Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din martie, 2011

Etapele vietii ©

"Semeni fapte bune şi culegi deprinderi, semeni deprinderi şi culegi un caracter, semeni un caracter şi culegi un destin." -  proverb chinezesc De regula etapele de dezvoltare ale vietii noastre, ar fi ideal sa curga intr-un continuum, de la una la alta frumos inlantuite. Sunt atat de frumos "aranjate" si cu continuitate, incat e pacat sa stricam lantul pe undeva, candva: ne nastem cu atata pompa si zgomot, dupa care pasii se indreapta spre o copilarie la care o sa visam mereu si pe care dorim s-o revedem, ajungem sa cunoastem frumoasa adolescenta care ne ajuta sa devenim adulti, sa cunoastem maturitatea, maturitate care ne imbogateste spiritual, profesional si social, dar care ne paveaza drumul spre o batranete plina de intelepciune dar si regres. Urmeaza si ultima etapa, care incheie un ciclu de viata plin de urcari si coborari, anume moartea care lasa in urma sa un "noi" complet, plin de amintiri in memoria celor dragi si poate un "noi&quo

Masochismul moral

Cand ne gandim la masochism, implicit ne gandim la durere. Durere fizica, durere psihica, durere impusa sau durere indusa. Insa masochismul moral, este o durere indusa psihic de persoana in cauza, din diverse motive pe care nu le constientizeaza, simtind o vinovatie care-l fac sa se autopedepseasca, suportand cu stoicism repercursiunile, crezand ca-si merita pedeapsa. Unele persoane ar considera ca asta este crucea pe care o au de dus, ca asa le-a fost scris, asta este destinul.  In consecinta nu se gandesc la nimic pentru a schimba situatia sau sa ia atitudine, considerand ca toate acestea i se cuvin, primindu-si o pedeapsa meritata pe care trebuie s-o accepte. Devin victimele propriilor interdictii morale. Insa situatia nu este asa. Nu mi-am propus sa schimb viziunea cuiva vis-a-vis de modul cum isi priveste viata sau cum isi primeste pedeapsa care considera ca o merita, pentru ca toate acestea nu tin de mine ci tin de puterea de schimbare care traieste in fiecare. Nimic nu se f

Of, vine noaptea!

Foarte multi ar spune: "ei, si ce!" Dar acest "ei, si ce!" nu este valabil pentru toti, pentru ca noaptea vine impreuna cu bezna, vine impreuna cu frica, vine impreuna cu spaima care invaluie precum o manta prin care nu se desluseste nimic. Noaptea te face sa te simti neajutorat, te face sa bajbai cautand ceva de care sa te agati, te face sa te inchizi tremurand de spaima, iti dezvaluie imagini pe care le proiectezi ca niste diapozitive a unor scene de groaza. Asa ca te gandesti sa adormi asteptand ziua. Dar nici asta nu poti sa faci, pentru ca trebuie sa inchizi ochii, iar ochii sunt ecranul imaginilor proiectate de un creier  prea inspaimantat si prea plin de comenzile date si de filmele pe care singur le-ai regizat, pentru care mai platesti si bilet cu nopti pline de spaima, nesomn, oboseala, panica. In astfel de cazuri fobiile si atacurile de panica sunt la ele acasa, incatusate de propria-ti minte si propria-ti frica. Te-ai gandit sa-ti infrunti teama, sa

A fost odata ca niciodata...

A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. Inceputul multor basme si povesti, cu care majoritatea dintre noi am crescut, am adormit, am trait copilaria, le-am jucat interpretandu-le cu prietenii sau la scoala, basme si povesti cu care incercam sa ne identificam, care ne dezvoltau imaginatia, descopeream sentimente noi pentru acea varsta, cu care ne confruntam si incercam sa le dam un nume, asa cum aveau si personajele pe care le descopeream. Fiecare se identifica cu cate un personaj, indiferent daca pentru unii acel personaj inseamna cel pozitiv sau cel negativ. Chiar si din aceste identificari parintii pot descoperi adevaratul copil de langa ei, copilul lor, care le arata cine vrea sa fie, pentru ca e posibil ca  acest copil ajuns la maturitate, poate inca sa astepte si sa spere (viseaza) ca in viata lui sa se intample exact ca in povestile copilariei, pentru ca nimeni nu i-a explicat bariera dintre o poveste scrisa si plina de imaginatie si o poveste care u

Gelozia, bat-o vina!

