luni, februarie 20, 2012

Astazi si maine...

Un fragment din filozofia vietii...

Am in fata o intindere incomensurabila, o intindere pe care nu o percep si pe care nu o cunosc. Ma gandesc, incerc sa fac scenarii, fac eforturi sa privesc in neant, tin ochii larg deschisi si ma concentrez in acest gol pentru a incerca sa prind un crampei din existenta de dincolo de acest moment. Acest gol nu ma face nici sa tresar, nici nu imi transmite frica, nici nu-mi transmite ceva care sa-mi provoace palpitatii, ci este doar un timp necunoscut, un timp neperceptibil pe care, acum, il percep doar asa cum doar imaginatia stie s-o faca, asa cum vreau si cum simt, il construiesc asa cum imi dicteaza gandul, imaginatia si starea. Acum.
Dupa un "acum" vine un alt "acum" si tot asa trec minute, ore... pana cand renunt sa-mi imaginez ceva. Depinde de stare. Aceasta stare se poate schimba. Acum si/sau atunci are legatura doar cu starea.
Definitia starii o dau trairile stranse undeva si pe care le scoatem la suprafata atunci cand o situatie ecranizeaza in mintea noastra imagini pe care le aprofundam retraindu-le sau incercam sa le evitam fara ca atentia noastra sa se focalizeze pe acele evenimente si stari daca ele nu ne dau starea de confort si siguranta. Ele vor reveni mereu si mereu...Astazi si acum si de fiecare data, gandul nostru neobosit incearca sa traiasca intotdeauna cu un pas inainte incercand de fiecare data sa ne proiecteze in minte dorinte si situatii realizabile, emotii placute sau chiar neplacute. Gandul seamana cu visul: proiecteaza. Aceste proiectii sunt legate de noi si pot fi incurajatoare, descurajatoare, emotionante, pline de speranta, pline de realizari, pline de revolta si asa mai departe. Astazi, acelasi lucru fac si eu, imi imaginez cum ar fi daca...Insa, indiferent de proiectiile mele de acum si oricare sunt ele nu se vor compara cu ce va fi in realitatea de...maine. Acum este altceva ce tine doar de imaginatia proprie.  Acest altceva am sa-l cunosc...maine. Maine o sa inteleg ce nu inteleg acum, maine o sa vad ce nu pot vedea astazi, maine o sa inteleg ce se intampla, maine o sa inteleg ceva care acum nu exista, maine o sa cunosc acea realitate pe care acum doar o proiectez in mintea mea. Insa maine, doar maine va prinde viata, pentru ca intotdeauna maine inseamna viitor.
Acum, astazi, abia daca inteleg ce inseamna astazi si cum se va derula in orele care vor veni. Avem poate un program stabilit dinainte, insa situatii neprevazute pot interveni intotdeauna. Daca intelegem ca suntem stapanii propriilor stari emotionale, putem fi pregatiti si pentru neprevazut.
Eu stiu doar atat: aproape totul depinde de mine daca este vorba de starea mea emotionala. Eu aranjez astazi viata mea si eu aranjez maine viata mea atat cat imi sta in putinta cu eforturi care sunt doar la nivel perceptibil si mental, rasplatite cu emotii, amintiri si trairi din toata istoria personala stransa in fiinta mea.
Restul este conectat la ceea ce numim cu simplitate noroc, destin sau viata, fara sa avem cunostintele necesare in a intelege esenta si profunzimea lor, dar inexplicabil credem in ele.
Am gasit si intelesuri asezate frumos in fraze intelepte, cum ar fi aceea ca in viata evenimentele ni se intampla asa cum ni le asternem ("cum iti asterni asa dormi"). In mare parte lucrurile cam asa stau daca ne gandim ca noi, fiinta noastra ca entitate depinde tot de noi: de felul cum gandim, cum visam, cum ne raportam la trecut, cum ne pregatim viitorul, cum si ce fel simtim, cum traim cu noi, cum ne-am cladit imaginea, cum construim unele, cum daramam altele, cum lasam in spate pe altele si cum acceptam feluritele stari si evenimente care ne intersecteaza existenta.
Descoperim ca, uneori, ne razvratim ca nu suntem intelesi, alteori ne amagim ca suntem mult prea buni si cei din jurul nostru nu ne inteleg, alteori ne declaram invinsi, alteori pornim la atac crezand ca daramam ziduri chiar din propria persoana, alteori cautam singuratatea si ne izolam de restul lumii, alteori fugim de noi, alteori...nu ne mai intelege nimeni. Nici ce vrem, nici cum vrem, nici de ce vrem si nici daca vrem.

