peste ceva ce mama pare ca nici nu-si mai aminteste?' se intreaba cu deznadejde. Astazi, spune ca mama ei vorbeste cu detasare despre acea perioada a vietii ei, mai ales ca este o femeie singura si libera de ceva vreme si incearca sa-si recladeasca viata asa cum poate si-a dorit candva, fara sa para ca o opreste ceva din trecut. "Eu de ce nu pot?" repeta, ca pentru sine.
"Am nevoie sa incep ceva nou si chiar si acesta este un inceput (ca vorbeste despre aceasta problema). Mi-am strans curajul tot sa recunosc cuiva asta si trebuia sa incep de undeva si sa fac ceva."- recunoaste cu tristete.
Si acesta este cu siguranta un nou inceput, iar alternativa sta in propria dorinta de intelegere, detasare de o perioada care i-a schimbat, marcat si traumatizat viata, cu atat mai mult cu cat singura o subliniaza si o constientizeaza ca fiind inceputul problemelor. O alternativa catre normalitate poate incepe acolo unde crede ca trebuie sa intrebuinteze adevarata fata a nevoilor proprii si sa inceapa sa puna in practica refuzul sau acceptarea numai atunci cand considera de cuviinta si neconstransa de gandul ca "cineva sta cu sabia deasupra capului". Frica trebuie infruntata trecand la actiune directa si nu doar sa-si doreasca sa faca asta amanand de fiecare data, pentru ca stim ca frica gaseste intotdeauna motive pe care sa le scoata in fata cu argumente dintre cele mai alese pentru a impiedica un demers.
Eliberarea din propriile cosmaruri si incursiuni repetate in trecut impreuna cu o gandire libera pentru a analiza orice situatie la care va fi supusa, o va face sa realizeze ca poate accepta sau refuza orice si pe oricine numai atunci cand doreste si isi poate exprima liber dorinta, asa cum a facut-o acum expunandu-si problema. Pentru ca trecutul, in masura in care ne tine "sechestrati" va ramane o ecuatie nerezolvata atata timp cat ramanem in el. Prin urmare, ori ne intoarcem (mental) pentru a-l intelege dar intr-o alta maniera decat am facut-o si pentru a-l percepe altfel decat am facut-o pana atunci si pentru a ne reda starea de bine, ori incercam (daca putem) sa facem abstractie sau sa ne detasam de orice situatie daunatoare legata de trecut si mergem mai departe cu seninatate. In cazul doamnei varianta cea mai buna ar fi impacarea cu trecutul, infruntarea cu parintii si cu propria viata. Insa foarte mare grija la varianta aleasa, pentru ca tine foarte mult de cat de mult si cat de bine ne cunoastem pentru a reusi una din cele doua variante.

Licenţa Creative Commons
"Nevoia de a refuza" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

luni, ianuarie 14, 2013

Ratacind prin viata...

