vineri, aprilie 29, 2011

Definitii

Astazi, mi-am propus sa filosofez. Imi dati voie? Bine.
Ideea postarii de astazi mi-a venit ascultand pe cineva care incerca sa gaseasca o definitie/o explicatie visului si daca are vreo insemnatate pentru noi. Asa ca...

Am gasit definitii tuturor activitatilor, tuturor sentimentelor, tuturor resentimentelor, dam definitii a ce stim si a ce nu stim. Incercam sa dam definitii la orice si fara vreo legatura cu o anume pregatire, statut social sau varsta. Noi, ca indivizi, suntem prin definitie ceva, cumva sau definiti de ceva sau cineva. Depunem eforturi si ne sfortam sa cautam in orice o definitie, iar daca pentru noi nu are o definitie, incercam sa-i dam propria noastra definitie, in functie de cum vrem, cum ne taie capul sau cum simtim.
Definitii. Ne definim pe noi si-i definim si pe altii. Uneori cu usurinta experientei, alteori cu usurinta vocabularului, alteori cu usurinta invidiei, alteori cu usurinta iubirii, alteori cu inocenta copilariei, etc. Tot timpul definim si dam definitii. Cateodata o facem din trufie, o facem din altruism, o facem cu consolare sau o facem de a ne umple timpul invatand sa facem definitii. Existenta are o definitie, viata la fel, trairea sentimentelor le definim si pe ele. Definim orice, am gasit definitii universului si infinitului.
Dar nu reusim sa dam o definitie multumitoare sufletului. De sufletul acela de care vorbim toti, de care ne plangem ca "ne doare", de care facem referire ca ne paraseste ultimul atunci cand pasim in inexistenta (ca nu cunoastem ce este dincolo), la care facem referire ca ar salaslui pe ici si pe colo dupa ce trupul nu mai exista. La sufletul acela pe care nu stim sa-l localizam in noi, decat prin trimiteri la ceva din trairile noastre cu care ne confruntam. Biserica ar spune ca este ca un spirit, psihologii ar spune ca este un cumul de trairi afective si psihice, psihiatrii ar spune ca este vreo afectiune care traumatizeaza mintea si trupul, iar ateii ar spune ca nu exista asa ceva.
De-alungul timpurilor, invatatii s-au straduit sa dea o definitie si sa gaseasca o definitie, multe si tot mai multe, si pe care le-am introdus in dictionar cu o explicatie incomensurabila, facand trimitere la o totalitate de procese afective si psihice, intelectuale si volitionale sau lumea interna a fiecarui individ, dar o definitie scurta si la obiect exista? Dileme, dileme, dileme fara definitie exacta oricate incercari s-au facut.
Aristotel sustinea ca "sufletul si corpul sunt intr-o relatie functionala", "...el este viata, principiul vietii", "prima entelehie a corpului organic-vital", refuzand definitia data de Platon, Pitagora si chiar a lui Democrit care sustineau ca sufletul ar fi constituit din atomi.
Multe definitii care, la urma-urmei vorbesc despre acel tot din care suntem construiti si din care traim, prindem viata, avem viata.
Voi ce definitie i-ati da?

Licenţa Creative Commons
"Definitii" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

joi, aprilie 28, 2011

Licuricii adolescentei

Adolescenta. O perioada frumoasa, o perioada de transformari, o perioada de trairi intense, de experiente, de multe vise, optimism si cautari. Incercam sa ne definim drumul, sa facem visurile adevarate, sa le concretizam, incercam sa aflam cine suntem cu adevarat si incercam sa traim din plin. Poate fi si perioada razvratirilor multiple, sentimentul ca nimeni nu ne intelege, avem senzatia ca nimeni nu a experimentat ce experimentam noi, avem senzatia ca suntem unici si suntem tentati de a ne ascunde in spatele sentimentelor si dorintelor exagerate uneori. Alteori suntem rebeli, iar ceilalti ne privesc cu nedumerire sau cu regret, sau chiar cu suparare incercand sa ne sfatuiasca intr-un fel sau altul. De cate ori nu incearcau necontenit parintii sa ne dea sfaturi pe care nu le asculta nimeni? Sfaturi care treceau, uneori, ca un vant rece pe la urechile noastre, gandindu-ne intr-un mod simplist ca "ce stiu ei?!", crezand ca trairile nu ni le intelege nimeni, nici macar ei. Dar ascultam, in schimb, sfatul unor prieteni binevoitori, care ne ademeneau in cercuri dintre cele mai critice uneori, dubioase si pe care nu le vedeam si ne afundam intr-un mediu care ne departa de la adevaratul drum propus, visat, si pe care ni-l proteja cu atata ingrijorare cei apropiati noua. Rataciri. Unii ratacesc in cautari alaturi de cei pe care ii accepta ca fiindu-le "prieteni" si nu-si mai regasesc adevaratele valori pentru care au depus atata energie si atata efort si pregatire. Fiecare o defineste in felul lui, fiecare traire este unica, fiecare experienta este fantastica si batatoreste drumul pe mai departe, strangand amintiri dintre cele mai diverse. Licuricii care ne lumineaza exuberanta si ne face nelinistiti, ne calauzeste spre experiente noi, mereu altele, dorinta de cautare este neobosita, dragostea este mai intotdeauna infierbantata si plina de scantei si mereu mai profunda si la fel de neinteleasa.
Daca ma gandesc la adolescenta anilor '70-'80, prin comparatie, nu stiu daca neaparat difera in vreun fel de cea de acum, facand referire la trairi, rataciri rebele, dragoste, distractii si prieteni. Difera doar din punct de vedere al accesului la informatie si multiplele avantaje si dezavantaje pe care le-a creat libertatea de dupa anii '90. Exista totusi o diferenta, iar aceasta, cel putin din punctul meu de vedere, pare a departaja major cele doua perioade. Anume aceea ca adolescentii din acea perioada aveau inca "iz" de copilarie in atitudine, pe cand acum parca adolescenta a disparut, daca n-ar exista varsta care delimiteaza perioadele si sa le departajeze, as crede ca, astazi, s-a trecut direct la maturitate, pentru ca nu mai vad fete de copiii decat foarte rar, adica acea inocenta copilareasca pe care o da varsta adolescentei. Mie mi se pare o mare pierdere aceasta trecere rapida la maturitate inceputa mult prea devreme, lasandu-i adolescentei doar farame din care sa se hraneasca, astfel neputand "supravietui" prea mult. Pastrarea inocentei pare astazi greu de pastrat, in primul rand ca...nu mai este la moda, ar spune adolescentii. Motivul ar putea fi agitatia pentru supravietuire care consuma din energia inocentei, trecerea rapida la inceperea vietii sexuale, trecerea rapida la o alta etapa care o acopera pe alta, din dorinta de a fi cat mai rapid independenti.

Daca aceste constatari credeti ca nu sunt reale, va invit sa va sustineti parerile. Oricare ar fi ele: pro sau contra. Cu rugamintea ca trebuie respectata opinia fiecaruia, chiar incepand cu a mea, in cazul in care ar exista vreuna.

Licenţa Creative Commons
"Licuricii adolescentei" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

