vineri, noiembrie 30, 2012

Povestea numelui

Astazi este o zi frumoasa din toate punctele de vedere, este Sf. Andrei si ultima zi din luna noiembrie, iar cei care astazi isi serbeaza ziua numelui le urez LA MULTI ANI, numai bucurii, cadouri multe si foarte multe dorinte implinite.

Povestea unui baiat si a numelui lui.
Cum poate un nume, pe care il primim la botez, sa ajunga sa nu-ti mai placa sau chiar sa-l urasti? 
Un baiat, acum adolescent, a stiut inca de la inceput ca numele lui il serbeaza in aceasta zi mare si frumoasa si multe ii erau asteptarile, multe ii erau bucuriile si mare ii era veselia. Toata lumea ii ura la multi ani in aceasta zi incepand cu parintii, fratii, rudele, nasii, bunicii, colegii, profesorii si prietenii. 
In viata lui astepta cu nerabdare doua zile: ziua de nastere si ziua numelui, zile in care stia ca este in prim plan, in centrul atentiei, era foarte cautat, era apreciat, primea multe cadouri si o petrecere frumoasa. Bucuria era fara margini si nu lasa pe nimeni sa-i strice macar o clipa una din aceste doua zile. 
Insa a venit o zi, cand i s-a spus ca nu are motive sa-si serbeze ziua numelui de Sf. Andrei pentru ca pe el nu-l cheama Andrei, ci il cheama Adrian. Surprinderea si tristetea si-au spus imediat cuvantul replicand ca nu este adevarat si este o minciuna, facandu-i mincinosi pe cei care veneau cu o astfel de informatie. Insista sa-si intrebe parintii si astepta sa-i confirme. Numai ca acestia au continuat acelasi mod perpetuat pana atunci, spunandu-i in continuare ca este ziua lui, neavand curajul sa-si asume greseala. In timp, crescand, a mai primit informatii legate de presupusa zi a numelui, dar a continuat sa refuze, evitand pe cat posibil persoanele care-si sustineau punctul de vedere, pana a ajuns sa evite sa-si mai spuna numele adevarat. Mai tarziu aceasta informatie a primit-o de la alti colegi mai noi si profesori, dar si de la alte persoane, care nu stiau de credinta lui in aceasta aniversare a numelui perpetuata in timp. Supararea a fost atat de mare, incat plange de fiecare data cand cineva ii aminteste de asta si se manifesta violent. In timpul anului aproape ca uita de aceasta intorsatura neplacuta din viata lui, dar in preajma sau in ziua cand ar trebui sa-si serbeze ziua numelui, supararea isi face din nou loc in viata lui, atat de profunda incat refuza sa manance sau sa plece undeva, chiar si la scoala, pentru ca spune ca isi asteapta invitatii pe care i-a anuntat. 
A observat cu tristete ca nu mai este cautat sau sunat asa cum era obisnuit in alti ani inca de cand era mic, iar toate acestea isi lasa amprenta atat de coplesitor asupra lui, incat a fost o perioada in care se recomanda cu numele de Andrei si nu Adrian, parca din dorinta de a le aminti celorlalti credinta lui si pentru a-si impregna numele lui in memoria lor.
Discutiile referitoare la aceasta intamplare le refuza categoric. Poate ca intr-o buna zi va intelege frumusetea numelui pe care-l poarta si anume acela dat la botez si nu acela pe care cei dragi au incercat sa i-l insufle doar din dorinta de a avea si el o zi a numelui pe care sa si-o serbeze, la fel cum au ceilalti frati. Procedand astfel, nu au facut altceva decat sa-l faca sa-si urasca atat de tare numele adevarat, incat  in foarte multe situatii nici nu stie cum sa se prezinte, iar aceasta ii provoaca o retinere si o frica egala cu aceea ca nici nu ar exista. Uneori se revolta pe parintii lui ca l-au dus in eroare, alteori sta suparat pe ei zile intregi fara sa le vorbeasca, dar de fiecare data doreste sa-si serbeze ziua numelui, pentru ca considera ca este ziua lui. Se contrazice pana la a-i face pe ceilalti sa spuna ce doreste sa auda, si anume ca este ziua lui, iar daca nu reuseste ii trece la persoane pe care le uraste.
Parintii continua sa-i serbeze ziua si sa-i ureze la multi ani, la fel si cei apropiati, impreuna cu nasii de botez (??!!). Chiar daca cei chemati accepta invitatia si de cele mai multe ori ii strica ziua amintindu-i de numele real pe care-l poarta, el refuza in continuare sa accepte, ba chiar respinge cu multa ura persoanele acestea.