In existenta si experienta mea, am inteles un mesaj foarte important si anume acela ca daca am curajul ca astazi sa ma privesc cu incredere in oglinda si n-am nicio teama, nicio remuscare, inseamna ca am castigat batalia cu mine. Inseamna ca Eu imi apartin in totalitate si detin controlul propriei constiinte, propriilor simtaminte si propriilor ganduri. Daca acest control nu-l detinem, inseamna ca ratacim in cautarea propriei vieti si propriilor intelesuri.
Pentru ca, inainte de toate si toti, cea mai mare lupta nu este in exterior, ci in interiorul nostru. Lupta este cu noi, insa de multe ori ne amagim crezand ca luptam cu altii. Daca ma privesc in oglinda si ochii din oglinda nu ma ocolesc, inseamna ca batalia este castigata si am inteles ca uniunea cu propria persoana exista.
Cum facem ca astazi sa fie inteles, tot asa si maine ar trebui sa fie la fel. Astazi si maine inseamna noi si viata noastra. De noi depinde acum si astazi pentru ca maine sa ne placa mai mult si sa-l asteptam cu incantare si recunostinta. Imaginea noastra de astazi sa fie lumina calauzitoare pentru imaginea de maine, sa ne privim cu satisfactie, cu usurinta si incredere.
Oglinda propriei noastre vieti ar trebui sa fie pe cat posibil fara pete pe care sa nu putem sa le eliminam, pentru ca vom avea tendinta sa ne intoarcem intotdeauna la ele ori sa le retraim, ori sa le ascundem sau sa le acoperim crezand ca in felul acesta vor fi nevazute. Pentru altii poate ca sunt nevazute, dar pentru noi e indeajuns sa stim ca este acolo iar altcineva nici nu mai trebuie sa stie.
Trecutul, caci despre el este vorba, daca ne urmareste ca o umbra de care nu putem scapa, daca avem tendinta sa-l tinem strans legat si ascuns in noi ca pe o haina de care nu vrem sa renuntam, daca ne-a afectat in asa masura incat tristetea sa fie permanenta iar nemultumirea omniprezenta, atunci doar ne imaginam ca mergem mai departe chiar daca anii trec unul dupa altul, pentru ca ne va tinti in etapa pe care nu am reusit s-o parcurgem asa cum ar fi trebuit sau ne va face intotdeauna sa-l evocam in memoriile noastre de fiecare data cu mai multa inversunare si incranceneala. Vrem sa uitam...
Nu uitam, aceasta este o alta problema care face parte din filozofia existentei noastre, decat daca suferim de amnezie. Putem doar sa rezolvam intelegand si mergand mai departe "scuturati" de amintiri neplacute ale trecutului, nu sa carpim crezand ca l-am "reparat". O sa descoperim dinamica vietii noastre cu adevarat placuta si surprinzatoare.
Trecutul, daca este unul neplacut, marcant, tenebros, traumatizant sau doar ca nu este inteles asa cum ne-am fi dorit sau ca nu am fost ajutati sa-l intelegem, niciodata nu ne va lasa sa ne bucuram de adevaratele valori ale vietii noastre si adevaratul potential al capacitatii noastre. Am spus "este" si nu "a fost", pentru ca atata timp cat nu va fi rezolvat el va fi prezent si nu va trece la locul lui si in timpul lui, cu statutul de trecut si "a fost".

miercuri, februarie 15, 2012

Multumesc

Pentru majoritatea dintre noi cuvantul "multumesc" inseamna ori o rasplata a unui serviciu, o recunostinta, o satisfactie, o recompensa, respect, consimtire si multe altele. Uneori spunem "multumesc" doar din obisnuinta, fara sa simtim multumirea in sine, ci doar il folosim ca formula stereotipa. Pentru unii, poate putini, acest cuvant inseamna mai mult, inseamna obligatie, inseamna frica si inseamna conformitate cu unele principii impuse inca din copilarie. Redau mai jos, partial, un dialog interesant dintr-o astfel de situatie si ce  insemnatate are acest cuvant pentru o persoana care a fost obligata sa spuna multumesc in orice si la orice situatie, fara ca ea sa isi doreasca sa-l foloseasca de cele mai multe ori.