Nu este doar un cuvant intr-un dictionar, indiferent de specialitatea lui, este o stare afectiva a ceea ce se manifesta prin teama de a pierde pe cineva sau teama de a fi parasit. Aceasta teama isi poate avea radacinile chiar in copilarie, unde copilul ori nu a primit destula atentie de la persoana pentru care manifesta cel mai profund atasament, adica mama, ori mai existau si alti frati de care mama trebuia sa se ocupe, ori mama avea mult mai multe preocupari decat acelea de a se ocupa de copil, ori...Variantele sunt multiple, fiecare isi poate cauta raspunsul, daca are suficienta baza solida la realitatea motivelor pentru care isi manifesta gelozia. Gelozia are inceputurile ei, radacinile ei, ca de altfel  orice careia noi ii dam sens si numim traire. Orice traire are inceputul ei. Gelozia poate fi, uneori, innobilata, ridicata la gradul de ceva maret, privita ca ceva frumos de unii dintre noi, privita ca pe ceva care, daca nu exista, inseamna ca nu avem nimic. Un cuplu, de exe

Buletin de Bucuresti

Perioada de dinainte de anii '90 a ramas inca o amintire vie in memoria multora, in mod special pentru cei care incercau sa sparga granitele capitalei, bine incatusate si bine ingradite. Bucurestiul era o cazarma, unde daca doreai sa traiesti iti trebuia bilet de voie aprobat. Aprobat, ori de cate vreo ruda la care se apela prima data ori la vreun localnic, care daca era de acord si daca i se acceptau conditiile impuse sau puse, si bineinteles dupa ce se stabilea si cealalta parte care tinea de plata (?), din acel moment se simtea si se credea de parca era stapanul tau. Pentru ca el hotara daca este de acord si pentru ce perioada era de acord sa stai in capitala. Nu era, pentru multi, ceva facut pentru totdeauna. Era o intreaga corvoada. Trebuia sa te ia in spatiu, sa te recunoasca si abia dupa aceea, daca dorea acel "stapan", mergea mai departe spre a intocmi buletinul de Bucuresti. Acest buletin, pentru provincialii care incercau sa sparga portile capitalei, inse

Competitia parintilor

Parintii nu au intotdeauna aceleasi idei in modul si felul de a transmite ceva copiilor lor si de cele mai multe ori fiecare are modul lui de a vedea viata in general. Conteaza, printre altele, si cat de mult s-a adaptat generatiei actuale si cata deschidere are sa o inteleaga, pentru care vrem sau nu vrem trebuie sa incercam permanent sa fim adaptabili atunci cand avem copii. Nu intotdeauna situatia este aceasta.Vedem adesea parinti, care fiecare pe cont propriu, incearca sa se faca auziti de copilul lor, chiar in incercarea de a-si impune propriile idei uneori, care nu intotdeauna concorda cu modul de gandire al copilului, indiferent de varsta lui. Cu atat mai mult cand are deja o personalitate conturata sau bine conturata. Asa ca este mai la indemana sa recurga la diverse metode, printre care si competitia.  Numai ca aceasta competitie, de cele mai multe ori ii imparte pe parinti in doua tabere, devenind ambivalenti. Pentru ca fiecare are propria lui gandire si fiecare are mod