miercuri, aprilie 27, 2011

Subiecte tabu

Tindem sa ne amagim crezand ca subiectele tabu, astazi, nu mai sunt tabu. Ca acest tabu a existat inainte de noi, ca astazi suntem liberi sa abordam subiecte candva oprite din frica si din pudoare, ca suntem liberi sa ne exprimam.  Ma indoiesc ca lucrurile stau chiar asa. Nu a disparut nici frica, nici pudoarea.
Avem curajul sa abordam un subiect care ne face sa ne simtim descoperiti? Descoperiti in pudoare sau descoperiti in realitatea noastra,  pe care o "construim" cu atata energie? Parintii sunt si se cred suficient de deschisi sa abordeze cu seriozitate si fara jena subiecte precum sexul, viata sexuala, drogurile, alcoolul sau homosexualitatea? Intamplarea face sa fi auzit folosindu-se destul de uzual si cu oarecare mandrie ori satisfactie expresia "eu sunt prieten/a cu copilul/copiii mei!".  Chiar asa? Si descopera dupa un timp ca acel copil-prieten i-a ascuns atat de multe! Aceasta prietenie pe care fiecare o intelege cum vrea sau cum ii place, nu seamana cu acea prietenie cu care se amagesc parintii ca ar fi. Si de o parte si de alta se considera ca daca exista o "prietenie" declarata, exista deschidere, fara falsitate, fara ascunzisuri, fara tabuuri. Realitatea, demonstreaza ca in general lucrurile nu stau chiar asa. De cele mai multe ori nu! Acele subiecte care chiar ar trebui abordate cu dezinvoltura, se ocolesc, se invaluiesc in altele de zi cu zi, cotidiene, care dau o nota placuta comunicarii, evitandu-se pe cat se poate si cat de mult, celelalte care, fara voia lor, devin tabu. Devin subiecte tabu, nu pentru ca multi nu ar sti cum s-o faca sau n-ar avea cunostintele necesare, ci pur si simplu multi se simt stanjeniti de astfel de subiecte sau le este frica de reactii. Insa, la fel de multi nu au resursele suficiente de cum sa abordeze anumite  subiecte pentru ca nu stiu cum s-o faca, poate nici nu detin suficiente cunostinte sau se gandesc ca, "lasa! vor afla si singuri, au toata viata in fata", sau fac trimitere la alte persoane considerate mai nonconformiste. Un tata, spre exemplu, intrebat de baiatul lui despre masculinitate, l-ar trimite rapid la mama sau la altcineva, sau i-ar raspunde jenat dar autoritar "nu ti-e rusine sa ma intrebi pe mine asa ceva?". La fel se poate intampla si cu o fata care o intreaba pe mama despre feminitatea ei. Astazi, cu atat mai mult astazi, cand tentatiile sunt fara numar, ar fi foarte indicat ca parintii sa stea de vorba cu copiii lor despre astfel de situatii, sa nu-i lase sa descopere singuri sau sa experimenteze pe propria lor piele, cum se spune. Sau sa fie trimisi sa se informeze la altcineva, considerat (!) care ar avea mai multa deschidere, cunostinte, experienta si atasament, fara sa se gandeasca ca poate sunt indrumati gresit catre astfel de persoane. De ce sa nu comunice, chiar ei, deschis?
Subiectele acestea tabu, fac parte din viata, pentru ca mai tarziu sau mai devreme decat s-ar astepta, le vor experimenta sau vor face parte din viata lor si nu cred ca s-ar simti confortabil sa afle asta. Nu numai parintii ar trebui sa manifeste deschidere, ci si copiii daca vor fi invatati sa comunice deschis.
Astazi mi-am propus sa vorbesc despre alcool si droguri, urmand ca in viitoare postari sa vorbesc despre sex si viata sexuala, ca dealtfel si despre homosexualitate, in speranta ca o sa reusesc sa ma fac inteleasa. Referitor la alcoolismul infantil am postat un sondaj pe "toateBlogurile.ro", unde voturile spun totul. Nu mi-am propus sa enumar denumiri de droguri sau alcool, ci mi-am propus sa dezbat o realitate izbitoare care tine de acestea, cu exemple, relatari, constatari si......tabuuri.
Cu ceva timp in urma, am fost intrebata ce parere am despre droguri, de o persoana de la care nu ma asteptam sa abordeze subiectul cu atata aplomb, satisfactie si deschidere. Deschiderea si increderea de care a dat dovada am apreciat-o. Poate ca doar asta a fost si este suficient. Subiect pe care l-a abordat intrand direct in detalii, cu foarte multe cunostinte si cu regret ca foarte multi privesc anumite droguri ca pe ceva care produce dependenta. Manifesta regretul ca nu stie cum sa stea de vorba cu mama lui si nu stie ce reactie va avea daca va afla, subliniind ca mama este o persoana foarte deschisa, moderna si comunicativa, dar chiar si asa, acest subiect va ramane tabu,  cu toate ca are sentimentul ca mama "l-a mirosit" de foarte multe ori nespunandu-i nimic si nebagandu-l in seama. Cercul de prieteni in care intrase de ceva timp, impartiti in doua tabere, unii fiind consumatori de droguri usoare, iar ceilalti de droguri considerate periculoase, pe care le procurau la preturi destul de piperate si de la persoane dubioase, dupa cum spunea chiar el. Relatarile au continuat, vorbind exuberant despre noua lui viata inceputa cu ceva ani in urma la indemnul unui foarte bun prieten (?), dar si regretul ca prietena lui nu este adepta acestui "sport", oricat de mult a incercat s-o introduca in acest "cerc de prieteni". Cerc de prieteni impartit deocamdata in doua tabere, care la un moment dat se vor contopi intr-unul singur. Era incantat, in viziunea lui, si isi imagina ca nu este un consumator inrait, dar ca le schimba frecvent, incercand mai multe feluri, spunand cu detasare ca nu se crede dependent, ca daca ar fi dependent si-ar da seama (?!). Insista, incercand sa ma convinga care este tabara in care se afla, dar presupun ca incerca sa se convinga mai mult pe el, stiind ca are prieteni care sunt dependenti, care au inceput sa vanda obiecte din casa sau sa fure sau, mai grav, care nu mai vad rostul vietii fara droguri!
Nu este dependent spune, dar cat se inseala! Primul pas facut din curiozitatea ignorantei, a anturajului sau de a fi "la moda" sau acceptat de un grup, l-a "obligat" sa faca si cel de-al doilea pas. In astfel de situatii, exista riscul ca tineretea, anturajul, necunoasterea si exuberanta distractiei sa-i duca pe un drum cu multe pericole mentinandu-i intr-o incorsetare egala cu devastarea independentei si a personalitatii. Fiecare pas in plus facut in aceasta directie este egala cu pierderea integritatii si chiar a vietii. Ce-ar mai putea face parintii cand afla ca este mult prea tarziu?!
Despre alcool, care si el produce dependenta la un moment dat, si cu atat mai grav cand este inceput de la o varsta inca fageda, constatam singuri in fiecare zi si majoritatea ne declaram neputinciosi in fata unui numar din ce in ce mai mare de astfel de situatii. Si aici tentatiile sunt mari, iar nesansa unei comunicari deschise in familie, le da libertatea sa experimenteze pe propria piele in compania prietenilor, la o tigara si o sticla de ceva. Mai grav este atunci cand parintii sunt de acord sa le dea cate o sticla, sau mai multe, de bautura pentru a petrece cu prietenii, in situatia in care acesti copii au intre 12-16 ani.
Sunt exemple de copii cand parintii sau cei apropiati, inca de cand sunt foarte mici, ii lasa sa guste sau chiar li se da un paharut sa guste putin, pe motiv ca trebuie sa-i cunoasca gustul spunand nonsalant "ce rau ar putea sa-i faca?". Sau am mai auzit o expresie: "da-i si lui putin, nu vezi ca pofteste!" Acest poftit, potolit cu putin alcool tocmai de cei care ar trebui sa tina copilul/copiii la distanta de alcool, nu fac altceva decat sa-i deschida apetitul pentru ceva nou, care mai tarziu s-ar putea sa-i devina "aliat". Sau alti parinti in astfel de situatii, se multumesc sa spuna doar atat: "ce sa-i fac, seamana cu........." dand exemple din familie, poate cineva apropiat, de parca aceasta ar rezolva problema de la sine, sunand chiar ca o resemnare si a neputinta. Dar nu le trece prin cap ca vina le apartine sau nu doresc sa-si asume aceasta responsabilitate care-i impovareaza!
Comunicarea deschisa si la obiect, pe subiecte de viata reale, indiferent care ar fi ele, se pot avea la orice varsta, bineinteles pe intelesul fiecarei varste in parte. Copiii pun in permanenta intrebari dintre cele mai indraznete si asteapta un raspuns serios de fiecare data, nu sa fie luati in ras sau trimisi la plimbare. Ei au aceasta sinceritate de a-si etala simtamintele si nedumeririle, puse in intrebari, incat ne ia pe nepregatite. Un parinte nepregatit si luat prin suprindere, ar trebui sa reuseasca sa raspunda la fel de sincer si de deschis ca si intrebarile pe care le primeste. Copiii nu au subiecte tabu, nu stiu ce-s acelea, noi le formam aceste tabuuri si le transmitem ca pe un cadou de care ne imaginam ca se si bucura. Asa o mostenire, nu e cazul s-o perpetuam.

Subiecte tabu? Dezmembrati-le!

Licenţa Creative Commons
"Subiecte tabu" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

vineri, aprilie 22, 2011

Ganduri...