" - Am probleme sa spun multumesc, pentru ca nu il fac din inima, ci asa am fost invatata, adica...obligata sa spun de fiecare data cand cineva imi da ceva, sau imi face un serviciu, sau ma roaga ceva sau...in mai multe situatii... Am inceput sa urasc acest cuvant! -- (incearca sa-si aseze mainile in buzunar dar renunta, continuand doar sa si le frece una de cealalta).
  - Care crezi ca ar fi motivul acestei nemultumiri?
  - Nu ma simt bine, nu ma simt eu si nu ma simt in largul meu... -- (gesticuland de parca ar dori sa alunge ceva deranjant sau chiar incomfortul)
  - Cand ai inceput sa nu te simti bine?
  - Ooo....de mult...
  - Iti poti aminti?
  - Pai...eram copil.
  - ....
  - Prietenul meu chiar mi-a spus ca decat sa-i spun "multumesc" mai bine ii dau o palma...pentru ca el simte de fiecare data ca parca l-as injura nu ca i-as multumi...Dar nu este asa....si... mi-e rusine, n-am curajul sa-i spun ca prefer sa gasec altceva sau alt cuvant sa spun decat sa multumesc in vreun fel pentru ceva. El nu intelege si ne-am certat.
  - Crezi ca ai putea sa-i spui intr-o buna zi care este motivul?
  - Hmm...nu stiu...el si asa nu-i prea place pe a-i mei... -- (moment in care devine agitata si se opreste)
  - Este o problema cu parintii tai?
  - Da...Nu...Nu cu ei, cred, dar cu mine da. Poate am inteles eu ceva gresit. Dar m-au obligat inca de mica sa spun acest "multumesc" de fiecare data, chiar si atunci cand eu nu simteam nevoia sau nici nu vroiam. Si plus de asta, nu-mi explica niciodata pentru care motiv trebuie sa spun mereu "multumesc" sau ce inseamna, eu nu intelegeam, dar daca ei asa imi spuneau...
  - Care au fost momentele in care consideri ca te obligau sa multumesti? Poti sa-ti amintesti?
 - Odata, cand eram mica...mi-au spus ca trebuie sa le multumesc ca traiesc. Cum adica? N-au spus niciodata ceva care...
  - ...
  - Cum adica sa le multumesc ca traiesc? Dar nu au vrut sa traiesc? Poate nici nu m-au dorit...eu stiu?! Nu am avut si nici nu am curajul sa-i intreb asta...Dar fratele meu trebuie sa spuna si el la fel? Nu m-am gandit la asta si nici macar ...nu stiu. Nu stiu. Odata m-a batut mama pentru ca nu l-am lasat pe fratele meu sa doarma, iar cand a adormit mi-a spus "multumeste-i lui Dumnezeu ca traieste!", dupa care mi-a spus ca trebuie sa-i multumesc ca nu m-a pedepsit mai tare pentru ce am facut.
  - Ce ai facut? Ce crezi ca a deranjat-o?
  - Ma jucam cu fratele meu si-i spuneam... ii spuneam...ca trebuie sa-mi multumeasca ca il las sa se joace cu mine, iar el nici nu ma baga in seama. Eu m-am enervat si i-am aruncat patura peste cap si a inceput sa tipe. Mama s-a suparat asa de tare...Atat imi aduc aminte...Poate ca...l-am pus sa-mi multumeasca? Nici nu stiu.
  - Altfel de situatii in care te punea sa multumesti iti mai aduci aminte?
 - De fiecare data trebuia sa-i multumesc tatalui meu, bunicilor, colegilor, vecinilor...la toata lumea! - poate exagerez dar...cand mergeam undeva si nu spuneam multumesc, mama ma apostrofa si-mi spunea "cum te-am invatat eu sa spui multumesc de fiecare data!? Hmm?". Asa ca mereu multumesc, multumesc, multumesc. M-am saturat! Dar eu nu doream sa multumesc de fiecare data pentru ca nu toti meritau si...uitam. Si acum imi aminteste ca trebuie sa le multumesc, de fiecare data cand eu nu pot sa fac ceva ce ma roaga, pentru ca nu am timp, nu pentru ca nu vreau. M-am saturat sa multumesc pe toata lumea, in rest nimeni nu ma multumeste pe mine. Cum sa le spun ca asta ma derajeaza...Ca este caragios, nu?! Poate ca problema mea pare absurda...
  - Nu pare o problema absurda.
  - Imi este rusine...
  - Iti este rusine...
  - Imi este rusine...dar...si cred ca ar trebui sa ma comport cum simt si nu sa incerc sa fac pe plac la toata lumea. Imi este rusine pentru ca problema mea nu era o problema daca ei (parintii) nu ma obligau sa multumesc pe toata lumea...Asa s-a intamplat si... cand aveam 16 ani si...prietenul meu de atunci m-a invitat la discoteca...Dar nu am mai ajuns la discoteca...Am...
  - ...
  - M-a dus...la el acasa si...eu n-am zis nimic...Dar cand i-am spus...la sfarsit... sa ma duca acasa el mi-a spus ca trebuie sa-i multumesc ca nu ma lasa in strada. Nu am spus asta pana acum...Pentru ca ei (parintii)...". 