Pentru multi dintre noi alegerile facute in viata ne poate costa timp pretios si chiar sanatatea. Alegerile noastre depind de foarte multi factori, dar cel mai important este cum suntem invatati, cum invatam sau cum suntem pregatiti sa percepem evenimentele pentru care urmeaza sa fim incercati pe drumurile vietii noastre, indiferent unde ne duc sau se opresc ele. Acea perioada pe care foarte multi o ignora sau sunt refractari cand li se aminteste si anume copilaria noastra, ne "indruma" pasii catre ce, cum si modul cum va fi viata noastra. Am auzit spunandu-se ca nu acea perioada este importanta si de ce intotdeauna se incepe cu asta?! Se incepe cu asta pentru ca si noi pasim in viata incepand cu copilaria, ea este aceea in care constientizam evenimente si percepem sentimente. Ea este prima in care invatam sa dam, sa primim, sa respingem si sa incercam primele stari, ea este prima in care constientizam. Si tot in aceasta perioada incepem si incercam sa spunem si sa definim ceva din trairi, daca ne este bine sau nu, daca este frumoasa sau nu sau daca este plina de dragoste sau nu. Daca nu este o perioada benefica, aceasta copilarie ne va sta in viata ca un "ghimpe" pe care nu stim sa-l localizam sau nu incercam sa localizam, iar durerea pe care incercam s-o ignoram sau chiar o negam ne va face tristi, greu de descifrat de catre cei din jurul nostru sau chiar ne va face sa ratacim pe drumuri pe care le simtim ca nu sunt ale noastre. Cum i se intampla unui domn care este atat de inversunat impotriva vietii in general dar fara a face vreun efort pentru a intelege motivul/motivele frustrarii, asa incat si-a gasit preocupari in activitati care ii provoaca insomnii, depresii, tulburari de personalitate diverse cu dependente pe care le considera cele mai invioratoare in viata lui anosta. Neaga ca ar fi asa, isi neaga alegerile spunand ca a fost prins in evenimente fara sa vrea si isi gaseste alinarea in cele mai nocive activitati, cum ar fi jocurile de noroc la cazino, calculatorul si fumatul necontrolat. Poate ca la prima vedere nu pare a fi totul atat de negru, insa motivul pentru care, de exemplu, isi petrece seara de seara timpul la jocuri de noroc si pierzand sume considerabile, este doar ca nu are cu cine sa-si imparta timpul acasa in familie, nu are cu cine comunica si socializa, iar aici, spune el, le are pe toate, iar pretextele continua. Motivele acestor lipsuri sunt discutabile si pornite din acea inversunare pornita din nemultumirea alegerilor facute si repetate care i-au adus stari greu de descifrat dar pe care refuza sa le analizeze profund, pentru ca orice in viata noastra are o cauza si un efect si sa nu ajungem la intrebari gen "ce-am gresit si de ce?". 
Ce-ar fi daca orice situatie nou creata in viata noastra o primim fara s-o analizam daca este buna sau nu pentru noi? Din pacate nu ar trebui sa funtionam asa!
Persoana sus amintita se intreaba neincetat cu ce a gresit si ce-ar putea face sa schimbe ceva, dar fara sa accepte ca, undeva in trecutul sau impreuna cu unele evenimente si trairi au fost neintelese, luate ca atare, fara sa-si puna intrebari sau fara sa analizeze motivul/motivele pentru care s-au intamplat. Si, tot din pacate, este refractar la tot ce inseamna intamplari trecute si trecut si ar dori, daca se poate, ca schimbarile sa survina acum si imediat. Neacceptarea greselilor proprii nu face altceva decat ca functionarea sa fie dificitara in propriile alegeri iar viata fiindu-i afectata aproape iremediabil, pentru ca ii lipseste curajul in totalitate si initiativa unui plan mental. Nu reuseste sa depaseasca starea letargica in care s-a cufundat si oboseala cronica care sunt "stapane" pe teritoriu vietii lui de foarte multi ani. Bariera mentala autoimpusa il face ca tot timpul sa se planga de starea in care a ajuns de foarte multi ani dar fara sa faca un minim efort.
Chiar daca are o varsta pe care nu si-o accepta si gandeste despre sine ca inca mai are suficient timp pentru a fi mereu un nou inceput, alegerile si greselile se repeta incontinuu, fara sa accepte ca-i apartin si fara sa se gandeasca a analiza o cauza in trecutul sau. Tot timpul altcineva este de vina.