In ajunul Sarbatorii de Paste, suntem invaluiti in ganduri, sentimentalisme si altruism. De cele mai multe ori incercam sa avem ganduri bune, chiar daca dupa aceasta perioada multi dintre noi le uita si ne reluam starea de dinainte, intrand intr-un cotidian care roade din darnicia si deschiderea acestor ganduri. Dar in aceasta perioada, se intampla sa fim mai omenosi, mai deschisi, mai darnici, mai evlaviosi, mai intelegatori, mai atenti cu nevoile altora, mai apropiati de tot ce inseamna empatie.  Si ce bine este! Aceasta stare ne face mai iubitori, ne face mai buni. Cum reuseste o sarbatoare sa ne deschida umanul din noi, este explicabil.  Ne aducem aminte ca am fost construiti cu dragoste, sa simtim dragoste, sa primim dragoste si sa dam dragoste, ne aducem aminte de radacinile noastre, ne aducem aminte de tot ce au indurat stramosii pentru ca noua, astazi, sa ne fie mai bine si sa traim intr-o lume mai buna, lume pe care incercam s-o facem mai buna, ne aducem aminte ca am fost construiti cu suflet, de care, uneori, uitam ca il avem. Ne aducem aminte de tot ce a indurat IIsus, ne aducem aminte de noi si de cei apropiati noua. Ne aducem aminte de cei nevoiasi, ne aducem aminte de cei batrani si bolnavi, de cei saraci, de copiii care nu au nici macar un acoperis deasupra capului. Ne aducem aminte sa fim OAMENI.
Ganduri bune, liniste, pace si armonie, dragoste si bucurie impreuna cu toti cei dragi voua, va doresc.

Un PASTE FERICIT!

miercuri, aprilie 20, 2011

Anunt umanitar





MERIT SI EU SA TRAIESC!


Numele meu este BOUYELA- MITROI DARIA-PATRICIA si am 3 anisori si 9 luni, locuiesc in Bucuresti. din data de 15 aprilie 2011,viata mea s-a schimbat radical,acum  locuiesc la Spitalul Clinic Maria Sklodowska Curie fiind diagnosticata cu leucemie acuta limfoblastica L1, boala care necesita un tratament indelungat si extrem de costisitor.
NU STIU CE SUNT BANII ! DAR AM NEVOIE DE EI.
Ajutati-ma  sa strang banii pentru tratament si operatie.

-         RO16 RZBR 0000 0600 1345 7594 – EURO
-         RO92 RZBR 0000 0600 1345 7584 – RON
Deschise la RAIFFEISEN BANK – Ag. Brancoveanu, pe numele BOUYELA NGOYI – PATRICK – DIEUDONNE, tatal Dariei
 AJUTATI-MA SA AM O SANSA LA VIATA!