Lacrimile ii curgeau pe obraji iar agitatia de pana atunci disparuse, asternadu-se o liniste care semana a multumire de sine, ca in sfarsit dupa multi ani, a reusit sa destainuie o situatie apasatoare si pe care a considerat ca nu a putut-o depasi si controla pentru ca nu a stiut sa spuna "nu" acelui baiat care-i mai cerea si sa-i multumesca la sfarsit. Aceasta neputinta inradacinata in mintea ei, neputinta de a refuza si de a spune "nu, multumesc, nu fac asta...", i-a fost impusa ca o obligativitate si mod de viata de a spune multumesc la fiecare situatie - care-i placea sau nu-i placea. 
Nu a avut libertatea de a alege cand anume sa spuna multumesc si cand sa refuze, iar aceasta situatie a continuat pana la 27 de ani, chiar daca de fiecare data constientiza ca trebuie sa refuze si ca nu ii face bine. Dar nu a reusit sa treaca peste niste obstacole cu radacini adanci in inconstientul ei si care cerea impetuos rezolvata.
Cand a plecat parea ingandurata dar linistita. Era convinsa ca ajunsa acasa va avea puterea sa-i comunice prietenului aceasta problema.
Au ramas neclarificate multe aspecte legate de situatia de familie si motivele perpetuarii acestui "multumesc" in exces si sper ca acestea se vor clarifica cu timpul.
La plecare a spus "la revedere", a facut cativa pasi si a adaugat: "si...multumesc."

marți, februarie 14, 2012

Un an impreuna


Astazi, blogul meu implineste un an de existenta si ma bucur ca am descoperit esenta unei activitati din care sa-mi extrag placerea de a fi alaturi de oameni si s-o fac cu mult entuziasm, intelegere si din care chiar sa invat foarte multe. Fiecare invatam de la fiecare.
Multumesc tuturor celor care mi-au vizitat blogul, chiar si poposind un timp, poate citind, poate cautand ceva sau pur si simplu accidental. Multumesc acelora care s-au inscris ca si membri si pe care ii consider prieteni, colaboratori si participanti la creearea unor noi idei si multumesc acelora care au facut comentarii si aprecieri. Multumesc tuturor.
Sper sa reusesc sa continui cat mai mult iar timpul sa-mi permita, sa reusesc sa relatez evenimente si analize cat mai eficiente si pe care sa le gasiti de ajutor in cautarile voastre. Toate acestea sa-mi permita sa fac posibila continuarea in acelasi mod si spirit cu care v-am obisnuit, pentru ca voi sa fiti alaturi de mine si in viitor. Cu mare placere astept de la voi evenimente care merita sau trebuie analizate, povesti de viata care trebuie ascultate si transmise mai departe pentru ca orice eveniment poate constitui un exemplu pentru noi toti. Acest apel l-am mai facut si il voi face atata timp cat va exista acest blog.
Motto-ul acestul blog este: "Pe intelesul tuturor. Impreuna vom intelege mai bine". Asa ca in decursul timpului am incercat sa aduc in atentia voastra diverse situtii sau evenimente reale de viata, din care putem sa invatam, sa ne pregatim si situatii prin care foarte multi trec sau se confrunta. Nu intotdeauna viata, in profunzimea ei, este roz, insa invatand sa ne cunoastem si sa cunoastem putem trece mai departe cu mai multa intelepciune si intelegere. Cunoasterea este esenta trairilor noastre, iar intelegerea este un pas inainte catre o viata mai buna.
Inceputul acestui blog l-am mai descris, pe indelete, cu ceva timp in urma si nu voi continua sa reiau povestea pentru ca ma repet si va fi deranjant. Ceea ce doresc sa repet face referire la cifrele pe care nu le vedeti si arata ceea ce cautati, nu sunt deloc inbucuratoare, ele pun accent pe durere, suferinta, esecuri, boli, neputinta, dependenta, nefericire, cautarea unor "minuni" de rezolvare a unor probleme de viata sau de cuplu si foarte putin sau deloc se fac cautari pe dragoste, fericire, implinire, satisfactie, bucurie. Si acestea le-am mai adus la cunostinta voastra, nu este nimic nou. Nou pentru mine, dezarmant si dezamagitor poate, sunt aceste cifre care vorbesc, pentru ca imi dau seama, cat de multa nemultumire si nefericire exista, iar aceasta nu este o veste buna.
Poate ca nu intamplator acest blog s-a "nascut" in ziua de 14 februarie 2011, zi care pentru foarte multi inseamna dragoste, daruire, intelegere, impacare, multumire, bucurie, satisfactie, daruire. Am incercat sa analizez probleme din mai multe unghiuri si situatii in care ne putem afla fiecare dintre noi si am incercat sa fac posibil un vocabular pe intelesul tuturor. Totul este posibil daca stim ce vrem, daca avem incredere, respect si daca ne cunoastem suficient de mult incat sa mergem mai departe.
Consider ca tot ce este posibil sa rezolvam si tine de noi, se poate rezolva. Efortul poate fi mare dar efectul este pe masura, pentru ca completeaza o implinire si o multumire de sine care duc la incredere. Depinde de fiecare cum se intelege si cat de bine se cunoaste sau pana unde doreste sa se cunoasca. In foarte multe postari am subliniat ca intelegerea, increderea si cunoasterea se gasesc numai in noi. Sa cautam in noi si nu mai departe, este cel mai la indemana si mai eficient mod de a fi cu noi, numai ca din foarte multe motive obisnuim sa cautam departe sau foarte departe de noi, iar aceasta inseamna ca nu ne acceptam asa cum suntem, nu ne acceptam radacinile, nu ne acceptam complexele. Freud spunea ca "un om nu trebuie sa scape de complexe ci sa invete sa le accepte pentru ca ele ii conduc comportamentul in lume." Cautand departe, nu facem altceva decat sa ne indepartam cat mai mult de noi, de esenta si cunoasterea noastra de care avem mare nevoie.
Intelegandu-ne, putem sa-i intelegem si sa-i ajutam si pe ceilalti. Altfel vom cauta pe cai laturalnice, indepartandu-ne si de noi dar si de ceilalti. Increderea, speranta si cunoasterea propriei persoane este cel mai frumos mod de a ne conduce viata frumos si a o intelege.

