Prin constructia noastra avem tendinta de a da sfaturi si atunci cand ni se cer, dar si atunci cand nu suntem intrebati si nu ni se cer. Normal sau nu? Eu as spune ca nu si am sa ma explic. Asa cum am si inceput facand referire si trimitere la constructia noastra, trebuie sa ne amintim ca suntem unici. Si daca suntem unici, nu avem cum sa gandim din punctul nostru de vedere o situatie sau alta si sa dam curs unei cereri atunci cand este vorba de altcineva, pentru ca nu avem cum sa fim obiectivi 100%, decat punandu-ne pe noi intr-o situatie asemanatoare. Si daca ne punem intr-o situatie asemanatoare, nu avem cum sa dam un raspuns care sa-l priveasca direct pe celalalt sau cum sa rezolvam o situatie decat prin prisma propriei noastre personalitati si modului nostru de gandire. Pentru ca noi gandim altfel decat celalalt o situatie anume si o gandim prin prisma felului nostru de a fi si pentru ca nu este situatia noastra. Prin urmare, sfatul cerut nu poate fi compatibil direct cu celal

Ni se intampla tuturor ca in diverse perioade, situatii sau momente ale vietii noastre sa avem nevoie de sustinere, fie ea si morala care, de cele mai multe ori face minuni. Chiar incepand cu copilaria, unde nevoia de sustinere pe toate planurile este foarte importanta si benefica pentru ca aceasta sustinere este inceputul consolidarii increderii in noi si a primilor pasi facuti in viata si alegerilor pe care le facem si le vom face. Avem nevoie de vorbe bune, avem nevoie de vorbe frumoase, avem nevoie de curaj si incurajare, avem nevoie sa stim ca cineva este alaturi de noi, oriunde ne indreptam pasii si oriunde ne indreapta alegerile noastre in propria noastra viata. Daca ati experimentat ce scriu aici, intelegeti despre ce vorbesc. Uneori experimentam si partea cealalta a "sustinerii", adica aceea a pesimismului, a orientarilor cu scop voit gresit si a vorbelor care nelinistesc, a gandurilor negative care stirbesc din incredere si posibilitatile pe care pana atunci le

Traiectoria vietii depinde de foarte multi factori. Unul dintre ei si foarte important este mama, ce transmite mama, ce gandeste ea, ce simte, care este starea ei de fiecare zi si felul cum se raporteaza la acel copil care urmeaza sa paseasca in aceasta viata. E posibil ca scepticii sa nu priveasca din acelasi unghi aceasta perspectiva care stabileste intrucatva itinerariul unei viitoare vieti si cum poate participa mama la acesta. Aceasta postare se poate considera o continuare a celei din data de 18.05.2011 si anume "Fata sau baiat?" si voi incerca astazi se descriu cum se poate scrie un itinerar de viata prin prisma mamei si sentimentelor ei, grandurilor si grijilor ei, obsesiilor si visurilor ei. Este un studiu personal si mi-l asum. Consider ca este important sa avem usurinta gandurilor frumoase in momentul in care urmeaza sa avem responsabilitatea unei vieti, sa se incerce, pe cat posibil, eliminarea starilor de angoasa pe care le da starea de spirit venita din via

Bogatia!    Un cuvant, o dorinta si o stare cu o asa de mare incarcatura, incat nu mai are nici loc in dictionare! Definitia acesteia se schimba aproape pe zi ce trece, de la om la om, de la an la an si de la generatie la generatie. Fiecare dintre noi are propria definitie si viziune a acestei bogatii. Unii o vor materiala, iar altii o vor spirituala sau pe ambele. Numai ca aceasta bogatie poate fi de mai multe forme si culori, poate fi "abordata" usor sau greu, poate fi cu multe fatete, poate fi ca o ghicitoare. Ghicitoarea fiind chiar noi! Si se poate materializa prin diverse moduri. Poate fi bogatie materiala si poate fi bogatie psihica sau spirituala. Pe care credeti ca o alegeti sa va desavarseasca si care va caracterizeza? Macar asa de principiu. Bineinteles ca cea materiala va da usurinta in a trai, in a lua decizii, a privi si a primi ziua de maine, dar are si o parte care te face sa simti povara destul de grea si apasatoare si mai are o anume expunere care nu este

Nu am fost foarte sigura daca sa fac aceasta postare, insa m-am hotarat ca trebuie sa incerc. Asa ca astazi abordez subiectul de mai jos, unul controversat, pentru a ma lamuri in privinta unei singure intrebari, si anume: in ce credem cel mai mult? Si vin cu postarea aceasta pentru ca am avut o discutie cu cineva, nu in contradictoriu, insa care m-a lasat putin nedumerita dar si ingandurata, atunci cand primesti raspunsuri gen:  "ce-o vrea Dumnezeu", "cum o vrea El", "ma las in mainile Lui", "numai El ma poate ajuta" etc. Fac mentiunea ca este vorba de o persoana pana in 30 de ani, pe care o cunosc destul de bine, nu are probleme la care sa nu se gaseasca rezolvare si nu am perceput-o niciodata ca pe o persoana habotnica, insa de ceva vreme a inceput sa nu mai creada in nimic altceva, lasand totul pe seama divinitatii. Adeseori suntem intrebati  in ce credem cel mai mult, iar raspunsurile sunt atat de variate si de nenumarate, incat este gre

Cand viata ne "intoarce" spatele, multi dintre noi consideram ca suntem nedreptatiti, ca suntem lipsiti de noroc, ca nu stam bine la capitolul sanse bune si oportunitati, altii (cum este cazul doamnei de mai jos) merg mai departe considerand ca "au ceva facut" (farmece), altii considera ca, nu stie de ce,  dar toate relele li se intampla numai lor, etc. De ce trebuie sa gandim asa? Sansa si nesansa o alegem, noi suntem cei care fac alegeri, constient sau inconstient de realitate. De cele mai multe ori nu se ia in considerare sau in calcul ca sansa sau nesansa tine de noi, de o istorie de familie, o istorie personala, din ce facem si din ce nu facem, cum gandim si in ce mod, ca toate nedreptatile pe care le percepem pot pleca chiar de la noi, din noi, din ce spunem, din ce transmitem si din ce inteleg ceilalti. Poate suntem perceputi altfel decat suntem, poate suntem intelesi altfel decat transmitem, poate alegem gresit persoanele cu care mergem la drum sau dorim