PENTRU DETALII SUPLIMENTARE VA ROG SA MA CONTACTATI LA NUMARUL DE TELEFON 
0726280992 

DANIELA NEDEA




Vezi acelasi anunt si pe http://www.kisstravel.ro/blog/?p=69


Amintiri de la un neinteles


Reintalnirea cu un mai vechi amic, mi-a readus in memorie amintiri undeva stocate, asezate pe un raft al trecutului, stivuite la rand cu multe altele, am realizat cat de multe amintiri detin despre istoriile vietii altor persoane, cat de multe astfel de istorii am ascultat si am aflat in decursul vietii, incat acum ma simt vinovata ca nu am avut inspiratia sa le astern undeva. Imi pare rau dintr-un singur motiv esential: dintotdeauna m-a fascinat si ma fascineaza sa ascult persoanele destainuindu-si istoria vietii lor asa cum stie fiecare s-o faca, ma fascineaza viata si oamenii in general. Poate suna destul de empiric si va intrebati la ce-mi foloseste? Ma simt bogata si mai bogata de fiecare data si cu fiecare poveste de viata care intra in "posesia" mea. Si pentru ca timpul isi pune amprenta in uitarea evenimentelor si datelor, nici cu mine nu procedeaza altfel, asa ca in continuare am sa redau din amintirile mele franturi din viata unui om, care din pacate nu mai este printre noi de cateva luni (acest lucru l-am aflat cu tristete de curand), dar care si-a spus si si-a trait viata intr-un patos si intr-o revolta calauzitoare, incat a ramas un semn de intrebare si un mister pe care nu l-au putut dezlega si intelege prea multi. Eu l-am perceput a fi o persoana care a incercat din rasputeri sa fie inteles si nu cred ca a reusit pe deplin. L-am cunoscut in 1999, cand avea 78 de ani.
Recunosc, spre rusinea mea, ca erau momente cand si pe mine ma plictiseau relatarile lui, pe care le repeta mereu si mereu ca si cum nu le-ar mai fi spus niciodata, dar intotdeauna le povestea cu aceeasi intensitate, cu aceleasi trairi, aceleasi regrete si mereu cu lacrimi in ochi. Toti cei care l-au cunoscut in Romania ii spuneau asa cum ii placea foarte mult sa se recomande: domnul Titi. 
Nascut in Botosani in anul 1921, intr-o familie de evrei foarte saraca, el fiind cel mai mic dintre frati si avand 6 ani cand au fost obligati, de saracie, sa paraseasca Botosaniul indreptandu-se spre capitala. O capitala mizera dar in plina cautare sovaitoare, intr-o saracie greu de imaginat si in conditii dintre cele mai vitrege, totul parea atat de sumbru si fara perspective incat nici nu s-a gandit ca este o situatie cu care sa se acomodeze. Familia purta numele de Kalman, nume pe care mai tarziu si l-a schimbat in Rosentzweig (numele de fata al mamei), din dragoste, respect si recunostinta foarte mare pentru mama lui. Neputand accepta mizeria si micimea in care traia familia si incercand sa supravietuiasca intr-o perioada de tranzitie, a inceput sa-si caute hotarat de munca inca de la 12 ani pentru a-si sustine familia, cu atat mai mult si mai greu cu cat nu avea nicio baza pe un tata alcoolic, care nici nu realiza daca este zi sau daca este noapte. Dupa multe cautari, a fost acceptat cu greu ca ucenic intr-un raion de metraje-tesaturi in incinta magazinului "Bucuresti", la un negustor care l-a inceput a fost destul de sceptic datorita varstei fragede, dar care a acceptat intr-un final sa-l angajeze, cu conditia sa vina doar pe intuneric, pentru a nu fi vazut. Asa ca dimineata foarte devreme era in pravalie sa aprinda focul in godin, aceasta era munca lui. Mai tarziu, el fiind un copil descurcaret si foarte abil, i-a castigat increderea patronului si a devenit mana dreapta, astfel castigand bani frumosi cu care sa intretina familia dar a reusit si sa puna ceva deoparte. Nu foarte departe in timp, cu banii stransi a reusit sa-si deschida propriul magazin, s-a indragostit "de cea mai frumoasa fata bruneta cu ochii verzi" din Bucuresti, Silvia Swartz, dintr-o familie bogata, pe care a trebuit s-o curteze destul de mult timp dar cu succes. Greul a inceput cand a trebuit sa castige si increderea familiei si in mod special a viitorului socru, care nu prea il accepta, fiindca provenea dintr-o familie saraca. "Dar nu aveam de gand sa renunt usor si nu m-am lasat pana nu am obtinut acceptul la mana ei, i-am promis tatalui ca o sa-i demonstrez repede cine sunt si ca pot s-o fac o doamna si sa nu duca lipsa de nimic.", spunea apasat domnul Titi. De fiecare data cand povestea despre sotia lui, care a murit cu multi ani in urma "in floarea varstei", lacrimile nu conteneau sa-i curga, iar dragostea cu care vorbea de ea de fiecare data, ma emotiona profund, indiferent ca-mi spunea povestea de zece ori. "N-am sa iubesc niciodata alta femeie cum am iubit-o pe sotia mea!", spunea intotdeauna cu patos si mahnire, de parca statea de vorba cu sotia, transmitandu-i a nu stiu cata oara acelasi mesaj de dragoste si aceeasi siguranta. Casnicia cu o femeie pe care a iubit-o a ramas ca o marca inregistrata tot restul vietii lui. Au avut doi copii, un baiat si o fata, baiatul nascandu-se in Bucuresti la spitalul Caritas.
Vremurile calme erau pe sfarsite, se apropia incet incet razboiul, Romania incheiase pactul cu Germania, iar evreii, care inca nu detineau o informatie completa, erau in maxim pericol. Pericol pe care domnul Titi nici nu a vrut sa-l constiinteze, nici nu s-a gandit ca va fi vreodata in pericol in tara lui.  Asa gandea atunci si asa a gandit mereu, chiar daca viata i-a demonstrat ca nimic nu era adevarat. Intr-o dimineata mergand cu tramvaiul spre magazin, a observat soldatii urcand permanent si controland cartile de identitate, de parca erau iesiti la vanatoare de evrei, el avand sansa sa scape cu o minciuna si foarte multa siguranta de sine.
Numai ca zilele linistite erau numarate. Peste tot evreii erau deportati, scosi cu forta din casele lor, nu aveau dreptul sa-si ia decat o simpla valiza, li se confiscau casele, averile si erau fortati sa se imbarce spre o tara a nimanui, in pustiu intr-o tara numita Palestina. Nu aveau voie sa-si ia banii agonisiti cu truda, nu aveau voie sa-si ia bijuterii, nu aveau voie sa ia mai nimic, erau trimisi cu forta fara nicio sansa de a supravietui din ceva. Familia a fost impartita, destramata, el fiind trimis cu o ruda pentru a putea ajunge la un vas in Constanta care urma sa-i duca in acea tara de care nici nu dorea sa auda, la gramada, ca oile, murdari, infometati, insetati, in conditii greu de imaginat si de descris, cu temperaturi de plina iarna intr-un decembrie rece si inghetat.....Numai ca el a refuzat cu vehementa sa plece cu transportul in care fusese trimis, pentru ca aici ramasese o nepoata singura, asa ca s-a gandit sa aranjeze sa plece altcineva in locul lui, pentru ca nici nu-si imagina sa plece si fara surorile lui si fara familie. Mai tarziu a aflat cu ingrozire si incremenire ca acel vas "Struma" in care ar fi trebuit sa se afle si el, a fost spulberat intr-o explozie, din care nu stia daca a mai supravietuit cineva. Stia doar ca pe acel vas erau multe persoane pe care le cunostea, incepand sa le spuna numele ca si cum erau prezenti, fara ezitare si fara poticneli, de parca in acel moment se intampla nenorocirea, el luandu-si ramas bun de la ei intr-o incrancenare egala cu tanguirea, numai el stia a cata oara. Retrairea evenimentelor il incrancena, iar suferinta era vizibila, o simteam pana in strafundul sufletului.
Dupa evenimentul cu vasul "Struma", a urmat plecarea fortata si fara voie in Palestina, la 28 de ani, cu un copil nou nascut si cu o valiza unde a inghesuit cateva lucruri in graba. Un alt taram, strain si straniu, unde au urmat alte trairi, alte evenimente, alte momente traumatice, incepand cu adaptarea, constructia si reconstructia tarii, adaptarea nu numai in privinta mediului cu temperaturi foarte ridicate, dar chiar si lipsa unui anotimp de care ii era tare drag si anume iarna, ci si al persoanelor venite din toate colturile lumii, inclusiv cei care deja populau tara (arabi, marocani etc.). Dar cel mai greu a fost ca erau obligati sa invete o limba, sa mearga la cursuri speciale pentru a invata o meserie, de fapt sa incerce sa o ia de la zero. Banii si bijuteriile pe care ar fi putut sa le vanda pentru a face bani nu aveau, au fost confiscate in Romania, asa ca trebuia sa accepte o munca de salahor, grea, cu bataturi in palme sangerand, cu temperaturi de 40 si ceva de grade. Mai tarziu, dupa terminarea cursului de specializare, a reusit sa se angajeze in constructii, unde era singurul loc de unde se putea castiga cateva lire/lirot (sper ca am retinut corect) pentru painea cea de toate zilele. Sotia, asa cum promisese, nu a lasat-o sa munceasca niciodata, pentru ca munca pe care o putea presta la momentul acela era doar spalat rufe pentru alte familii deja instalate sau calcat rufe. "Sotia mea a fost o doamna si nu am vrut sa le spele alora toate mizeriile lor. Nu am acceptata asa ceva niciodata, chiar daca nu am avut ce pune pe masa!", spunea cu tristete.
Anii au trecut, dar dorul de Romania nu a incetat niciodata, a fost un dor care l-a macinat tot timpul sederii in Israel, chiar daca nimeni din familie nu a inteles vreodata de ce aceasta dragoste pentru o Romanie care i-a alungat, i-a macelarit, i-a furat, nu i-a recunoscut. Cu toate vociferarile, foarte multi ani, dupa '89, i-a petrecut aici cu mare drag, continuand sa faca o reclama gratuita Romaniei, pe care poate nu o merita. A inceput o prietenie cu Gica Petrescu pe care-l cunoscuse inca din Israel si pe care-l adora, ajutandu-l in momente grele cand nimeni nu o facea (o fila a unui ziar sta marturie a momentului lor de prietenie, cand Gica Petrescu era in spital cu piciorul rupt), mergea frecvent la cimitir cautandu-si printre buruieni prietenii morti pe vasul "Struma", rude si cunoscuti. Era tare abatut cand mai gasea mormantul cuiva cunoscut, povestind de uitarea si nepasarea care se asterne peste oameni, fara ca el sa inteleaga, suferind fara vreun raspuns. Dar nu numai asta a facut, mai mergea la mormantul uitatilor nostri actori de pe vremea copilariei si tineretii lui, cum ar fi Grigore Vasiliu Birlic si multi altii carora le spunea numele pe nerasuflate,  nume de care, unele dintre ele, nu am auzit. Mergea la cimitir, facea curat, aprinzandu-le o lumanare si asezand cate o floare la mormantul fiecaruia. Venea de la cimitir tare necajit de starea in care se aflau mormintele lor si nedumerirea ca ne-am uitat geniile,  iar aceasta neliniste l-a dus catre domnul Alexandru Arsinel in speranta ca va face ceva sau va sti cu cine sa vorbeasca. Dupa aceasta vizita, nu va pot reda ce a raspuns domnul Arsinel, dar l-a deranjat foarte mult atitudinea de nonsalanta si dezinteres afisate.
Cu toate acestea a continuat sa iubeasca o Romanie rece, neprimitoare si zeflemitoare, plecand din ea doar atunci cand a trebuit s-o paraseasca definitiv. Poate ca de acolo reuseste sa se faca auzit si inteles mai bine.
Ramas bun, domnule Titi. Numele lui era Tuvia-David Rosentzweig.
P.S. M-as bucura ca din toata aceasta relatare, daca ati avut rabdare s-o duceti la capat, sa fi invatat o lectie de stoicism, dragoste si, hai sa-i spun, lipsa de ura. Acceptarea.

Licenţa Creative Commons
"Amintiri de la un neinteles" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

luni, aprilie 18, 2011

Amintirea bunicilor, file de istorie

In amintirea bunicilor mei, Mihalache si Casandra, cu drag.
Si tuturor bunicilor...