"Pastreaza-ti visele vii. Intelege ca pentru a realiza ceva trebuie sa ai credinta si incredere in tine, viziune, munca, determinare si daruire. Aminteste-ti ca toate lucrurile sunt posibile pentru cei care cred." - Gail Devers

luni, februarie 13, 2012

Dincolo de noi...

Dincolo de lacatele usii inchise se afla un om care traieste, simte, viseaza, sufera sau asteapta o veste, o mana de ajutor, un alt om, o bucurie. Sa afle ce se intampla dincolo de usa sechestrata, macar atat. Nu-l intreaba nimeni ce face, ce mananca, daca are vreo suferinta, daca doreste ceva sau pe cineva, daca mai traieste si cum traieste. Niciun zgomot nu razbate dincolo de usa inchisa, nici afara si nici pe dinauntru. Liniste care nu prevesteste nimic bun. Fata nevazuta si nestiuta a unui astfel de om se schimba, imbatraneste, sufera si nimeni nu stie ce se intampla. Are rude, prieteni sau copii?! Cine stie! Unde sa intrebam? 
Doar daca incercam sa razbatem pana acolo, prin nameti, prin ger si vant, sa eliberam muntii de zapada depusi in nestire peste case, oameni, animale, terenuri. Sa batem la usa sau la geamul inghetat si sa speram ca ne va deschide cineva si sa aflam ce se intampla dincolo.  Gandul acestor oameni intepeniti de frig, de frica, de foame si de sete intr-un adapost pe care il numeste casa lor si pe care acum il percepe ca pe propriul mormant din care abia poate respira, este de neimaginat. Doar un gand...ca multe alte ganduri pentru noi, cei care nu avem astfel de probleme. Pentru oamenii prinsi in propriile case fara sperante de iesire...toate au amutit in jurul lor. Intinderea alba pare fara pata. Imacularea zapezii nu mai bucura pe nimeni, iar greul parca nici n-a inceput.
In conditiile si situatia data de starea in care se afla multi dintre semenii nostri este de neimaginat. Am inca imaginea vie a unei batranele care iesind din casa aplecata de greutatea varstei dar si de micul tunel sapat de la usa casei, care jelindu-se spunea "de ce Doamne...de ce Doamne", incat ti se rupe sufletul si iti dau lacrimile. Bucuria de pe fetele celor care sunt scosi din propriile case astupate de zapada si faptul ca au vazut lumina zilei, este fara cuvinte si greu de asternut in scris. Noi, cei care nu avem astfel de probleme, ramanem cu imaginea inca vie in minte a acestor oameni napastuiti nu de soarta, ci de natura. Iar cei care ar fi trebuit si erau in masura, inca de la primele atentionari si ninsori sa ia masuri, se cramponau de/in politic si propriile interese, timp in care oamenii strigau dupa ajutor sau mureau.
Satul meu, nu asa de grav atrins de zapada prin comparatie cu zonele greu incercate, ramane intotdeauna inchis la fiecare fulguiala, inzapezit, cu nametii inconjurand satul ca un zid de "aparare" peste care nu se trece.
Sambata am reusit, dupa 3 saptamani, sa ajung la parintii mei si sa le duc paine, apa si ce mai aveau nevoie, pentru ca stiam ca o vreme indelungata nu voi mai putea ajunge.
Soseau care duce in sat pare acum impunatoare de straturile mari de zapada stranse pe stanga si pe dreapta ei. La prima vedere pare de vis, si-ti da impreia ca nu mai exista nimic in jur si dincolo de acesti munti de zapada decat o mare alba. Totusi senzatia de claustrofobie incepe sa-si faca efectul pentru aceia care au probleme cu spatiile inchise si mai ales sa parcurgi 3 km. Bucuria ca mi-am vazut parintii a fost de nedescris, dar apasarea si golul ca raman din nou singuri si cu multe probleme este greu de spus in cuvinte, mai ales ca la plecare aproape ca nici nu-i mai vedeam din nametii de zapada.
Dar ei nu se plang niciodata, infrunta cu stoicism tot ce le da Dumnezeu, cum de altfel ii auzi frecvent. Cateodata ajunge sa fie iritant acest "ce-o vrea Dumnezeu sa faca cu noi", care auzit atat de intens parca incepi sa te intrebi unde incepe locul lui Dumnezeu si unde se termina. Daca m-ar auzi mama ce scriu, cu siguranta ca s-ar supara ca ma indoiesc de puterea lui Dumnezeu. Asa o fi.
Asa ca tot ce se intampla, se intampla de la Cel de Sus. Numai ca noi, cei de jos, avem inca puterea sa facem tot ce ne sta in putinta sa-i ajutam pe cei care nu mai pot s-o faca. Ori ca sunt batrani, ori ca sunt bolnavi si suferinzi, ori ca sunt neputinciosi. Insa, de ceva vreme se pune problema doar de supravietuire si de a face fata cu curaj. Strigatul de ajutor si speranta ca cineva le va bate la geam, la usa sau pe acoperis in cazul multora ingropati de zapada inseamna viata si dorinta de a vedea lumina zilei.
Asteapta ca speranta sa vina de undeva.
Aceasta speranta inseamna viata, ca pentru noi toti.