Este regretabila eroarea facuta de parinti si perpetuata in timp, poate ca fara sa realizeze cat de mult efect va avea mai tarziu asupra lui. Poate ca era de inteles, oarecum, acea perioada cand el era mic, dar sa continue cu aceasta greseala si acum, chiar nu mai gasesc nicio explicatie. Nu realizeaza ura manifesta a copilului fata de numele real, ura manifesta catre oricine ii aminteste si frica cuibarita in sufletul lui ca nu ii este recunoscut numele pe care cu drag il proclama. Atmosfera din casa in aceasta zi este una de sarbatoare pentru baiat si pentru familie, chiar daca numarul invitatilor s-a redus considerabil. Frumos dar neadevarat!


Licenţa Creative Commons
"Povestea numelui" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com

luni, noiembrie 19, 2012

Mostenirea

Nu de mult, un domn trecut de 40 de ani, spunea cu timiditate, amaraciune si neputinta ca nu-si gaseste drumul si intotdeauna face alegeri care ii cauzeaza multa tristete, depresii si dezorientare. Intors de aproximativ 10 ani in tara, dupa ce a muncit 18 ani in Israel cu multa sudoare, departe de casa si de cei dragi, suportand cu mult stoicism toate acestea pentru a-si deschide o afacere in tara care sa-i aduca un venit din care sa nu mai aiba grija zilei de maine. Dupa multe incercari a reusit, a pus pe picioare o afacere in localitatea in care s-a nascut si chiar merge destul de bine. Dar nu aceasta este problema care il nemultumeste. Problema care nu-i da pace si il face dezorientat nu este afacerea, ci alegerea unei partenere care sa-i fie alaturi cu drag, intelegere si sprijin. Numai ca alegerile facute nu i-au adus decat suparari si de cele mai multe ori un portofel mai gol decat inainte de venirea partenerei. Poate ca nici aceasta n-ar fi fost o problema daca acea partenera ar fi fost o alegere potrivita, statornica si de incredere.
Dar ce inseamna o alegere potrivita? Ar trebui sa fac o incursiune in trecutul lui, mai exact a familiei de provenienta si sa mentionez ca nu a fost nici pe departe una cu intelegere, calm, dragoste, atasament sau atentie indreptata spre ceva constructiv. Nici pe departe! A fost una foarte violenta din toate punctele de vedere, chiar daca relatia parintilor a fost una relativ de scurta durata. El fiind cel mai mare din cei 4 frati, a simtit cel mai aprig aceste evenimente pline de violenta si nopti dormite cine stie pe unde, pentru ca bataile de care povesteste sunt demne de cosmar. Inca de mic isi aminteste de nepotrivirea parintilor, de contrarile lor in orice subiect, de bataile violente pe care le incasa mama impreuna cu toti fratii mai mari. Legati, de cele mai multe ori de stalpul casei cu curele (mai putin sora cea mica), biciuiti pana la lesin, infometati, infrigurati, indurerati, infricosati si lasati asa ore intregi sau chiar toata noaptea, l-a facut sa-si reorienteze afectiunea spre munca si un altfel de ideal. Chiar daca parintii lui s-au despartit la un momentat dat, sechelele traumei au ramas drept mostenire afectiva din partea lor.
Dorinta, de altfel singura, este sa nu pomenesti niciodata de tatal lui (pe care nu-l mai considera tata de mult timp) si nu suporta nicio manifestare care sa-i aminteasca de el, chiar daca a murit de aproximativ 5-6 ani, singur, bolnav, intr-o mizerie de nedescris, plina de alcool, lipsit total de afectiune sau cineva care sa-i fie alaturi si inconjurat de straini, prieteni de pahar, iar acest sfarsit al tatalui nu i-a adus nici macar un minim de regert sau de mila, ci spune doar atat: "a avut ce a meritat si nu ma intereseaza".
Insa frica mostenita a lasat amprente foarte adanci in sufletul, in alegerile si directionarea afectiunii in toata viata lui. Chiar daca nu recunoaste, in el se regaseste acel baietel care cauta si cere ajutor, cere si cauta afectiune, cere si cauta atentie si cere si cauta o familie pe care nu a avut-o dar pe care nici nu stie cum s-o construiasca.
Repercursiunile vietii de familie exista chiar si la una dintre surori, care nu a stiut sa faca o alegere mai buna, nici la prima, nici la a doua casatorie, decat in a-si alege un partener identic cu tatal lor. Primul sot, cu care are doi copii a parasit-o dupa nici 4 ani, iar viata cu el a fost asemanatoarea cu cea a familiei ei, iar cel de-al doilea este mai rau decat primul, alcoolic, dezorganizat si fara servici dar pe care il asculta fara sa aiba vreo sansa de a-si spune cuvantul. Ba mai mult, dorinta acestuia a fost ca nu doreste si nu are de gand sa creasca doi copii, sugerandu-i sa scape de ei, daca nu ii omoara cu mana lui. Femeia, in ascultarea ei orbeasca si in dorinta de a ramane cu el, a facut o alegere rapida alegand sa ramana cu el, drept pentru care si-a abandonat cei doi fii, undeva pe o strada din capitala prin cartierul Colentina. Intamplarea a facut ca sora cea mica a aflat, i-a cautat si i-a luat spre crestere, chiar daca nu avea nici macar 18 ani.