Ziua de Florii a adus cu ea amintirea unor zile apuse, nostalgii a unor zile frumoase din copilarie, cu acelasi vesnic parfum de primavara al copacilor infloriti multicolor, mult soare si dorinta de a zburda prin pajisti verzi, ca atunci cand eram copil. Fiind o zi in care se obisnuieste sa mai mergi in vizita pe la cei cu nume de flori, pe la parinti si, de ce nu, pe la bunici, nici eu nu mi-am propus sa las o asemenea zi superba sa treaca fara sa mai adaug ceva la stratul de amintiri deja stivuite ordonat sau dezordonat uneori. Pentru ca oricata ordine incerci sa-ti faci printre amintiri, vei constata ca fiecare clipa adauga cate ceva si nu-ti lasa timp sa le asezi pe celelalte in ordinea dorita. Poate este un rost si in asta!
Asa ca dupa cateva vizite facute in graba si scurte, m-am oprit sa-mi vizitez si bunicii. Cu diferenta ca acea casa frumoasa trecuta prin vitregiile timpurilor pe care o vizitam candva, cu prispa ei din pamant galben lipit de bunica, cu stalpisori din lemn frumos incrustati de mana bunicului si cu gradinita din fata casei vesnic inflorita, dar primavara era plina cu multe lalele si narcise, gradinita imprejmuita cu gardulet din lemn varuit in alb cu portita vesnic deschisa si luata de vant, si cu ciresi in fata casei, s-a mutat intr-un loc cu o poarta mare la intrare care te indruma sa-ti continui drumul pe o alee betonata inconjurata de brazi inalti, batrani si vesnic verzi, catre un loc de veci imprejmuit cu grilaj metalic, cu doua morminte frumos aranjate, cu o singura cruce din beton gri pentru amandoi, pe care sta scris cu o vopsea neagra decojita de timp, numele bunicilor mei. Singuri pe aceeasi cruce, singuri intr-un loc pe care noi inca nu-l intelegem, amandoi intr-o poza invechita cu chipuri dintr-o alta epoca, parca din alta lume dar parand impreunati pe vecie ca si in viata pe care au trait-o si au cunoscut-o aici. Pacat ca au luat cu ei o istorie pe care mi-ar fi placut s-o cunosc mai mult, pentru a reusi acum sa o pot reda cu mai multe date complete si cu mai multa exactitate, in amintirea lor.
Privind acea poza rece, mi s-au derulat in minte amintiri stiute de mine dar si altele povestite de mama, iar gandul m-a dus cu nostalgie si intristare catre viata lor, la chinul pe care a trebuit sa-l indure inca de mici, de viata vitregita dusa pe umeri ca o cruce data de un Dumnezeu pe care-l venera, dar o viata pe care au dus-o cu tot stoicismul si daruirea pentru viata. Sa ramai orfan de la 6 ani intr-o lume plina de ura si crime de razboi, o lume in care nu mai recunosti pe nimeni, nu-ti mai recunosti ulitele, vecinii, prietenii, rudele, si sa-ti cauti casa si parintii intr-o disperare si frica pline de moarte la tot pasul, alergand de colo-colo cu lacrimile pe obraji, infrigurat si infometat, pare  un cosmar crunt pe care un copil a trebuit sa-l duca si sa mearga mai departe pentru a supravietui, cautand un adapost printre ruine, oameni si animale deopotriva sfartecate si la vedere, dar o realitate care pare a fi redarea unui film de groaza. Un film de groaza in care un copil a trebuit sa-si inece lacrimile curgandu-i pe obrajii prafuiti si murdari si sa mearga mai departe. Mai departe singur...Cu un codru de mamaliga murdar, uscat si plin de noroi, ce poate fi mai dramatic? O viata dusa in disperarea de a trai a unui copil care a reusit sa ajunga cu toata disperarea si dorinta de viata si la senectute, cladindu-si o viata din ruinele nimicului si a razboiului, o viata pe care sa nu vrea s-o impartaseasca si copiii sau nepotii, o poveste de viata pe care si-au dorit s-o duca pana si in mormant, poate fi, pentru noi o adevarata poveste de roman.
Locul unde sunt de foarte multi ani si unde va ramane o vesnicie, ramane acum unicul loc unde ii pot vizita, un loc care pare frumos, linistit, inconjurat de lilieci care in curand vor inflori  si ei, dupa ce se vor ofili narcisele care le sta la cap. In aceasta casa a lor plina de mistere pentru noi, a trebuit sa-i vizitez, invaluita in amintiri privind la o poza incremenita in timp si de timp. Ei au fost bunicii mei, sunt bunicii mei, bunicii din partea mamei pe care nu am putut sa-i vizitez cat au fost in viata atat de des pe cat mi-as fi dorit, din cauza distantei dintre localitatile noastre, dar am fost si raman apropiata sufleteste, si cu atat mai mult cu cat, fara ca ei sa stie (?) sau sa-si fi dorit, in zilele noastre exista o mare zbatere si batere pentru mostenirea ramasa de la ei. Dar nu despre mosteniri de genul acesta vreau sa scriu, ci despre mostenirea amintirilor ramase de la ei, amintirea imaginii lor, destoiniciei lor de a face fata vietii si timpurilor. Din pacate pentru mine, nu am reusit sa-i am in viata mea decat vreo 11 ani si respectiv 19 ani, dupa care s-au dus unul cate unul, fiind foarte batrani (bunicul avand 82 de ani, iar bunica 89 de ani), in aceeasi luna friguroasa a unui februarie inghetat. Spun din pacate pentru mine, pentru ca mi-ar fi placut sa-i am mai mult timp in viata mea, golul lasat de lipsa lor nu se poate umple decat cu amintirea lor, cu poze, cu crampeie din povestea vietii lor care m-a fascinat intotdeauna si cu sentimentul placut ca-i mai pot vizita din cand in cand, acolo printre lilieci si narcise, in cantat de pasarele.

Pentru ca incepand de astazi intram in Saptamana Patimilor, e pacat sa nu va aduceti aminte de parinti, bunici si de cei dragi, macar transmitandu-le un gand bun daca sunteti departe sau sa va bucurati de prezenta lor daca se poate.
O saptamana plina de ganduri bune va doresc!

Licenţa Creative Commons
"Amintirea bunicilor, file de istorie" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

sâmbătă, aprilie 16, 2011

O fila dintr-un jurnal, o fila dintr-o viata.

Iata mai jos, redarea unor file dintr-un jurnal. Ma intreb cati dintre voi si-au tinut vreodata un jurnal sau inca il mai tin? Oare ce scriati sau scrieti in el? Oare care este modul de a va imprima gandurile: imaginar sau redand realitatea, destainuindu-va ca unui amic confident, gandindu-va ca orice i-ati spune, acolo ramane?
Redau mai jos cateva file dintr-un jurnal, scrise in realitate pe 5 pagini intr-o agenda ingalbenita. Ingalbenita de timpul care s-a asternut dar si ingalbenita de..."strigatele" care reies din ea. Lectura placuta! Sper. Sper sa intelegeti substratul acestor file si mai sper ca este de la sine inteles ca actiunea reala este cea la care trebuie sa recurgeti, nu cea redata in paginile unui jurnal, indiferent cat de mult va destainuiti in paginile lui si indiferent cat de multa siguranta va confera. Aceasta siguranta este inselatoare. Viata trebuie redata prin viu grai, simtita dar si traita.

"Incepe o alta zi. O zi in care imi imaginez ca mi-am imaginat candva ca...Mi-am dorit sa...Imi doresc sa...Dorinte scrise intr-un jurnal mut care nici macar nu respira, dar imi imaginez ca ma asculta.
Mi-am dorit o viata frumoasa, mi-am dorit sa fiu fericita, mi-am dorit sa privesc viitorul cu seninatate, mi-am dorit sa-mi indeplinesc visurile, mi-am dorit sa fiu iubita si sa iubesc, mi-am dorit sa am o cariera implinita, mi-am dorit sa...Mi-am dorit sa am o VIATA FRUMOASA!
Mi-am imaginat o copilarie frumoasa, fara violente de niciun fel, mi-am imaginat ca timpul o sa treaca usor si ca dupa aceea totul o sa fie frumos si linistit. Mi-am imaginat viitorul plin de satisfactii, implinit in bratele iubirii adevarate realizata intr-o imbratisare de maini calde, dragastoase, pline de iubire, langa o persoana care ma iubeste si il iubesc, o persoana frumoasa, buna, intelegatoare si intr-o stabilitate eterna mana in mana.
Mai mi-am imaginat ca necazurile si nesansa nu sunt ale mele si nu vor fi ale mele nicicand, mai mi-am imaginat ca sansa la fericire si iubire o avem toti, o voi avea si eu. Dar nu mi-am imaginat ca o sa am o copilarie pe care nu o sa mi-o doresc niciodata inapoi, nu mi-am imaginat ca o sa am amintiri pe care nu vreau sa le pastrez, nu mi-am imaginat ca o sa-mi doresc o alta viata, cu alte sanse. Sanse la o copilarie libera, neconstransa de tristete, cu multe zambete, jocuri, cuvinte frumoase, dragoste, intelegere, ambianta placuta si plina de frumusete. Sanse la o adolescenta incantatoare si usoara, pe care s-o inteleg nu prin propria-mi experienta si din propriile greseli, pentru ca nu avea cine sa ma indrume si sa ma asculte. Mi-am dorit sa nu fi stat la niciodata la camin unde totul parea atat de aspru si de neprimitor, mediu care te caleste si te pregateste pentru ce urmeaza, mi s-ar spune. Mi-am dorit sa urmez o facultate pe care o iubeam si nu sa fiu oprita inca din start, pentru ca s-a gandit cineva ca nu este pentru o fata, adica turismul. Mai mi-am dorit sa am candva casa mea in care sa nu ma mai "alerge" nimeni din usa-n usa si din casa in casa, asteptand sa mi se spuna cat si cum sa stau.
Mi-am dorit sa-mi pastrez aceleasi visuri, asternute candva intr-un jurnal scris si nescris, nu sa fiu obligata sa renunt la ele din cauza unei case si nestatornicia data din mutari, care intr-un final m-a obligat sa pierd o cariera, sa pierd din credibilitate si din statornicia venite pe aceeasi unda a mutarii permanente, de parca ma aflam intr-o gara pregatita sa iau mereu un tren care nu avea niciodata aceeasi destinatie. Urasc chiria! Urasca gara! Le urasc pentru ca mi-a furat tineretea, mi-a furat sansa la o alta viata mai buna, pentru ca cine ar fi dorit sa aiba o partenera care "flutura" de colo-colo, aruncand cu banii pe chiriile proprietarilor? Si eu, la randul meu, fugeam de baietii care aveau acelasi statut ca si al meu.
Dar cel mai mult mi-am dorit sa am o sansa la fericire, macar si atunci cand toata lumea credea si-mi transmitea ca este prea tarziu. Tarziu ? Tarziu la ce? Nu este tarziu pentru nimeni sa i se dea dreptul la iubire si fericire! Pentru mine nu este tarziu, pentru ca asta am asteptat toata viata: o sansa la iubire si o sansa la fericire. Nu mi-am dorit sa-mi complic viata mai mult dacat a fost si este, dar asta fac, din pacate. Toate sansele mele sunt spulberate, toate dorintele mele exista doar in vise, sunt cuprinsa de disperare, sunt infasurata intr-un compromis fara sanse de iesire, dar...iubesc. Iubesc visand la iubire, la fericre, la sarutari, la imbratisari, iubesc visand la o... sansa. Iubesc visand la o alta sansa!
Nu mi-am imaginat ca de pe culmile disperarii si compromisului, imi pot permite sa visez la o dragoste sincera, frumoasa, aproape imposibila, dar la care mi se spune "stop". Stop venit din prejudecati, stop din ascunzisuri, stop din frica, stop la...VIATA. Nu mi-am dorit sa am o iubire platonica si nu am visat ca asta o sa am, ci mi-am dorit o iubire adevarata, reala. Ea exista in mine si cu mine in fiecare zi si incerc s-o spun, incerc sa-i supravietuiesc numarand zilele chiar si in acest jurnal al meu, numai al meu, dar macar am si eu ceva. O iubire care, dincolo de mine, stiu ca este impartasita pentru ca o simt de fiecare data. O iubire care are un nume...Dar doar atat.
Restul...nu mai depinde de mine. Simti ca si in tine exista? Daca exista, de ce nu o spui lasand la o parte toate acele oprelisti care spun stop vietii? Spun stop timpului. Merita? Daca ar putea vorbi jurnalul meu, sa spuna el ce nu pot spune eu cu voce tare. Dar la cate ii marturisesc eu, cred ca...nu stiu ce s-ar intampla.