Sat Cojesti, com. Belciugatele, jud. Calarasi-sambata 11.02.2012.
Intrarea in sat, unde placuta care te atentioneaza ca incepe satul nu se mai vede. Dincolo de aceasta placuta urmeaza soseau care duce in sat, dar pe care s-a depus zapada in straturi de 2, 3 sau 4 metri. In partea stanga se afla satul, iar in partea dreapta este doar camp din care bate cu putere crivatul astupand satul de fiecare data cand ninge.



luni, februarie 06, 2012

Vremea si vremurile


Nu pot sa fac abstractie de vremea care ne face sa trecem de la o stare la alta si de la o situatie la alta, si nici nu vreau sa incerc sa fac polemici politice pe marginea acestei teme asa cum in fiecare zi exista in presa sau tv, pentru ca nu acesta este rolul blogului meu si nici substratul lui. Aici mi-am propus sa dezbat evenimente de viata reale si posibil reale, pentru aceia care isi fac timp sa poposeasca pe blogul meu sa lectureze din pura curiozitate, sa se edifice sau cauta situatii asemanatoare pentru a-si usura propria situatie.
Revenind la vremea de afara si la emotiile care au venit impreuna cu aceasta, imi amintesc de perioada copilariei cand zapada pufoasa ne tinea aproape toata ziua afara, uitand de caldura, mancare si casa.
Tot vremea, dadea batai de cap localnicilor din zona mea si mai exact din satul meu, unde zapada se depunea in straturi de peste 2 metri, acoperind soseaua dar si ulitele, izoland astfel satul pentru o perioada indelungata. Astazi, la o distanta de foarte multi ani, in secolul XXI situatia este asemanatoare. Oamenii sunt izolati complet pe o perioada lunga, cu provizii din ce in ce mai imputinate, cu lemne care nu prea ajung si cu frica permanenta ca daca se va intampla ca cineva sa fie grav bolnav nu poate ajunge nimic si nimeni pentru a-i salva. S-a intamplat sa decedeze o persoana, iar drumul pana la biserica si cimitir a fost un calvar de nedescris pentru familie si cei care s-au incumetat cu curaj sa-l insoteasca pe ultimul drum. Ma gandesc si la parintii mei, izolati si ei ca toti ceilalti de timp si in timp, batrani, neputinciosi, chinuindu-se sa-si dea zapada pentru a iesi la animale, pentru a iesi la lemne, pentru ca nici nu se pune problema sa ia legatura cu cineva din sat. Exista un singur avataj in secolul acesta, daca pot sa-l numesc asa, faptul ca s-au inventat telefoanele mobile si putem comunica, sa aflam doar cum se descurca si cum se simt, pentru ca de ajutor nu se pune problema atata timp cat suntem izolati de munti de zapada, indiferent unde ne aflam.
Aceasta vreme, totusi, are si ceva care imi trezeste nostalgia, pentru ca nu pot sa nu-mi amintesc de zapada copilariei si omuletii de zapada pe care-i ridicam cu mare bucurie. Aceasta perioada a omuletilor de zapada era una plina de competitie cu alti copii vecini, depunand tot efortul de care eram in stare sa facem un om de zapada cat mai frumos. Eu si fratii mei, ne chinuiam sa rostogolim bulgarii de zapada care cresteau din ce in ce mai mari si pe care urma sa-i asezam pe post de cap sau trunchi si rasetele care razbateau curtile si imprejurimile, atunci cand totul se strica uneori si o luam de la capat. Strangeam oale de prin casa sa le punem omuletului in cap, adunam carbuni in forma de ou sa-i punem ochi si mai jos