Cei 7 ani de-acasă

O expresie folosită atât de des și în exces, încât cred că începe să-și piardă din sensul ei adevărat. Dar care este sensul adevărat?  De cele mai multe ori auzim folosindu-se expresia de către cei mai în vârstă decât noi, nemulțumiți de o anume atitudine și făcând referire în mod strict la respectul pe care ar fi trebuit să-l primească, în funcție de o situație anume.  Dar ce înseamnă mai exact cei 7 ani de acasă? Pentru că, în mod sigur, înseamnă mult mai mult decât acel respect la care se face referire.  Vouă ce va evocă atunci când auziți făcându-se referire la cei 7 ani de acasă? Presupun că aproape imediat și fără să vreți se declanșează pe ecranul mintii filmul copilăriei voastre, cu diverse scene împreună cu persoane care au făcut parte, implicit, din aceste amintiri.  Cei 7 ani de acasă înseamnă de fapt, acei ani pe care i-am petrecut până a pleca la școală, iar de cei 7 ani sunt, de cele mai multe ori responsabili părinții. Pentru că majoritatea fac referire la educația p

Criza si depresia sau depresia si criza?

Gandindu-ma la acest titlu, mi-am adus aminte de legendara intrebare: cine a fost primul oul sau gaina?  Se vorbeste foarte intens despre criza si despre multele ei efecte pe care le are asupra noastra, in mod special despre efectele devastatoare asupra portofelelor pe care se grabeste sa le goleasca intr-un ritm ametitor, dar si de efectele pe plan social si psihic. Una este inlantuita de cealalta si se intra intr-un cerc vicios. Deocamdata, fiecare face fata cum poate sau cum reuseste mai bine si  ideal ar fi ca toate acestea sa fie cat mai aproape de o gandire sanatoasa si sa incercam sa ramanem legati de normalitatea universal valabila si acceptata de majoritatea. Oare are puterea aceasta criza, care s-a stabilit de vreo 2-3 ani, sa faca asa de multe ravagii mai pe toate planurile? Chiar trebuie lasata libera in psihicul nostru afectand si chiar distrugand aproape tot, ce cu migala si eforturi s-a "construit" in mult timp? Se intampla ca, fara sa vrem, si de cele m

Un mitoman de vorba cu un ipohondru

La prima vedere tilul pare amuzant doar daca ne imaginam o astfel de scena si cum fac eforturi sa se faca credibili. Poate parea chiar si amuzant. Dar nu este. Este dramatic in situatia in care convietuim cu unul dintre ei si ne lasam afectati de manifestarile lor pentru ca poate fi enervant, stresant si foarte derutant.  Mitomanul -  cand incepe sa vorbeasca, daca nu-ti dai seama sau nu cunosti, poate parea chiar o persoana revigoranta, exemplara, model pentru unii si exemplu pentru altii, pentru ca mai tot ce spune este legat de ideal.  Important este daca  poti sa sesizezi cat poate fi de credibil si important  tot ce transmite, incat  te poti  lasa prins in acest joc al imaginatiei,  incepi sa crezi  ca e posibil (pana la proba contrarie) gandindu-te doar la pozitivismul pe care il transmite, la credinta neclintita in tot ce a facut si ar vrea sa faca, in dorinta de perfectionare,  incat nici prin minte nu-ti trece ca acea persoana minte atat de mult si improvizeaza cu atata

Orgoliu sau onoare? ©

De cate ori nu am fost pusi "fata in fata" cu una din cele doua sau cu amandoua? Cum le-am abordat? In ce situatii ne-am folosit de ele? Sunt folositoare? Depinde de contextul in care le folosim. Unii se gandesc la orgoliu ca la ceva care le pericliteaza onoarea, altii se gandesc la onoare ca la ceva care le pericliteaza orgoliul, iar altii le (se) folosesc pe (de) amandoua ca pe ceva principial sau transmis in familie ca pe un testament nescris. Se prea poate. Este de la sine inteles, presupun, ca discutam de tot ce se incadreaza in normalitate (!). Apropos de asta, profesorul Florin Tudose, scria intr-una din cartile dumnealui, si daca-mi amintesc bine enuntul, cam asa: "....de fapt unde se opreste normalitatea si incepe anormalitatea?". Unii se cramponeaza indaratnic de una sau de amandoua ca de ceva vital, alteori simt ca pierd ceva sau  ca s-ar rupe ceva, undeva,  in interiorul lor, sau ca s-ar face de ras. Asta este? Voi ce credeti? Cate situatii