Data: ce mai conteaza inca o zi, o data in calendar, pe langa toate celelalte care trec aiurea si la  fel de urate ca personajul langa care traiesc?"

Tristetea reiesita din acest jurnal reduce implinirea de sine la un minim de traire si imposibilitatea de a se aventura cu curaj in a cunoaste viata reala, blocaje emotionale cu amprenta puternica in viata de familie si in copilarie, care pot fi depasite doar revenind acolo si incepand de acolo unde s-a stopat intelegerea, trairea, sensul, atentia, dragostea, cunoasterea.

Licenţa Creative Commons
"O fila dintr-un jurnal, o fila dintr-o viata" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

joi, aprilie 14, 2011

Timiditatea, mana-n mana cu nesansa - II

Partea a doua

Persoanele timide tind, de obicei, sa se subaprecieze, sa tina cont de parerea celorlalti,  sunt usor impresionabili, devenind chiar dependenti de parerea altora, devin frustrati si cuprinsi de frica esecului si a gandului ca e posibil sa se faca de ras. Timiditatea mai produce si o dependenta continua de propria imagine si de sine, incat gandul ramane doar cantonat la impresia pe care o pot avea ceilalti, astfel devenind un efort major si destul de greu sa mai poata fi preocupata si de cei din jur. Toate aceste eforturi au un singur scop, acela ca nu ar putea face fata criticilor venite, eventual, de la ceilalti sau nu face fata criticilor in general.
Vorbeam in postarea de ieri despre inceputurile timiditatii, cum si de ce se  instaleaza si de evolutia ei, enumerand cateva dintre aspectele care duc la timiditate. Am mai subliniat ca fiecare are un tipar si ca fiecare are propriile inceputuri, ba chiar as putea spune ca fiecare are propria poveste, daca o privim in amanuntul ei, dar daca privinm la modul general, motivele si manifestarile sunt cam aceleasi. Chiar pot sa subliniez, si mi se pare destul de interesant, ca parintii timizi vor avea la randul lor tot copii timizi, daca nu au reusit sa schimbe ceva sau sa se schimbe. Sa nu intelegeti ca timiditatea este ereditara. Nu este ereditara, dar se poate transmite mental, ca stare si ca materializare a starii transmise in familie concretizata intr-o realitate cvasi-prezenta, ca o realitate acceptata si nu intotdeauna constientizata. Ramanand "legata" de acest context, nu pot merge mai departe fara sa fac apel la Freud care scria in "Psihologia inconstientului", ca "e un lucru remarcabil ca inconstientul unei fiinte umane poate actiona asupra inconstientului alteia, fara a trece prin constient". E posibil sa mai fi scris acest enunt, dar cu atat mai mult si mai bine ca vi se va intipari mult mai bine in minte, asa cum mi s-a intamplat mie. Un enunt interesant,  nu-i asa? Dar si profund.
Mergand mai departe, trebuie sa amintesc de rolul parintilor in principal, pentru ca ei sunt responsabili si raspunzatori de cresterea, educarea, dragostea si ingrijirea noastra. Cum o fac, ramane sa-si raspunda fiecare, eu doar gandesc la modul general diverse situatii. De ce sunt responsabili sau ar trebui sa fie responsabili? In primul rand de atmosfera din familie, de dragoste, de ingrijire, de empatie si de cele transmise prin atitudinea pe care o au. Pentru ca un parinte autoritar sau foarte autoritar, violent si foarte critic, ne poate dezvolta stari confuze, stari care fac sa se infiripe frica, nelinistea, iar toate acestea au un singur drum, acela de a ne pierde increderea in noi. Neglijarea are si ea rostul ei, la fel cum are si atitudinea contrara celei de mai sus, anume o protectie exagerata, rasfatul si o atentie mult prea cocolositoare. Dar nu numai parintii sunt si pot fi responsabili, pentru ca multi dintre noi suntem crescuti de bunici, iar bunicii, stim cu totii foarte bine cat sunt de atenti si cat ne lasa sa facem ce vrem de cele mai multe ori si ca ne accepta toate nazbatiile. Toate acestea duc la un dezechilibru care se instaleaza incetul cu incetul, iar noi crestem, si crestem cu toate, luandu-le cu noi, in viata noastra, ca pe ceva care ne apartine si care face parte din noi. Ne putem "debarasa" de ele pe parcursul vietii abordandu-le frontal, daca realizam o constientizare a ceea ce ne tine pe loc si care este cauza tuturor piedicilor noastre. Timiditatea mai poate lua nastere si atunci cand nu avem cum sa constientizam pentru ca suntem prea mici, nou-nascuti poate sau cativa anisori, iar mama este cea responsabila cu starea noastra, depinzand de ea in totalitate. Este greu sa acceptam ca si parintii nostri sunt responsabili cu starea si situatia noastra de fapt, dar daca suntem sinceri cu noi si acceptam si aceasta realitate, inseamna ca dorim sa invingem timiditatea. O putem face cu mult curaj si analizandu-ne corect. Sa analizam cauzele timiditatii si simtamintelor noastre, incepem cu insasi copilaria, cautand printre amintirile noastre, bune sau mai putin bune, dar incepem de undeva. Acceptand realitatea candva scrisa si impusa a starilor si situatiilor existente candva, inseamna ca suntem pe drumul cel bun. Daca te regasesti si tu pe aici, iti poti invinge teama inlocuind-o cu curajul.
Eu am relatat cateva cauze si idei de provenienta, insa ele sunt mult mai multe si depinde de fiecare in parte sa gaseasca cauzele si timpul cand s-a pus amprenta numita timiditate. Sansa la o viata libera, in siguranta si neconstransa de nimic si de nimeni avem nevoie toti.
Curajul este in noi, dar trebuie doar sa-l scoatem la suprafata!