Revenind la el si la trauma aproape stabilizata in orientarea afectiva catre tot ce inseamna viata, povesteste cu greu si teama ca nu stie cum sa-si aleaga o partenera care sa i se potriveasca, dupa ce criterii si cum sa-si dea seama daca este cea potrivita pentreu el. Lipsit de afectiune, de comunicare, de atasament si tot ce inseamna comunicarea la nivel patern dar si la nivel matern, si-a dat seama ca toata viata lui a fost un haos, neavand decat o singura dorinta: sa nu fie ca tata. Nu stiu daca ura este mai apriga decat frica existenta, insa cert este ca acea dezorientare pe care a avut-o copil fiind, exista si va exista, daca nu depaseste pragul existentei din copilarie macar numai pentru a intelege de ce s-a petrecut si pentru ce. Impartirea vinovatiei catre ambii parinti, nepotriviti si ei, analiza scandalurilor si analiza familiei pe de-a-ntregul ei, motivul certurilor si batailor a carui victima erau si copii, poate il va ajuta sa inteleaga ca vina nu ii apartine, reusind intr-un final sa-si canalizeze energia sanatoasa catre propria lui viata, eliminand agitatia, neputinta si frica pe care le-a avut in copilarie. Motivul pentru care parintii lui ajungeau la astfel de scandaluri, il spune chiar el, era de cele mai multe ori lipsa banilor, escapadele celor doi parinti, alcoolul si un servici mult prea solicitant, neincrederea si aruncarea reprosurilor unul catre celalalt. Toate acestea cu copii de fata, iar ura si nervozitatea se revarsa catre copii, cu diferenta ca ura si violenta tatalui catre mama se revarsa catre toti, astfel tatal considerand ca pedeapsa care i s-ar fi cuvenit mamei era mai aprig simtita si transmisa daca sunt implicati si copii, iar razbunarea era completa, din punctul lui de vedere.
Problemele nu se pot rezolva atat de repede cum poate se doreste si ne dorim toti in astfel de situatii, detasarea din toate aceste trairi nu se face simplu, iar frica existenta nu dispare peste noapte, decat daca efortul de a intelege cauza, motivul si efectul acestor manifestari, insa fara s se arunca vina in spatele unuia dintre parinti pentru ca astfel ajungem sa regretam pana si nasterea din acestia. De regula in cresterea copiilor ambii parinti sunt participanti, fie ea buna sau rea, dar noi, cei care astazi privim inapoi, avem posibilitatea sau puterea de a alege cum sa fim si sa constientizam ce a fost bun si ce nu, sa raspundem la intrebari gen "de ce?", sa avem dorinta de schimbare si asezare in bine a unor perceptii pe care poate parintii nu au avut-o, ori datorita cresterii, ori datorita unor mosteniri, ori datorita mediului, ori datorita educatiei, ori datorita vremurilor si mentalitatilor perpetuate.
Drept urmare, trebuie doar sa incerce sa inteleaga istoria de viata a parintilor, in a caror alegeri de viata s-au regasit evenimente transmise chiar prin viu grai si duse mai departe. Diferenta in situatia acestui domn este ca exista puterea de a intelege si a gandi altfel evenimentele, in asa fel incat sa reuseasca sa le depaseasca. Iar deschiderea catre astfel de incercari il va face intr-o zi sa-si inteleaga problemele, motivul alegerilor care i-a adus nemultumirea si sa-si gaseasca calea propriei vieti, nu cea asemanatoare cu a parintilor si nici cea a traumelor nedepasite pentru ca nu le-a inteles sensul si scopul. Chiar si iertarea are rostul ei, tinand cont de repercursiunile negative avute in propriul demers al vietii. Acum, si pe parcursul vietii, nu a facut altceva si   poate fara sa-si dea seama, decat sa se identifice cu unul dintre parinti sau chiar cu ambii.
Uneori intoarcerea in acea perioada sau intr-o perioada pe care nu am reusit s-o depasim poate fi benefica daca incercam s-o rezolvam sau s-o privim cu alti ochi, insa nu poate fi benefica daca tot timpul retraim aceleasi evenimente si aceleasi sentimente care au facut parte integranta din acea perioada si pe care le actualizam de fiecare data, indiferent de varsta. Daca atunci cand suntem copii nu putem intelege sau percepe natura si cauza acelor evenimente decat prin prisma varstei si prin prisma fricii manifeste, cand suntem adulti putem incerca o alta abordare a acelor evenimente pentru a le percepe si a le infrunta, cu alte sentimente si uneori chiar cu detasarea pe care ne-o da chiar  experienta acumulata in viata.

Licenţa Creative Commons
"Mostenirea" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.
Free background from VintageMadeForYou