sa-i asezam nasturii, ii faceam o gura mare ca si cum radea tot timpul, pe post de nas ii puneam un morcov sau un cartof, depinde, ii asezam un fular de cele mai multe ori al nostru, privindu-l de fiecare data cu mare incantare si mandrie. S-i mai faceam niste brate din maturi pe care ne chinuiam sa le infigem in laterale, si-l facea sa para cat mai real cu putinta, ba chiar ne imaginam ca prinde viata. Cand totul era gata, alergam sa le spunem celorlati ce minunatie de om de zapada am facut noi, laudandu-ne ori de cate ori aveam ocazia si ne suparam daca atentia si laudele nu erau pe masura muncii noastre. Alergam, radeam, ne tavaleam prin zapada, ne bateam si ne frecam cu zapada, uitand de toate, nesimtind nici frigul, nici gerul naprasnic, nici ca eram uzi pana la piele si nici nu auzeam chemarile necontenite ale mamei care ne chema in casa la caldura sau la masa. Cand intunericul se lasa, cu greu lasam si noi jocul, intram in casa, dadeam de caldura si abia atunci simteam frigul, abia atunci realizam cat eram de uzi si rosii la piele din cauza zapezii si frigului. Toate acestea nu contau. Copilaria isi spunea cuvantul prin libertatea care ti-o da insasi varsta si lipsa grijilor. A doua zi abia asteptam s-o luam de la capat, fara ca plictiseala sa-si faca loc printre joc, voie buna si rasete. Nici nu stiam ce inseamna plictiseala, pentru ca tot timpul gaseam ceva care sa umple timpul, ca acesta insemna joc, ca insemna lectii, ca insemna carti de citit, ca insemna sa ne ajutam parintii...Nu aveam timp de plictiseala, insa aveam timp sa ne construim copilaria asa cum se cuvine!
Cam aceasta a insemnat o parte din copilaria frumoasa si a iernilor care au trecut.
Acum, rareori am mai vazut copii sa-si manifeste copilaria cu tot ce are ea mai frumos. Vremurile, si nu vremea, isi pun amprenta pe ceva ce nu mai revine, pe ceva atat de frumos, inocent si de vis. Grijile care nu existau in copilaria noastra, si-au facut loc in copilaria copiilor vremurilor noastre mult prea devreme, ceea ce ma duce cu gandul ca se va pierde in timp sau isi va scurta timpul si spatiul incat la un moment dat se va vorbi doar de ...copii "maturizati" si inchistati. Dar nu maturizati ca si intelect, din pacate (am sa dezvolt aceasta idee intr-o alta postare). Aceasta "maturizare" vine impreuna cu grijile de care vorbeam, vine impreuna cu incapacitatea de a se dezlipi de calculator, vine impreuna cu lipsa de comunicare cu cei de varsta lor si chiar si cu adultii, vine din incapacitatea de a reusi sa dezvolte perceptii care tin sentimente, vin din incapacitatea de a dezvolta altruism etc. Comunicarea si socializarea isi construiesc bazele in copilarie, iar daca ele sunt eliminate, ajung sa comunice doar virtual si atat. Abordarea si perpetuarea dorintei pentru educatia virtuala este defectuoasa si nesanatoasa, si nu pentru ca asa vreau eu, ci pentru ca aceasta pare a fi realitatea care inconjoara copilaria aceasta pe cale de disparitie.
Sa ajungem sa facem educatie pentru recuperarea copilariei si locului ei de drept mi se pare un subiect care foarte putin se dezbate sau se ia in seama si ar fi pacat ca mai tarziu sa existe doar un cuvant in dictionar sau in amintirile celor care au trait-o si au simtit-o cu adevarat.