Licenţa Creative Commons
"Timiditatea, mana-n mana cu nesansa - II" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

miercuri, aprilie 13, 2011

Timiditatea, mana-n mana cu nesansa


Generalitati

Daca timiditatea nu ar exista, viata ar fi mai facila, mai frumoasa, mai linistita, nu ar fi atat de complicata, ar putea fi cu mai multe realizari. Persoanele timide pierd momente frumoase si importante in viata si ce n-ar da sa scape de usa inchisa a fricii. Timiditatea tine pe loc evolutia personala (de multe ori), tot ea spune "stop" curajului, increderii, sanselor hranindu-se cu trairile, emotiile si viata. Nu ne lasa sa vedem perspectivele din viata, ci limiteaza orizontul.
Devenim nervosi, irascibili si mereu cautand motive de a ne ascunde, stari pe care nu le exteriorizam ci doar le interiorizam, simtindu-ne neputinciosi, iar neputinta opreste orice gest de curaj.
Incepem sa rosim, ne tremura mainile, simtim valuri de caldura care ne traverseaza de sus in jos si de jos in sus, ne simtim stanjeniti, pentru ca mintea noastra este blocata doar pe efectele exterioare din pricina afectelor interioare. Intervine o stare de agitatie incat incep starile de panica si o imaginatie distorsionata de frica.
Intr-o postare anterioara spuneam despre gesturile care ne dau de gol si in acest caz mainile noastre se agita aproape incontrolabil, ca o reclama in vazul tuturor. O persoana timida care iese din propriul mediu de siguranta, casa de exemplu, il simte ca pe un mediu ostil nu pentru ca este real, ci pentru ca isi construieste propriul  scenariu ostil. Ostil cu el.
Atunci ce urmeaza? Incepe sa se agite, sa-si frece mainile in fel, ba le tine in fata, ba in spate, incrucisate, incearca sa se agate de ceva (o geanta de exemplu), privirea agitata cautand o cale de a fugi si convingerea ca absolut toata lumea se uita intr-o singura directie: propria persoana.
Toate aceste manifestari stirbeste increderea in propriile forte si in propria incredere.
De ce exista persoane timide? Are o evolutie, are o zi de nastere?
S-ar putea spune ca da, are.
In evolutia si educatia noastra am fost minimalizati, obligati sa ne simtim inferiori, obligati sa nu scoatem un cuvant decat atunci cand ni se spune, fortati sa ne comportam ca niste persoane inexistente, mute, inerte, inodore, incolore etc. Si, da, are o evolutie si o zi de nastere din viata noastra. O zi pe care nu cred ca doreste cineva s-o serbeze.
Singura sansa de a incepe sa diminuam din timiditate, putin cate putin, se afla IN NOI.
Este necesar sa aflam motivele care ne fac timizi si inhibati, imprejurarile cand ne simtim timizi, care sunt manifestarile, cum ne comportam in public, ce anume evitam in contactele cu ceilalti si de ce dorim sa ne ascundem in propria carapace care pare sigura si confortabila.
Nu toti timizii au acelasi tipar, nu toti au aceleasi motive de timiditate si nu toti se comporta la fel. Daca te regasesti doar in cateva din aceste randuri nu trebuie neparat sa fii si timid, poate fi doar un model propriu de comportament sau ceva care doresti sa eviti, din alte motive decat cele expuse mai sus.
Timiditatea se manifesta cu alte persoane, se manifesta in public, indiferent numarul persoanelor.
Timiditatea nu este echivalentul prostiei.
Neincrederea, lipsa curajului in propria persoana face ca totul sa para altfel decat suntem in realitate. Pentru ca timiditatea distorsioneaza stari, emotii si imaginea propriei noastre realitati.

joi, aprilie 07, 2011

Cum si cand ne adresam mamei?

Toti spunem "mama" la un moment dat, dar felul cum o spunem poate dezvalui despre noi foarte multe, pentru ca nu toti ne exprimam la fel, nu toti gandim sau simtim la fel. Ne exprimam in multe moduri adresandu-ne mamei. Felul fiecaruia de-a se exprima, de-a comunica poate "vorbi" despre sine, asa cum o face fiecare comunicare verbala sau nonverbala. Prin comunicare verbala dorim sa transmitem ce simtim si ce dorim, iar prin cea nonverbala transmitem ce nu dorim neaparat sa se vada. Dar nu toti stau de fiecare data sa descifreze nonverbalul, decat in situatia cand este foarte vizibil ceva anume. Asa ca, deocamdata, discutam doar de cea verbala, lasand-o deoparte pe cealalta, fara insa sa uitam de existenta ei. Fiecare dintre noi ne adresam intr-un fel mamei, indiferent cum o spunem: mama, mami, mamica, mamicuta, aia batrana, iar altii...cum mai spun? Atatea cuvinte care intruchipeza aceeasi persoana: mama noastra. De ce ne exprimam in mai multe feluri adresandu-ne aceleiasi persoane? Probabil ca tine de trairea si evolutia fiecaruia.
In cele ce urmeaza am sa relatez asa cum vad eu toate aceste exprimari-formulari si ce dezvaluie ele, iar daca este sau nu corect ramane sa-mi spuneti voi. Sa incepem cu prima formulare care presupun ca se foloseste cel mai mult, anume "mama". Aceasta formulare dezvaluie  un tot, un complet, o persoana cu personalitate destul de bine conturata, care stie ce vrea si care-i sunt scopurile realizabile sau nu, o persoana matura, care considera ca mama a avut un scop major in definitivarea omului care este acum, nemaifacand prea multe intoarceri in copilarie sa reabiliteze ceva. Cand aud "mami" ma gandesc la o persoana care inca nu si-a "definitivat" copilaria, care inca mai tanjeste dupa momentele ei destul de frecvent, care doreste sa mai fie cel/cea mic/a al lui mami, ocrotit, strans in brate, mangaiat, fara grijile care uneori coplesesc, dar o persoana care are resurse de-a se dezlipi de copilarie numai daca doreste. Cand aud rostindu-se "mamica" ma gandesc la o persoana care se afla cumva intre cele doua etalate mai sus, care oscileaza intre a fi matur pe deplin si a renunta la copilarie, indiferent cum a fost, de a merge mai departe fara intoarceri, dar care nu gaseste destule resurse interioare de-a se regasi pentru a faca asta. Formularea "mamitica" deja ma face sa ma gandesc la infantilism, la o persoana dependenta, la o persoana care nu prea stie ce vrea, fara puterea de a-si lua viata in propriile maini, decat daca altcineva face aproape totul, ca de exemplu parintii, mamitica fiind in prim plan. Dar cand aud "aia batrana", ma gandesc la o persoana care exprima, in primul rand vulgaritate, lipsa de stabilitate, de maturitate, care s-ar putea sa "tremure" in fata unor pericole reale sau imaginare si carora sa nu le poata face fata. Facand referire la ceva batran in exprimare, isi imagineaza inconstient ca aceasta ii confera o oarecare siguranta, maturitate, stabilitate si ceva de care sa se agate, ca de un stalp de sustinere. Pentru ca ce inseamna batranete? Inseamna intelepciune, experienta de viata, exemplu, pilde de urmat, trecere prin viata. Sa ne aducem aminte si de acea vorba inteleapta care spune ca daca n-ai un batran sa ti-l cumperi.
Dar ce inseamna mama pentru fiecare si cum i se adreseaza, este alegerea fiecaruia oricum ar face-o, imi imaginez ca isi exprima toata dragostea de care ii sta in putinta s-o arate. Unii prin felul de a se adresa, altii prin felul de-a se manifesta. Important este sa-i spunem ce simtim. Chiar si daca inca mai suntem copii, la propriu sau la figurat, suntem copiii mamei noastre. Important este sa simta dragostea noastra.
Mai exista, insa, o alta categorie, aceea a persoanelor carora mama nu mai exista printre cei vii, insa adresarea catre mama ramane inca vie, la propriu si la figurat. Acestea pot fi si persoane adulte, trecute de prima tinerete. Exista persoane care se "adreseaza" cu apelativul mama in dialogul cu alte persoane, folosind-o in orice inceput de propozitie, exclamatie, intrebare, in orice formulare afirmativa sau negativa. Ceva de genul: "Da, mama, cum sa nu fac!", "Ce spui mama?", "Buna, mama, ce sa fac?!", "Aoleu, mamitica mea, degetelul meu!" - exprimari adresate la un apel telefonic, la o conversatie cu prieteni, rude, necunoscuti, in orice dialog etc. In astfel de situatii ma gandesc ca persoanele au ramas inca legati de mama, au fost legati de mama, au ramas inca intr-un fel de stadiu nedezvoltat al unei etape din copilarie, cand mama reprezenta vitalul oricand prezent, preluand din stari, dureri, manifestari de orice fel, regasindu-se in mama ca in propriul sau orizont. Cand mama nu a mai fost, a inlocuit-o doar cu vesnicul-prezent al cuvantului mama, proiectand inconstient spre ea toate confictele interioare, carora nu le putea face fata atribuindu-i reactii ale trairilor proprii.  Acest gen de traire in permanenta in prezenta mamei, stagneaza evolutia la un alt nivel, chiar daca pare ca persoana este stapana pe situatie sau da impresia de independenta prin ce lasa sa se vada in afara, acestea sunt doar mecanisme de aparare alese pentru a masca asa cum de fapt este in realitate, ce simte, ce traieste. Acestea repercuteaza in viata de zi cu zi, chiar si intr-o viitoare partenera sau partener, cautand necontenit genul mamei, asa cum si-a imaginat ca este, nu asa cum a fost sau au vazut-o alte persoane, inclusiv chiar si tata. Se poate intampla ca in momente din viata cand experimenteaza diverse dureri sau neplaceri, sa faca apel la mama ca la o fiinta prezenta, chemand-o in ajutor, ca atunci cand era copil, cand mama il ocrotea si-l proteja, ascultandu-i problemele, oblojandu-i ranile sau acoperindu-i nebuniile. Maturitatea psihica din acest punct de vedere nu va avea vreo evolutie, atata timp cat mama este inca vie, inca prezenta mental, afisata in discutii, ganduri, vise, relatii, dureri, probleme de tot felul, iar cordonul ombilical existand in toata splendoarea lui, intr-o legatura permanenta vitala. Toate aceste eforturi obosesc psihicul persoanei, imbolnavesc, dar nici nu are putinta de-a schimba ceva pentru ca nici nu vede altfel viata, pentru ca acesta a fost si este un mod de viata. Ori dincolo de acest mod de viata isi imagineaza ca nu mai exista nimic. Doar inexistenta.