La a doua casatorie eseuata si multiple relatii nepotrivite l-au adus in pragul deceptiilor si dependentelor de care nu se poate detasa si spune nonsalant "nu am altceva de facut!" si se plange necontenit despre viata ratata. Viata lui inseamna antidepresive, nopti petrecute in cazinouri, ziua somn si in rest doar calculator. Efectele unui astfel de comportament fiind instrainarea de tot ce inseamna relationare vie (nu virtuala) si lipsa de empatie. Prima casatorie durabila (ca timp) s-a incheiat cu un divort scandalos, iar cei trei copii instrainati din propria familie si incercand sa se detaseze de tot ce insemna certuri, nepotriviri si afectare a propriilor vieti, fiecare incercand sa-si gaseasca propriul drum, indepartandu-se, pe cat posibil, de familia de provenienta de care a considerat ca le-a adus numai suferinta.
A doua casatorie nepotrivita, incepand cu diferenta foarte mare de varsta, cu diferente de cultura, de religie, de tara si construita pe alte criterii decat cele care tin de afectiune si atasament, ci doar din dorinta de a-si demonstra capacitatea de seductie, fara sa puna in balanta efectele unei astfel de alegeri facuta pe principii gresite. El a vrut o sotie tanara, frumoasa si fara obligatii. Numai ca avea in crestere un copil mic, o nevoie de locuinta si o mare nevoie financiara. Toate acestea au fost eliminate din ecuatia alegerii dar deranjante cand au inceput sa-si faca efectul. Acum se simte mai singur ca oricand, fara comunicare, fara a petrece timp impreuna sau cu familia si nu exista nimic din ce-ar trebui sa fie intr-o familie, in afara de intalniri accidentale pline de aversiune, reprosuri si ura. Totul are o cauza cu efecte secundare si multiple.
A incercat, toata viata, sa realizeze ceva demonstrand tatalui ca reuseste si ca poate, insa de fiecare data a dovedit contrariul si niciodata nu a reusit sa depaseasca granita dincolo de personalitatea puternica a tatalui, ramanand tot timpul in umbra lui sau cel putin asa a simtit totul. Tatal lui, personalitate puternica, coleric, care isi impunea punctul de vedere accentuand puterea si consecventa care l-a caracterizat toata viata impreuna cu nevoia de a reusi atat pe plan profesional cat si familial si nearatandu-si niciodata frica sau vreo slabiciune sau ca ar renunta sau abandona lupta, poate doar atunci cand i-a decedat sotia pentru care a avut un respect si o dragoste rar intalnite. Nici macar atunci cand boala l-a facut neputincios si suferind nu l-a vazut cineva aratandu-si slabiciunea, iar neputinta incerca sa si-o mascheze prin crize de isterie.
Dar fiul s-a simtit abandonat atunci cand tatal a decedat, si-a pierdut si mai mult din echilibru, neputand face fata propriei vieti decat ratacind pur si simplu pe drumurile vietii facand alegeri nepotrivite sau gresite si nerecunoscute niciodata. Oricat voi incerca sa-l ajut si sa empatizez cu situatia lui, nu voi reusi sa duc la bun sfarsit nimic daca nu va incerca, prin propriile puteri si vointa sa-si inteleaga viata, sa-si accepte esecurile, sa-si analizeze trairile si sa-si accepte trecutul cu cauzele si efectele lui. Negarile si negativismul la si in orice, nu fac altceva decat sa-l indeparteze de la a-si intelege viata si ce ar trebui sa fie sau sa aleaga bun in ea. Constientizarea propriilor suferinte si cauzele lor, indiferent din ce perioada vin ele, vor aduce prezentului o alta fata. Indiferenta manifesta la tot ce vine in sprijinul lui si strigatul de ajutor nu vor fi percepute si nici auzite daca nu va incepe sa-si analizeze sentimentele fata de toata viata lui cu deschidere si multa sinceritate.
Cu bine,

Licenţa Creative Commons
"Ratacind prin viata..." de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com

joi, ianuarie 03, 2013

Iubeste viata!

O urare si un indemn la normalitate, sanatate si dragoste pentru toti. Astept cu mare drag comentariile voastre despre viata, cum este si ce reprezinta ea pentru bunul mers al activitatii si sufletului vostru. Pentru ca fara iubirea de viata nu cred ca cineva va putea realiza ceva, indiferent pe ce plan va incerca. Iubirea, in general, infaptuieste minuni. Asa ca, ce poate fi mai frumos decat sa iubim viata?!