Licenţa Creative Commons
"Vremea si vremurilei" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

vineri, februarie 03, 2012

Intrebari

Suntem atat de antrenati in a ne pune in permanenta intrebari, incat uneori nu mai cautam sau nu mai gasim raspunsuri acolo unde trebuie cautate. Fiecare  intrebare inseamna energie alocata si fiecare esec inseamna energie pierduta. Mergem mai departe acumuland tot felul de intrebari, la care raspunsurile le lasam in spate sau le lasam in seama altora sau a sortii, considerand ca va veni candva si un raspuns. Revenirea insa in permanenta la aceleasi intrebari la care nu am gasit raspuns este un consum de energie si o pierdere a unor momente care trec fara ca noi sa le valorizam in favoarea propriei noastre vieti. Uitarea nu se asterne cand este vorba de intrebari nerezolvate.
Viata noastra este plina de intrebari la care nu contenim sa le cautam raspunsuri sau la care nu contenim sa le alipim alte intrebari. Intrebari care tin de trecut, de prezent si de viitor. Ne umplem timpul cu intrebari. Intrebari care, de cele mai multe ori, daca sunt legate de viata noastra, de modul cum o privim sau ne manifestam, sunt in stransa legatura cu felul cum am crescut, cum ne-am educat, cum ne-am rezolvat unele probleme, si are legatura cu cautarile noastre. Daca nu ne cunoastem, tindem sa ne privim de sus, situatie in care vom avea tot timpul intrebari fara raspuns, intrebari care convietuiesc cu noi, fara ca macar sa stim sau sa ne dam seama ca si raspunsul este tot cu noi, convietuieste in noi, undeva ascuns dar pe care refuzam sa-l accesam. Oare de ce? Intrebare care necesita un raspuns simplu: pentru ca nu vrem. Daca alegem raspunsul greu, acela care ne va duce departe de adevar, atunci ratacirile sunt si ele la fel de departe ca refuzul care ne instraineaza de cunoasterea noastra. Refuzam, de cele mai multe ori, sa privim la noi si in noi pentru ca nu ne place ce gasim, nu ne place cum ne gasim sau ne este greu sa acceptam. Toate aceste variante, indiferent care, ne tin departe si foarte departe de a ne simti liberi sa ne privim asa cum suntem si sa incercam sa reparam pe unde mai este de reparat pentru a merge mai departe. Libertatea care ne-o aduce intelegerea si acceptarea, nu are egal ca si simtire. O puteti compara cu starea de euforie care ti-o da o problema rezolvata sau un lucru bine facut: satisfactia si importanta menirii noastre, anume aceea de a fi liberi. Daca nu ne simtim liberi, atunci vina ne apartine, iar intrebarile la care nu incercam sa gasim raspunsuri, vor atarna ca niste bile de otel, tinandu-ne pe loc, crezand ca daca inaintam in varsta aceasta este echivalentul maturitatii si al intelepciunii. Nu este asa. Varsta nu are nicio legatura cu interiorul nostru si cu ce sau cum ne simtim, pentru ca este posibil ca pe dinafara sa aratam o varsta, iar pe dinauntru sa fi ramas undeva intr-o alta etapa, cum ar fi copilaria, acolo unde nu am primit niste raspunsuri sau acolo unde am refuzat sa rezolvam, sa vedem sau sa intelegem.
Cautarile noastre, toate, au legatura si starnsa legatura cu rampa noastra de lansare.
Intrebarile sunt atat de variate si de chinuitoare uneori, incat ne da senzatia ca daca am incercat sa raspundem la una ne va face sa ne simtim mai bine. Numai ca, daca intrebarile sunt multe si la fel de variate, se vor lega unele de celalalte ca zalele unui lant.
"De ce mi se intampla toate numai mie?", o intrebare pe care o auzim frecvent, dar care ramane de obicei doar la stadiul de intrebare. Sentimentul ca ni se intampla numai noua este gresit si lasam aceasta sa ne acapareze atat de mult incat nu mai reusim sa vedem dincolo de noi pentru a vedea ca nu suntem singurii. Dar asta nu inseamna ca nu trebuie sa incercam sa ne dam un raspuns. Cam asa i s-a intamplat unui tanar, care pana acum a privit viata relativ superficial, negand realitatea provenientei din care isi tragea existenta, anume aceea ca familia lui -mama, tata si o sora mai mare - au mostenit genetic diverse boli si tulburari psihice. A refuzat sa-si faca analize specifice acestor boli, a refuzat sa creada ca exista probabilitatea ca si el sa fie purtatorul acestor boli, si-a negat in permanenta provenienta, traindu-si viata ca si cum nu avea origini intr-o astfel de familie. Numai ca tocmai aceasta origine, oricat a fost de refulata s-a intors impotriva lui ca un bumerang, amintindu-i ca fiecare avem origini, indiferent cum sunt ele sau daca ne convine sau nu. Suntem purtatorii unor istorii genetice, in care din pacate, intra si boli cu manifestari dintre cele mai neplacute. Nu dictam noi ce, unde si cum sa ne nastem sau ce sa mostenim. Din pacate, in familia lui, oricat a refuzat sa accepte realitatea, exista astfel de mosteniri de tulburari psihice. Sora mai mare este schizofrenica si cu manifestari ale unui sindrom demential, tatal cu Coreea Huntigton, iar mama metastaza gradul 4. Situatie care l-a adus  fata in fata cu intrebarea "de ce mi se intampla toate numai mie?", intrebare la care raspunsul a existat dintotdeauna in familie  dar pe care l-au refuzat din diverse principii de etica. Acum, pus fata in fata cu realitatea raspunsului, este "obligat" de situatie sa se ocupe de toti, incepand cu sora careia trebuie sa-i gaseasca un spatiu profesionist si specializat in boli mintale, loc in care sa poata ramane; mama, care urmeaza citostatice si care are nevoie de sustinere financiara dar si psihica; tatal, care trebuie sa fie sub supraveghere si sa-si continue tratamentul, astfel manifestarile lui vor fi dintre cele mai critice.
Intrebari?
Avem mereu intrebari, dar macar daca putem sa dam raspunsul la acelea care nu ne vor da pace si care tin de sanatatea noastra fizica si psihica. Daca avem curajul de a ne pune intrebari care tin de existenta si bunul mers al vietii noastre, trebuie sa gasim acelasi curaj sa ne dam si raspunsurile.

Licenţa Creative Commons
"Intrebari" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.
Se încarcă...