Licenţa Creative Commons
"Cum si cand ne adresam mamei" de Constanta Constantin este licenţiat printr-o Licenţă Creative Commons Atribuire
Permisii dincolo de aria acestei licente ar putea fi disponibile la constacon@gmail.com.

luni, aprilie 04, 2011

"Analfabetizarea" sufletului

Cu ceva timp in urma am fost rugata sa dezbat un subiect despre diferentele dintre generatii. Conformandu-ma, am dezbatut ceva de genul acesta, dar din alte puncte de vedere, gandindu-ma la evolutia care a intervenit intre generatii. Insa de ceva vreme (cam mare),  intrand a nu stiu cata oara pe multele pagini de socializare si uitandu-ma pe la ce se mai posteaza, mi-am dat seama ca mare parte dintre cei tineri sunt interesati doar de a-si mai posta o fotografie, de-a se complimenta in comentarii interminabile si fara sens, sau exprimandu-se in semne, precum parantezele si punctuletele sau in emoticoane, isi trimit floricele, isi dezvaluie cum si cu ce se mai imbraca si...cam atat. Cat despre gramatica limbii romane...no comment.(!)
Se vorbeste destul de intens despre socializare si comunicare, dar observ ca socializarea si comunicarea isi schimba directia si definitia! Genul acesta de socializare si pierderea-ratacirea-uitarea prin tot felul de jocuri, tine la distanta sufletul si comunicarea reala si, bineinteles omul. Cel adevarat! Omul in carne si oase, care incearca sa traiasca printre toate emoticoanele, parantezele, punctuletele si jocurile. Putini sunt aceia care mai fac si altceva decat sa-si posteze propriile ipostaze, putini sunt aceia care mai sunt sensibilizati la problemele celor din jur, putini mai sunt aceia care sa transmita macar "imi place", "nu-mi place" la subiecte care zdruncina orice sensibilitate umana, cat despre a comenta la ceva care face referire la ajutor si de la suflet la suflet, nici vorba. Aceasta distanta care impietreste sufletele se numeste calculatorul, televizorul, telefonul etc. Cineva facea un comentariu interesant pe facebook la logoul despre autism ("Autismul printre noi"), anume ca "Facebook-ul te face sa plonjezi in autism daca nu e bine temperat", eu adaugand "nu numai".  E posibil sa-mi spuneti ca sunt caustica sau demodata, iar in felul acesta poate rascolesc niste reactii. Problema este una care prinde contur, anume aceea ca se merge usor-usor spre "analfabetismul" sufletului, nu numai la analfabetismul din educatia scolara si cultura. Cunostintele si studiile mele personale in viata de zi cu zi, imi dezvaluie directia in care se merge si ca incet-incet se instaleaza imunizarea, incet-incet sufletul amorteste, incet-incet se contureaza prototipul unor roboti care nu au simtiri sau nu si le mai gasesc. Acesta-i viitorul? Daca da, atunci totul pare sumbru, iar cei care se mai considera umani sunt specii pe cale de disparitie si sunt in pericol. "Ultimii samurai", ca si filmul.  Nu vorbesc doar sa primesc atentii sau chiar critici, ci sunt observatiile mele pe care multi sunt convinsa, le-ati vazut, le-ati simtit, le-ati auzit, le-ati trait.
Daca ne gandim doar la educatie, aceasta se face asa cum stim toti ca se face, daca ne gandim la pregatire profesionala, la fel, stim toti cum se face, iar daca ne gandim la promovarea a tot ce inseamna astazi comunicare, stam dezastruos. Dezastruos pentru ca, de fapt, fac trimitere direct in depresii si altele mult mai grave, pe care nici nu mai vreau sa le mentionez.
Daca toate acestea se mai platesc si cu bani, atunci se poate spune ca s-a investit intr-un viitor de roboti cu corp uman. Roboti care raspund la telecomenzi, roboti care raspund la butoane, roboti care raspund la telefoane, roboti care butoneaza tot. Roboti care nu raspund la chemarea sufletului, pentru ca a-l lor este in etapa de analfabetizare, nu pentru ca asta si-au dorit, ci pentru ca asa s-a pus bazele proiectului pentru viitor si asa se incepe constructia.
Cine este de vina? Parintii, scoala, biserica, profesorii, societatea, democratia, legile, mass-media? Nu stiu! Nu stiu eu de-astea! Traim intr-o saracie care-si spune cuvantul si-si pune amprenta acolo unde suntem cei mai umani: sufletul. Nimeni nu stie nimic, pentru ca daca nu avem bani nu ne permitem sa cumparam nici macar un alfabet, iar daca avem le cumparam pe toate inca inainte de a ajunge la tipografie, inainte de a se tipari ceva. Sau investim in calculatoare, televizoare, telefoane, etc.
Asa ca, dupa care alfabet se mai invata?
Golul care urmeaza este al vostru, al tutoror: sa ganditi, sa simtiti, sa criticati, sa spuneti orice. Chiar si nimic.


vineri, aprilie 01, 2011

Cum ma vad altii? Cum sunt?

O intrebare pe care si-o pune foarte multe persoane, unii cu voce tare, altii vorbind cu ei, altii cautand pe ici pe colo. O intrebare fireasca, daca ne gandim la semnificatia ei.
Dar noi cum ne vedem? Aceasta intrebare este cea mai importanta. Daca noi stim cum suntem si cine suntem, vazandu-ne exact asa cum suntem, nici nu ne mai deranjeaza daca cei pe care ii vom intreba - daca-i vom intreba -raspund altceva decat stim noi si ne cunoastem. Dar daca ne imaginam altceva decat suntem, cu siguranta ne-ar deranja raspunsul celor pe care-i intrebam, pentru ca s-ar putea sa fie sinceri. Iar sinceritatea, de cele mai multe ori deranjeaza, pentru ca scoate la lumina ce dorim sa ascundem. Dar de ce trebuie sa intrebam? Dintr-un narcisism infloritor pe care nu vrem sa-l etalam si sa-l scoatem chiar atat de proeminent in fata dar care ne da ghes? Cred ca cei mai multi intreaba atunci cand nu sunt foarte siguri cine sunt cu adevarat, nu au incredere in imaginea lor, iar raspunsurile s-ar putea chiar sa-i induca in eroare, uneori, daca vor pune bazele doar pe ce spun altii. Cel mai sincer raspuns este cel dat de noi pentru noi, daca ne cunoastem adevaratul potential al personalitatii, adevarata fata, nu acela care ni se spune, pentru ca poate exista si persoane direct interesate de persoana noastra si atunci nu sunt tocmai sincere in raspunsul lor. Stiti care sunt acele persoane? Daca nu stiti, atunci de ce-i mai intrebati?
Daca vreti sa stiti, uitati-va in oglinda, puneti intrebarea si va dati raspunsul. Nu este cazul sa va mintiti si sa va umpleti de masti, straie stralucitoare si coronite regale. Nu va creati o imagine la care nu veti putea ajunge, pentru ca ceilalti s-ar putea sa vada, daca tu nu vezi. O imagine falsa este cel mai usor de depistat si la fel de usor de evitat. Cred ca nimeni nu-si doreste asta!
"Oglinda, oglinjoara......?" - raspunsul trebuie sa fie al vostru, nu al altora. Oglinda este doar o metafora a ceea ce pot numi sinceritatea fiecaruia cu propria lui imagine.
Tu ti-ai gasit oglinda?

Se încarcă...